Jul 21 2010

Pe drumuri vechi: Drumul Em. de Martonne

… Oanei

Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.


Jul 20 2010

De la Coştila la Scara

padureadevise.ro

Click pe imagine pentru a vedea varianta completă a fotografiei.


Feb 14 2010

Aspiraţii

padureadevise.ro

“These mist covered mountains
Are a home now for me”

(Click pe imagine pentru a afişa varianta completă într-o fereastră nouă)


Feb 14 2010

Another heaven

padureadevise.ro

(Click pe imagine pentru a afişa varianta completă într-o fereastră nouă)


Jan 22 2009

Alunecând în sus: Liniştea pierdută (jurnal protest)

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.