Jan 19 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (III)

La douăzeci de ani după ce s-a plătit cu sânge înlăturarea unei vieţi obligatoriu gri, idealurile frumoase în care s-a crezut la momentul respectiv au fost înlocuite de un sistem ticăloşit în care mârlănia este mai valoroasă decât educaţia, birocraţia învinge orice încercare de a gândi liber, iar prostia este argumentul absolut.

Este incredibil câte lucruri absurde acceptăm mai mult sau mai puţin senini, fără să avem puterea de a protesta împotriva lor decât, eventual, în interiorul nostru sau în cercul de prieteni. Este incredibil cum acceptăm orice, de la a sta la cozi imense la capătul căruia ne aşteaptă un funcţionar nervos plătit din banii noştri să lucreze cu un soft inutil şi ineficient, plătit – la rândul lui – din banii noştri, până la a închide ochii şi a privi doar cu durere interioară la modul în care orice lucru frumos din ţara asta este călcat în picioare de nişte parveniţi. Este incredibil cum acceptăm să vedem orice, de la şoferi care depăşesc coloana la semafor sau care claxonează tembel, până la escroci şi/sau analfabeţi îmbogăţiţi peste noapte ce se erijează în strălucitoare modele sociale. Am învăţat să acceptăm ideea că trebuie, în continuare, să dăm şpagă în sistemul medical şi să ne lăsăm conduşi, din prea multă scârbă faţă de fenomenul sindical sau politic, de nişte nesimţiţi.

Am învăţat în aceşti douăzeci de ani, să acceptăm umili soarta, să ne ascundem în spatele întrebării “Ce-am putea face noi?”, însoţită invariabil de lamentarea “Suntem prea mici pentru a face diferenţa.”, am învăţat să ne închinăm viaţa zeului ban şi mai ales posesorilor acestuia, să acceptăm să ne distrugem bunul simţ şi raţiunea pe care se presupune că am fi deţinut-o vreodată – ca şi popor european ce ne place să ne credem, am învăţat să ne visăm egalii unor oameni mediocri, am ajuns să ne complacem în nesimţirea ce ne înconjoară şi chiar să promovăm agresiv modelele ei.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele… I say (again): Romania is (not) my country!


Jan 12 2009

Asociatia Montana Carpati: Doi la suta pentru munte

Februarie 2011: Acest articol are un an vechime, dar lucrurile exprimate în el sunt încă valabile. Doar lista de acţiuni s-a lungit considerabil, ceea ce nu e deloc rău. ;)

Asociaţia Montană Carpaţi (click pentru detalii) are nevoie de fonduri pentru a continua proiectele demarate anul trecut şi pentru a începe altele noi.

Încă din primele luni de la înfiinţare, au fost desfăşurate, cu sprijinul membrilor Asociaţiei şi ai site-ului Carpaţi.org, o serie de activităţi în folosul muntelui şi al iubitorilor acestuia.

În iunie 2008, la scurt timp după înfiinţare, Asociaţia Montană Carpaţi a sprijinit Clubul Ecotur în realizarea unei acţiuni de curăţare a Pietrei Craiului. Detaliile despre aceasta initiativă se regasesc aici.

În perioada mai – iulie 2008, au fost sesizate în mai multe rânduri instituţiile abilitate şi presa în ceea ce priveşte neregularităţile din Rezervaţia Naturală “Pădurea Bejan”. Detaliile despre aceasta initiativă se regasesc aici. Ne propunem să continuăm şi anul acesta cu astfel de acţiuni, considerând că nu vom avea o stare de normalitate decât în condiţiile unor reacţii fireşti ale autorităţilor.

În septembrie a fost concretizată prima dintre propunerile enunţate la Adunarea Generală ce a avut loc în Leaota. Membri ai Asociaţiei Montane şi ai site-ului Carpaţi.org au participat la o acţiune de remarcare de trasee şi reamenajare a unor podeţe în masivul Iezer-Păpuşa. Detaliile despre aceasta initiativă se regasesc aici.

Reparaţiile efectuate în octombrie la Refugiul Toma Boerescu (Călţun) (click pentru detalii) au reprezentat concretizarea unei alte propuneri făcute în Leaota. Alte detalii găsiţi aici.

Viitorul stă în mâinile lor, ale copiilor. Aşa că, în prima zi a lui noiembrie, a avut loc, cu sprijinul Serviciului Public Salvamont Zărneşti si al Asociaţiei Socio-Culturale şi de Educaţie Populară “Arc En Ciel”, o acţiune de Educaţie montană pentru elevi în masivul Piatra Craiului (click pentru detalii)

Cum unii dintre prietenii noştri au inima prea mare pentru a sta prea mult acasă, anul nu s-a încheiat înainte de a se fi îndeplinit şi ultimul dintre proiectele propuse în Leaota: Reparaţii la refugiul Diana din masivul Piatra Craiului (click pentru detalii)

Ne dorim să continuăm aceste proiecte şi să desfăşurăm cât mai multe acţiuni, în cât mai multe locuri din Carpaţi. Pentru aceasta este nevoie de sprijinul dumneavoastră. Una din modalităţile cele mai facile de susţinere a acestor proiecte este direcţionarea către Asociaţie a 2% din impozitul anual.

Sistemul “2%” permite contribuabililor, persoane fizice, să direcţioneze 2% din impozitul lor pe venit catre o organizaţie neguvernamentală.

Nu costă nimic. Totul se rezumă la completarea unui simplu formular. Mai multe informatii despre “2%” găsiţi la această adresă web:

http://www.doilasuta.ro/doilasuta/Home/Home.html

Vom reveni săptămânile următoare cu informaţii complete şi cu formularele necesare.

Vă mulţumim!

“Doi la sută pentru munte: formularul 200, formularul 230 şi informaţii suplimentare” on Carpaţi.org (click)


Dec 10 2008

And I say: Romania… !(is my country)… (II)

Presimt că o mă îmbolnăvesc! Nu că m-aş simţi prea bine, că altfel de ce aş fi ajuns la medic?

Deci: pentru a obţine un concediu medical, trebuie să aduc de la firmă o adeverinţă…

OooooooKey… De fapt… cum?!? Păi nu e ok… Eu am plecat acasă tocmai pentru că nu mă simţeam bine. Acum ce ar trebui? Să mă duc înapoi, dar nu pentru a mă pune în faţa calculatorului ci pentru a cere o adeverinţă? Păi… dacă aş fi fost suficient de convins că pot să fac asta, n-aş mai fi plecat acasă din primul moment. Nu e cumva o contradicţie în termeni? Sunt bolnav, stau acasă, nu mă duc aiurea să obţin adeverinţe… Că doar de aceea mi se şi dau zilele ăstea de concediu!

Mda… Probabil că e ceva ce îmi scapă. Să fie de foame? Sau să fie pentru că nu mă simt bine?


Sep 16 2008

And I say: Romania… !(is my country)…

… În timp ce unul din puţinele troleibuze rămase prin Braşov mă aducea spre casă, ploaia şi discuţia telefonică cu Cristina, m-au trimis în visare despre ture faine prin Bucegii atât de dragi, la întâlnirile Carpaţi.org, la prietenii atât de dragi pe care mi i-a adus destinul prin intermediul siteului. Şi mă mai bucuram de faptul că sunt atât de aproape de munte, că pot să plec atât de des acolo sus, mă gândeam la Bogdan care a plecat în concediu tocmai acum când vremea s-a stricat. Şi totul s-a prăbuşit într-o secundă, aşa cum s-a stricat, în aceeaşi secundă şi toată logica din spatele sistemului meu de valori.

Am coborât prin ploaia torenţială şi m-am adăpostit cu sub streaşina refugiului de la autobuzul de Săcele, care oferea un vag adăpost împotriva stropilor şi nici un adăpost în faţa indignării care creştea în mine. Băieţii din spatele meu, muncitori la una din firmele care fac curat în Braşov discutau despre salariile lor. Dragi profesori debutanţi, la muncă nu la întins mâna spre tablă spre a scrie cu creta. Salariile dumneavoastră, rezultate din ani de tocit coatele şi mintea prin şcolile cele mari, reprezintă jumătate din salariul acestor muncitori.

Trăim în ţara în care un gunoier are salariul egal cu al unui profesor din sistemul preuniversitar cu gradul I, prin urmare… I say: Romania is (not) my country!


Mar 31 2008

Pe drumuri vechi: Prin munţii cei bătrâni

Seria “Pe drumuri vechi” este dedicată, în general, traseelor parcurse odinioară şi pe care mă întorc cu oareşce nostalgie. Am ales să postez acest articol sub această titulatură din cauza apartenenţei munţilor Dobrogei la lanţul Munţilor hercinici, mult mai “batrâni” decât Carpaţii.

Ziua I: Culmea Pricopanului

Ceasul rebel se încăpăţânează să mă trezească. Trage de mine cu încăpăţânare: “Hai.. te aşteaptă munţii cei bătrâni”. Cu greu mă las convins să-mi părăsesc culcuşul cel călduros, iar când o fac în sfârşit constat că, evident, sunt în întârziere. Noroc că nu sunt singurul aşa că îmi termin bagajele înainte ca în faţa casei să parcheze maşinuţa roşie a vechilor mei prieteni.
– Ce faci tinere?
– .. Echh? Întrebarea mă ia pe nepregătite, mai ales că vine din partea lui Gabi, care este cu ceva ani mai mic decât mine. Mi-e mult prea lene să gândesc, aşa că răspund într-o doară: “Dorm..”
Ca să nu adorm de tot, îmi bombardez amicii cu diverse informaţii, evident nefolositoare, şi cred că se declară multumiţi când, 10 minute mai târziu, trec cu bagaj cu tot în maşina lui Bogdan.

– Hai Ramona. Aveţi trei zile să tot bârfiţi.. hai la drum!

Patru ore mai târziu, suntem în Brăila, nu înainte de a fi privit, la marginea Ploieştiului şi a Brăilei, primele urme ale mizeriei umane, urme ce în diverse forme, mi-au umbrit bucuria unei ture altfel foarte frumoase.

Facem joncţiunea cu prietenii lui Bogdan din Galaţi şi suntem în formaţie completă, nouă inşi dornici de o ieşire de primăvară. Trecem Dunarea fără emoţii şi îmi bucur ochii cu priveliştea unei păduri de plop inundate care ne însoţeşte până aproape de munte. Ieşim din localitatea Măcin, facem stânga pe un drumeag şi am în faţă, pentru prima oara, una din rănile provocate de om acestor munţi bătrâni, Cariera Izvoare. O depaşim şi parcăm maşinile la Mănăstirea de mai jos de Fântâna de Leac. Mulţumind Domnului că am ajuns cu bine până aici, pornim la drum spre păduricea în care găsim câteva bancuţe. Marcajul (bandă albastră) este nou, drumul este uşor pentru mine, deşi, parcă aud undeva în spate protestele fetelor, nemulţumite, un pic, de ritmul impus. Facem regrupare la izvor şi o iau mai uşor pentru că oricum suntem veniţi să ne relaxam.

Prefer să păstrez marcajul, pe când ceilalţi ocolesc pe sub munte în căutarea urechiatului cel iute care le scapă nefotografiat. Ei las, nu fiţi supăraţi… Veniţi pe potecă şi vă arăt eu subiect de fotografie: doua ţestoase îşi mână carapacea, mângâiate de soarele blând de martie. Se lasă cu greu fotografiate, intimidate, poate, de curiozitatea noastră nestavilită. Într-un final, le lăsăm să-şi vadă de drumul lor, le-am mai privi noi mult şi bine, dar avem de mers. Ne taie calea un iepure (să fi fost acelaşi?), din nou prea iute pentru o şedinţă foto. Urcăm destul de repede, făcând “victime” în rândul celor care au lenevit peste iarnă.

Bucuria de a avea din nou sub ghete stâncă uscată, ne face să luăm vârfurile geometric căţărandu-ne pe ruinele munţilor ce odinioară priveau de sus Europa, demult de tot, pe vremea când pe locul Carpaţilor de azi era marea. Rând pe rând, urcăm vârfurile ce alcătuiesc Culmea Pricopanului: Caramalău, Vrâju, Piatra Râioasa… Zărim în spate Cheia, Cheiţa şi Piatra Viţelaru cu a ei carieră. Încerc să identific vârfurile dar mă abandonez plăcerii de a merge liber, de a urca pe stâncă, de a asculta vântul. Undeva deasupra Carierei Izvoare zărim într-o şa nişte bănci, prilej de aducere aminte asupra faptului că ne încearcă uşor foamea. Cobor direct către mese. Nu apuc să spun bine “grohotiş!” şi Marcel vrea să ne aducă aminte că prin zonă s-a filmat Drumul Oaselor. Îmi pare rău amice, nu cred ca vei fi angajat de vre-un studio de film, ţi-ai cam zdrelit genunchiul degeaba!

Pe moment, însă, avem altă ocupaţie decât să facem haz de necaz şi Gabi ne arată un pic din ce a invaţat prin Şcolile Salvamont, prinzând genunchiul buclucaş într-o faşă elastică.

Mancaţi, avem cu totul alt tonus şi revin împreună cu Gabi la joaca copilarească de pe stâncile Pricopanului. Curând, dau toti în mintea noastră, cu excepţia “rănitului” nostru care ne priveşte cu îngăduinţă de jos. Ne răsfirăm apoi uşor, uşor până ajungem pe Sulucu Mare, cel mai înalt vârf al Culmii Pricopanului. De aici ne desparţim, Gabi şi Bogdan coboară pe un fir de vale spre Carieră să recupereze maşina, ceilalţi continuăm o vreme pe culme. Marcajul coboara pe Piciorului Sulucului. Şedintă tehnică şi decidem să revenim pe culme, e prea devreme pentru noi ca să coborâm.

Începem să zărim din ce în ce mai aproape localitatea Greci. Undeva acolo e Ţuţuiatu şi Şaua Ţuţuiatului unde vom înopta. Nu reuşesc să citesc ca lumea harta pentru că vântul mi-o mişcă în permanenţă şi încerc să aflu de la Kya (mulţumesc mult Corina!) pe unde ar trebui să continuăm. Mda.. îmi găsesc ca şi reper o carieră ( :)) :( ), ignorând faptul că în zona e plin de exploatări. Într-un final, mă lamuresc asupra poziţiei mele: sunt în Valea Pricopanului şi am în stânga Dealul lui Stănilă. Kya îmi spune unde e şaua relativ la mine. Ajungem în sat şi mă las pacalit de aparenţe: “am nimerit în groapa de gunoi a satului”. Intrăm în satul Greci. Satul este sărac, drumurile sunt groaznice şi ne bucuram că e uscat. Dupa ploaie nu am fi reuşit să ducem maşinile în sus spre Valea cu Tei(? – sper că am reţinut bine). E destul de târziu, dar nu suficient pentru ca întunericul să acopere rănile muntelui, nici groapa de gunoi de la marginea satului (alta!) şi nici scheletele jalnice ale clădirilor unei foste cariere.

Ziua II: Hălăduind prin Măcin

Noaptea trece destul de greu. Dorm rău cu zeci de treziri, mă doare pieptul, mă doare spatele. A doua zi, când am strâns cortul am găsit şi cauza: o adâncitura în pământ pe care izoprenul nu a reuşit să o amortizeze. Mă trezesc devreme şi ies din cort în frigul matinal al Măcinului. Mă plictisesc repede şi pentru că plecarea e prevazută abia pe la zece îmi trece prin cap să urc vârful din stânga văii în care ne aflăm. O scurtă privire pe hartă şi îl identific: vârful Călcata, 430 de metri. Plec în alergare, să mă dezmortesc şi să mă încălzesc, dar urcarea cu stomacul gol îmi taie repede avântul. Nu e nici ora şapte când ies pe muchia din stânga a văii. Mă opresc pe un mic vârf şi savurez imaginea Pricopanului scăldat de soare. Urc pe muchia ce se dovedeste mai abruptă decât părea la prima vedere. Imi dau seama că am făcut două greşeli: am plecat în adidaşi şi fără apa. Asta e: voi avea mai multă grijă, iar problema apei este minoră pentru mine, nefiind obişnuit să beau multă pe traseu. Ocolesc prin stânga o carieră ce pare abandonată (aveam să aflu ceva mai târziu că se face escalada în ea) şi am o surpriză când descopar vârful: este practic un mic platou ceva mai în spate decât creasta sălbatică pe care o vedeam de jos.

Nu stau mult pe vârf pentru că vântul este necruţător, mai rău, pare a fi mult mai insistent decât era ieri. Mă opresc pe o piatră deasupra carierei. Mă uit cu tristete la numeroasele cariere din zonă: asta nu mai e exploatare, e vandalism. În departare Iacobdeal domină satul Turcoaia şi braţul Măcin. “Deci acolo mergem mâine… Parca n-aş vrea..”.

Stau mai bine de o jumatate de oră, apoi cobor. Văd de sus că prietenii mei au inceput să strangă corturile. Daca o să întârzii prea mult, o să am scuza că mi-am uitat telefonul în tabără şi am pierdut noţiunea timpului. Ajung jos când prietenii mei termină micul dejun. Mănânc şi eu, în timp ce Bogdan pleacă la sedinţa foto matinală, de data asta la vânătoare de popândai.

Pe la 10, soseşte în tabăra noastră Alina-Maria. Ritmul în care urcă, mă cam ingrijorează. Poate că nu era cazul să fac o tură matinală. Răsuflu uşurat când văd ca sunt alţii mai “intimidaţi” decât sunt eu, aşa că îmi dau seama că oricum nu vom alerga. Alegem să urcăm spre Fântâna Italienilor, zonă în care Alina ne arată alte locuri de cort. Urcăm în ritm de tango lent până pe vârful Ţuţuiatu, transformând în vedeta genunchiul eroului nostru : “Marcel, eşti mai puternic decât durerea! Să-ti cântăm un cântecel..”. Facem o pauză lungă pe pietrele de pe Ţuţuiatu, apoi, în timp ce fetele pleacă la fotografiat flori, mă duc să ascult vântul de la marginea prăpastiei. Îl simt pe Bogdan care vine să îmi facă o poză, Alina-Maria e mai discretă şi nu îmi dau seama că e şi ea prin preajmă. Suntem chemaţi să facem poza de grup şi iese o fotografie ciudată, între noi şi aparat fiind un gard de sârmă ghimpată.

Urmăm linia impusă de gardul Parcului Naţional şi descopăr, pentru prima oara, bujorii. Au bobocii mari. Probabil că anul acesta vor înflori mai devreme. I-am ratat, era de aşteptat, dar am avut motivele noastre să venim în martie. Urmăm un timp creasta, apoi coborâm direct spre maşini. Mâncăm, iar Alina ne tratează regeşte cu câte un sandwich care mă face să înţeleg pe deplin vorbele lui Cristi: “Cel mai tare refugiu din ţara asta se află la Brăila.” Cu mare dreptate grăieşti, domn Vintilă von Telemark!!

Coborâm în sat şi facem off-road pe uliţele acestuia spre protestele celor doua maşini care nu sunt, în mod evident, obişnuite cu un astfel de tratament. Ieşim prin sud-estul satului şi ne reîndreptam spre gardul Parcului, nu înainte de a trece prin, nici o supriză de data aceasta, centura de gunoi a satului. :-< În dreptul intrării în traseul Dealul cu drum avem surpriza plăcută de a găsi încă o maşina cu număr de Braşov dar şi surpriza neplacută de a trebui să ne desparţim de Alina-Maria, care trebuie să se intoarcă spre Brăila. Mulţumim din suflet, Alina, pentru ziua minunată, pentru efortul de a ne însoţi şi nu în ultimul rând pentru sandwichuri. Ne spunem "La revedere" şi ne promitem reîntâlnirea prin munţii cei tineri. În timp ce amica noastră se întoarce spre sat, noi ne supunem maşinile la noi rele tratamente în drum spre Pietrele Mariei, care pentru noi sunt indiciile de intrare în Cheile Chediu. Rele tratamente sau nu, par a fi mai umane decât imaginea copilului din Greci care aruncă cu ditamai piatra într-un cal scheletic. :( Apelăm la aceeaşi ghizi de ocazie la care apelase şi "secta speologilor pinguini" şi regăsim într-un final şi foişorul în care se pozase Vintilă. Se mişcă mult prea tare pentru gustul meu, aşa că prefer tura în Chei unei prăbuşiri cu instabila contrucţie. Cheile au fost pentru mine, cireasa de pe tort. Urc cu entuziasm pe variantele cele mai complicate, mă las vrăjit de verdele crud al primăverii, descopăr o lume desprinsă direct din Atlasul botanic pe care îl priveam când eram încă un copil. Este o nebunie veselă ce ne duce mult prea repede pentru gustul meu într-o zonă mai blândă. Plecăm pe un afluent ce vine din stânga, pe care îl abandonăm destul de repede în favoarea stâncilor care domină micul canion. Mă caţăr din nou pe variantele mai "rebele" şi apoi, pentru că se apropie cu paşi repezi seara, aleg împreună cu Gabi un traseu de coborâre care ar face să protesteze un om mai cuminte (sau cu minte). Plecăm repede în jos ca să nu dăm cuiva ocazia să se răzgândească şi coborâm cu grijă un traseu pe care domn Iepurilă, pe care îl întălnim din nou, se simţea în siguranţă înainte să-l deranjăm cu veselia noastră. Seara se încheie la un foc de tabăra şi un festival de glume pe care îl ratez cu glorie, plecând primul, conform unui bun obicei, spre sacul de dormit. Adorm imediat şi aflu abia dimineaţă că a avut loc şi un festival de cântece sforăitoare, la care probabil că am contribuit şi eu. Upsss...sau Hopaaa :)) Ziua III: Ruinele sufletului.. Urletul unui animal (să fi fost şacal?!?) mă trezeşte din somn chiar mai devreme decât sâmbătă dimineaţa. S-a trezit şi Bogdan şi ieşim împreună să vedem răsăritul. Mă învârt fără rost prin zona şi nu găsesc nimic bun de facut, astfel încât uit până la urmă de ce am ieşit din cort. Reuşesc "performanţa" de a rămâne cel din urma care îşi face bagajele, în timp ce BB se întoarce din chei cu cardul plin de filme şi poze. Plecam spre Iacobdeal. La marginea satului Turcoaia ar trebui să se afle o cetate, de pe deal ar trebui să avem o priveliste încântatoare asupra braţului Măcin. Cu cat mai apropii mai mult, cu atât am inima mai stransă. Ceva îmi spune ca ar fi trebuit să rămânem în preajma Cheilor şi să încercăm un nou traseu în zonă. Când ne apropiem de satul Turcoaia, zăresc pentru prima oara dezastrul: Vârful Iacobdeal e pe cale să nu mai existe. Un dragon de metal sapă neîncetat şi distruge zilnic ultimele urme ale munţilor cei batrani. Dealul este ridat de drumuri pe care urcă şi coboară fără încetare camioane imense. Îmi dau seama ca azi e duminică, deci furia banului nu cunoaşte linişte nici în ziua rânduită odihnei. :( Stăm câteva minute la marginea a ceea ce pe hartă este desemnat ca fiind "amenajare piscicolă". Aşa o fi, pe noi ne atrage mai degraba imaginea celor câteva raţe care fac galagie la marginea luciului de apa. Intrăm în Turcoaia. Strada asfaltată şi casele ceva mai îngrijite, par a-mi spune că suntem într-o aşezare de oameni mai înstăriţi. Plecăm pe uliţe în sus, întrebându-ne pe unde vom ocoli imensa carieră. Întrebările sunt repede înecate în imagini care mă fac să înţeleg că numai pe dinafară e vopsit gardul. Dincolo de primul rând de case regăsesc aceeaşi mizerie şi săracie ca şi în satul Greci. Case de lut acoperite cu stuff, cai scheletici şi trişti, totul dominat de priveliştea cariei ce macină din munte. Un cal legat de un gard se fereşte repede din calea noastră, teama sa dându-mi certitudinea că este tratat la fel ca şi cel din satul vecin. Ce diferenţă imensă faţă de frumoşii cai ai vecinului meu, al cărui mânz îl vazusem zdurdând vesel cu câteva zile înaintea plecării spre sud. Undeva la marginea satului, dintr-o casă prăpadită, o boxa imensă urla o manea care spunea ceva despre o mulţime de bani şi despre.. whatever.. Plec direct spre vârf, tăind serpentinele drumului de exploatare, întrebându-ma cum de nu dărâmă bass-ul, prăpădita casă de chirpici. Ajungem încet, încet direct în carieră. Avem noroc că suntem în Ţara lui Papură Vodă. Prezenţa noastră în mijlocul utilajelor care mută muntele nu mira pe nimeni, nici măcar câinii nu ne latră cu prea multă convingere. Trecem la 2-3 metri de un excavator imens care sapă o groapă la fel de imensă sub privirile a 4-5 lucrători (sau ingineri?): "Dorele... Ne mişcăm mai cu talent?". Ei băieţi, bine ca aveţi voi căştile pe cap.. Prezenţa noastră în plin şantier spune multe despre respectarea normelor de siguranţă. Ajunşi în vârf, unii mai au puterea să admire de deasupra utilajelor, Dunărea, ultimul martor mut al vremilor în care aceşti munţi nu erau măcinaţi decât de vânt şi ploi. Mă adăpostesc de lume şi de zgomotul motoarelor pe versantul opus şi îmi dau seama că aş fi vrut să trăiesc cu mult mai devreme, pe vremea când unicul zgomot adus de vânt era acela al turmelor de mioare din vale. Coborâm înapoi la mizeria satului pe un drum de la altă carieră şi plec spre casa atins de o imensă tristeţe. Gaşca: Galaţi : Argentina şi Marcel Braşov: Alina şi Gabi, tanti Vasilica şi nea Mircea, Ramona şi Bogdan (baltighost), Ciprian (cipicernat) Very Special Guest Star: Alina-Maria PS: Mulţumesc Kya pentru informaţiile oferite cu generozitate. http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_prin_muntii_cei_batrani/865/