Pădurea de vise

Îmi aduc aminte de degetele bunicului. Noduroase, puternice, marcate de o viaţă întreagă de prelucrat lemnul. Îmi mai aduc aminte de mirosul din atelierul său de lucru: minunat miros de talaş şi aracet sau clei de oase. Acest articol îi este dedicat celui ce a fost regele copilăriei mele.

— — —

Pe drumul prăfuit trecea un bătrân gârbovit de vreme. Era destul de cald după-amiaza deşi frunzele codrului începeau să dea semne de nerăbdare şi să sune a toamnă. Obosit, bătrânul se opri şi ridicând pălăria-i, îşi şterse sudoare frunţii cu mişcări molcome. Poiana prin care tocmai trecea era umplută de mirosul de fân uscat încă risipit pe pământul fierbinte, în timp ce departe, pe un deal, se vedeau gospodarii locului urcând fânul în căpiţe ‘nalte, aşa cum fac oamenii de la munte înainte de a-l muta, mai târziu în toamnă, în şurile de pe lângă casă.

“Să tot fie spre ceasurile două”, gândi, în timp ce mângâia mustaţa ninsă de ani. Căldura şi oboseala drumului îl moleşiseră şi de la o vreme îl atrăgea din ce în ce mai tare umbra stejarului ce se iţea singuratec colo sus în deal.

Ajuns sub copac, bătrânul se opri şi se uită jur împrejur. Sub seninul cerului, dealurile Trascăului se zăreau până departe, uriaşe spinări mângâiate de Dumnezeu. Ici colo, câte-o odaie se ivea pe câte-un deal, ultimele urme ale unor cătune în care arar mai găseşti câte-un bătrân. Îşi mai şterse o dată fruntea, scoase o pătură din rucsacul ce părea de-o vârstă cu dânsul şi se întinse la adăpostul arborelui secular, ce de unul singur, veghea tihna drumeţilor.

Adormi bătrânul, mângâiat pe fruntea-i albă de vântul ce suna cântec de leagăn printre frunzele copacului. Se trezi curând. Un ţânc de-o şchioapă se juca la umbra stejarului, alergând după câte-o gâză rătăcită, nepăsător la somnul străinului. Adormi la loc zâmbind, cu gândul la râsul curat al copilului.

Când se trezi din nou, sub copac era un tânăr cu părul bălai, cu părul uşor ondulat căruia abia îi mijea mustaţa ce îmbia o fată frumoasă cu ceva mere roşii. Şi fata zâmbea flăcăului pe sub gene de se vedea de departe că-i e drag flăcăul. Dar bătrânul era obosit şi pleoapele-i erau grele.

După o vreme îl treziră sunete familiare. Sub copac era un cosaş cu mustaţă şi pălărie ce trăsese brazdă lungă în iarba de lângă drum şi acum ascuţea cu piatra, lama tăioasă şi curbă ce lucea în soare, ignorând prezenţa bătrânului. Sunetul molcom al coasei şi mirosul de iarbă proaspăt cosită îl îmbiară din nou la somn. Erau lucruri ce făceau parte din el. De atâtea ori a tras şi el la coasă încă de pe vremea când era flăcăiandru.

Se făcu aproape seară când se trezi din nou bătrânul. Se ridică de pe pătură şi privi în jur. Nimic nu s-a schimbat. “Am visat. Nu e nici urmă de iarbă proaspăt cosită. Şi nici urmele copiilor nu se văd în iarbă.” Simţi că nu e singur. Sprijinit de copac, un alt bătrân stătea şi privea în zare la dealurile ruginite de luminile apusului.

“Undeva am mai văzut ochii aceştia”. Îşi dădu curând seama. Îi văzuse la copil. Îi văzuse la tânăr. Îi văzuse la cosaş.

Undeva, pe dealurile Trascăului, e un bătrân ce doarme vegheat de un stejar bătrân, doi solitari ce spun poveşti celor celor ce mai au timp să-i asculte.

“De ce pădurea de vise?

Visăm în fiecare zi. De cele mai multe ori cu ochii deschişi…”

Da, prieteni dragi… aşa a început totul, într-o noapte de decembre – acum aproape un an. Atunci, la ceas târziu de noapte, au răsărit primii “lăstari” ai Pădurii.

A trecut un an de când, mai bine sau mai rău exprimate, am lăsat o parte din gândurile albe pe pagini negre, un an cu de toate, unele mai bune, altele mai puţin bune, un an care a lăsat, până la urmă, urme.

Dacă a fost un an bun? Nu ştiu. Ştiu doar că mulţumesc Cerului şi Muntelui că am ajuns de fiecare dată cu bine acasă, că sunt sănătos, că mi-au adus-o în viaţa mea pe Oana – cea pentru care şi datorită căreia zâmbesc zi de zi şi că am în continuare alături prieteni dragi.

Pentru că, probabil, nu voi mai apuca să mai scriu până spre Anul Nou – mulţumesc tuturor celor care au citit măcar câteva rânduri ale acestui jurnal şi, în special, celor care au lăsat, de-a lungul timpului, o mărturie a trecerii lor.

Să aveţi Sărbători liniştite şi luminate de Pruncul născut în ieslea Bethleemului.

Descoperisem Craiul de ceva timp, graţie regretatului nostru profesor de matematică. Aveam doar 16 ani la vârsta acestor amintiri, un rucsac nou cu cadru – verde camuflaj – de care legam un sac de dormit uriaş. M-au însoţit cu credinţă ani la rândul şi rucsacul şi sacul de dormit… Mai aveam şi nişte ghete cu care mersesem şi pe la şcoală peste iarnă şi o înfăţişare care stârnea nişte zâmbete pe care abia acum le înţeleg, dar mergeam pe munte din dragoste de stâncă şi pădure.

E frumos şi cald şi trenul trage cuminte la linia 1 a Gării din Braşov. Suntem agitaţi cu toţii. E vacanţă, am obţinut permisiunea părinţilor noştrii de a merge patru – cinci zile în Piatra Craiului, am studiat o săptămână harta, avem planul făcut pe zile şi sunt tineri şi veseli.

Panta de după Botorog ne mai calmează. Lipsa unui îndrumător care să ne vegheze cu adevărat creşterea, ne costă. Nu ştim să respirăm şi nu ştim să menţinem un pas constant. În plus, rucsacii sunt excesiv de grei sub povara hainelor de care avem atâta nevoie. Pe atunci polarul şi geaca de gore-tex erau de domeniul SF-ului, pentru obţinerea unei încălţări, care să ne ţină cât de cât glezna la adăpost, se umbla cu săptămânile prin magazinele de încălţăminte, cortul cu ţevi de metal cântărea greu – chiar împărţit între noi, iar ideea că am putea folosi beţe de schi era de-a dreptul ridicolă (asta deşi, de nenumărate ori, am folosit câte un băţ uscat din pădure).

Ajungem epuizaţi în Zănoaga dar corpul tânăr şi veselia specifică vârstei, ridică uimitor de repede corpurile prăbuşite la pământ. La Curmătură întindem cele două corturi (tot corturile mari, cele din amintirile Bucegiste ale Cutiuţei cu amintiri). Suntem ultimii lângă linia pădurii. Ştim că vom avea cel mai mare foc şi vom fi ultimii care vom adormi, aşa că nu are sens să rămânem prea aproape de cabană. Strângem repede nişte lemne şi aşteptăm seara cu ochii la creasta ce ne vrăjeşte.

Dimineaţa ne aşteaptă cu un cer perfect senin. Salutăm în treacăt cabanierul ce pesemne că ne priveşte uimit când aude ce planuri avem. Dar până să-şi revină din uimire, noi am spulberat, ca de obicei, timpul afişat pentru bucata dintre cabană şi Şaua Crăpăturii conform unui obicei prost de care am scăpat foarte târziu, acela de a alerga, ceea ce ne secătuia de puteri în prima parte a zilei, fapt ce punea capăt oricărei zile de mers undeva la primele ceasuri ale după amiezei.

Cu rucsacii noştri supraîncărcaţi, urcarea spre Turnuri este o aventură ce îmi va părea fantastică ani la rândul. Mult mai târziu, revenit pe traseu cu bagaje mai uşoare şi cu mult mai multă experienţă, am regăsit cu alţi ochi elementele care pe atunci mă încântaseră şi, într-o oarecare măsură, mă înspăimântaseră. Dar, chiar şi aşa, bucuria de a parcurge frumosul şi durul traseu de intrare în creastă a rămas întotdeauna nemăsurată.

În faţa ochilor noştri de copii ni se înfăţişa creasta şi nimic nu părea să ne mai poată opri. Undeva departe, ne aşteaptă refugiul de la Vârful Ascuţit, locul primei noastre întâlniri cu creasta nordică şi, mult mai departe, aveam stabilit încă de acasă ca şi cap-compas, Grindul.

În Padina Popii, însă, lucrurile se schimbă. Dinspre ceea ce credeam pe atunci că este Făgăraşul – iar acum ştiu că este Păpuşa, se îndreaptă spre noi norii grei de furtună ai lunilor de vară. Ciudat, de când mă ştiu parcurgând potecile Craiului, Padina Popii a fost mai tot timpul punctul de care nu am putut să trec – aşa cum şi Bucşoiul mi-este tărâm interzis în Bucegi. De fiecare dată vremea se schimbă brusc şi sunt silit să fac cale întoarsă. Poate că este un joc al sorţii sau poate că aşa cum bine îmi spune Bunicu: “Cu cât mergi mai des, cu atât cresc şansele de a prinde vreme bună.”

Fulgerele ce brăzdează cerul ne silesc să luăm o decizie rapidă. Am putea să coborâm spre Diana, acolo unde ne-am fi adăpostit în cutia de lemn ce constituia pe atunci refugiul – cutie ce ne fusese gazdă cu câteva săptămâni înainte într-o altă incursiune în Crai, întreruptă de ploi torenţiale. Coborâm totuşi înapoi la Curmătură, pe de o parte din comoditate – e apa mai aproape, iar pe de altă parte din cauza siguranţei sporite pe care ne-o conferă apropierea unei cabane. Coborâm pe Lehmann, biciuiţi de stropii mari, şi totuşi rari, de ploaie, dar mai ales de sunetul tunetelor ce par a se amplifica între pereţii de stâncă pe sub care coborâm.

La Curmătură, ploaia nici nu a venit. Ne va aştepta o noapte liniştită, la jarul unui foc aţâţat din când în când de ştrengarii ce au de pus ţara la cale. Reveniţi la cabană, cineva ne-a spus poveşti despre turişti tâlhăriţi de ciobani în zona Grindului aşa că, în timp ce mâncăm, hotărâm să coborâm pe Lanţuri spre Plaiul Foii.

De la un timp, lângă noi îşi face apariţia un câine ciobănesc imens. Era vremea când nu apăruseră încă “Sforăitorii” la Curmătură şi veneau în sus câinii de la stâna din vale. Şi cum ne e tare drag de el şi ne amuzăm cum prinde pâinea din zbor, îl tot hrănim în speranţa că ne va fi paznic de noapte.

Dimineaţa – nici gând de câine de pază prin preajmă. Plecase hoţomanul de cum se terminase pâinea noastră. Mai avem un colţuc de pâine la şase oameni şi ne mai aşteaptă încă două zile de munte. O raţionalizăm cu grijă şi plecăm spre Padinile Frumoase mai mult din energia care ţi-o dă vârsta decât din aceea pe care ţi-o dă hrana. Cerul este din nou senin, este cald şi consumăm apă din belşug. Ştim că nu vom mai găsi, dar suntem tineri şi fără experientă şi nu ştim că apa cere apă.

Înjumătăţim timpul de pe marcaj şi ajungem încă devreme la Ascuţit. Dar Creasta este sălbatică şi parcurgerea ei nu este deloc uşoară cu bagajele noastre care, în ciuda pierderii raţiei de pâine, nu s-au uşurat mai deloc.

Ajunşi la Piscul Baciului consumăm ultimele resturi ale pâinii noastre şi bem ultimele guri de apă de care dispunem. O să coborâm, în premieră, pe Drumul lui Deubel. În spatele nostru, prezenţa unei trupe de turişti ce pare mai omogenă şi mai experimentată, ne mai linişteşte puţin. Dar, vai!, aparenţele înşeală şi în loc să putem profita de prezenţa lor, suntem obligaţi să ne oprim şi să îi aşteptăm de fiecare dată când sunt în mişcare. Băieţii confundă grohotişul cu o pârtie estivală şi trimit spre noi avalanşe de pietre, ceea ce sporeşte pericolul acestui drum şi aşa destul de dur. Această joacă de-a şoarecele şi pisica prin săritorile traseului sporeşte la nesfârşit suferinţa provocată de sete. Ne mişcăm şi aşa greu, incomodaţi de cadrul metalic şi de greutatea rucsacilor noştri, nu am mai avea nevoie şi de aceste opriri permanente. Ne mai alină, un pic, Muntele trimiţând înaintea noastră o capră neagră şi puiul ei, privelişte de care ne bucurăm doar noi, sosirea “silenţioasă” a neglijenţilor noştri companioni, privându-i de bucuria întâlnirii.

Abia după Zăplaz, de care ne bucurăm prea puţin, ne îndepărtăm puţin de ei, ceea ce constituie o mare bucurie pentru urechile şi, mai ales, pentru nervii mei. Mă săturasem să mă tot agăţ de câte un cablu, transpirat de încordare şi cu speranţa că Cel de Sus mă va feri de piatra pornită de sub picioarele celor care coborau după noi.

Ne întâmpină la Şpirlea căsuţa-refugiu – ultima rămasă în Crai, după ce rând pe rând, surorile – Cabana Ascunsă şi Diana căzuseră pradă flăcărilor. Nu va mai rămâne nici aceasta prea mult în picioare. Va fi jertită şi ea pe altarul “democratizării” mersului pe munte, ce a adus pe cărările Măriei Sale şi oameni de o calitate îndoielnică.

De aici pământul abia îl atingem – cele câteva sute de metri ce ne despart de izvorul binefăcător sunt străbătute în doar câţiva paşi extrem de mari. Sorbim cu nesaţ din apa ce pare mai bună ca niciodată, în timp ce, de sus, Craiul zâmbeşte fericit. Copii au fost aduşi jos sănătoşi şi cu multe lecţii învăţate.

Dormim în preajma cabanei – da! pe atunci încă mai era o cabană de munte – Plaiul Foii – facem baie în Bârsa Mare şi adormim fericiţi – mâine dimineaţă ne va întâmpina, încă priveliştea Craiului.

Drumul spre Zărneşti l-am parcurs atunci într-o căruţă cu fân, iar astăzi, pe locul în care atunci am pus cortul este o vilă… Liniştea acelor dimineţi s-a dus demult, iar mie… mie mi-e încă dor de Craiul de altădat, parcurs de un adolescent firav, încălţat şi îmbrăcat aiurea, dar cu multă dragoste de munte.

Privind în spate, mi-este destul de greu să înţeleg răbdarea cu care Măria sa Muntele făcea mici miracole pentru ca noi, ştrengarii ce îl iubeam nespus, să ajungem cu bine la destinaţie. Ne dădea de fiecare dată mici lecţii ce ne-au prins atât de bine şi care ne-au format ca oameni. Privind în jurul meu, la adolescenţii ce vin astăzi pe munte, văd aceeaşi răbdare şi aceleaşi miracole, dar, oare, mai există aceeaşi putere de a accepta ideea că Muntele este acela care ne călăuzeşte?

Mă mai ştii? Ne-am văzut prima oară pe la grădiniţă… Nu prea ştiam eu care e treaba cu tine, tu nu ştiai română, iar eu nu ştiam maghiară. Ne-am întâlnit un an mai târziu şi învăţaseşi între timp română, salvator pentru mine pentru că tot nu ştiam o boabă de maghiară dar ţineam morţiş să-ţi spun, totuşi, o poezie pe care să o şi înţelegi.

Acum nu prea pricep eu unde ai dispărut după câţiva ani în care ai venit constant, dar să ştii că am fost cuminte – chiar dacă uneori n-am mâncat tot din farfurie şi în loc să merg la muncă, precum ţi-ai fi dorit, am făcut prostia să fac o facultate.

Dragă Moş Gerilă… sincer să fiu, nu ştiu dacă mi-e dor de tine, dar uneori mi-e tare dor de anii aceia când mă mulţumeam cu o minge de 5 lei şi aia spartă pentru că se încăpăţâna să lovească cuiul din gard şi cu un Cico şi-o prăjitură diplomat la o cofetărie, după film cu cowboy şi indieni. Mi-e tare dor de anii când ne făceam arcuri şi săgeţi din ramuri de salcie şi mâncam mere – întotdeauna din grădina vecinilor, când ne făceam cazemate din baloţii de paie ai CAP-ului aşezaţi într-un uriaş deal artificial.

Au trecut mulţi ani de atunci, Moş Gerilă, iar pe mine mă mai încearcă, din când în când, nu o nostalgie pentru anii când stăteam la cozi după ce veneam de la şcoală ca să cumpăr o jumătate de pâine neagră, ci doar o nostalgie după anii copilăriei, cei în care singura noastră grijă, a mea şi a prietenilor mei, era să ne construim o ţară în uriaşul molid din spatele grădinii, să mestecăm gumă din răşină, să nu ne prindă paznicii când ne jucam de-a v-aţi ascunsea prin lanul de porumb, să adâncim gaura în care credeam că se ascunde comoara… Au trecut anii şi nu ai mai venit. Într-un fel poate e mai bine…

… Nu ştiu dacă mi-e dor de tine, Moş Gerilă, dar mi-e tare dor de puştiul pistruiat, cocoţat pe două picioare nefiresc de subţiri, ce încă îmi zâmbeşte ştrengar dintr-o fotografie alb-negru făcută într-o zi în care te aştepta să vii.

Cobor din tren. E frig cumplit şi zăpada scârţâie sub picioare. Speram să mai coboare cineva în gară, dar nimeni nu are chef să dea ochii cu Ursăria acum în prag de cod galben. Dar e perfect senin, eu am mult chef de munte şi nici-un chef să merg spre Dâmbu Morii de unul singur…

- Ridică şi tu capul de pe rucsac, să-ţi fac o poză!

A trecut aproape un an de la tura aceea… de unde să ştie prietenii mei că-mi alunecă gândul atât de departe…

… hai să merg pe drum – n-are sens să-mi croiesc potecă prin zăpada neatinsă când drumul e curăţat de plug. O să fie sus destul de înotat prin zăpadă… Destul de ciudat momentul – pădurea ia forme şi mă striveşte… Bravo… isteţ băiat… tură solo pe aici pe la urşi ţi-a trebuit ţie! Nah… uite-l! Ba nu… e o maşină… Uff!

Mă joc cu băţul de trekking.

- En garde, Bogdan!

Lumina blândă a toamnei târzii mai risipeşte din frigul destul de aspru al dimineţii de noiembrie. Uite Postăvarul printre copaci…

Gata… nu se mai poate! Dacă urc numai pe drum nu o sa ajung nici până la chei. Uite, pe aici prin pădure e chiar ok, nici zăpada nu e atât de mare! Uite o urmă de cerb… Hai să vedem, domnule Cerb… sunteţi singur? Tamina… şi Bucegiul şi Postăvaru… Soarele puternic al dimineţii de iarnă mă fac să uit de urşi. Hai să vedem cum mai e cu Cheile…

Ne-am căţărat pe o stâncă şi privim de-acolo bijuteriile din zare. Bucegiul drag, Postăvaru şi, între ei, Piatra Craiului acolo unde prietenii noştrii refac Diana. Ce mult a trecut de la prima tură la Diana… S-a încălzit bine. E timpul pentru o mică lecţie de geografie!

- Hai Mara, dă-te jos de-acolo că mă sperii!

Trrrrrrrrosc! Ce-i asta? Nah… O fi cerbul? Din fericire, picioarele-mi sunt mai lucide decât gândul… pe unde o fi poteca? Pe culoarul ăsta? E plin de zăpada! Încerc mai sus, mă blochez iar! Uff… Fie ce-o fi, hai pe culoar. Trebuie să mă opresc să-mi pun parazăpezile – dacă o să continui fără ele mă aleg cu degerături pentru că deja am zăpadă în ghete. Trebuie să fluier. Mai tare! Mai tare!!!

Uff… Uite cabana şi uite pe cineva… Am scăpat, dar acum nu mai am cale de întoarcere.

Uite un căţel. Heeei, ce faci băiete, stai nu mă lătra! Ai rămas singur? Ce-ţi pasă ţie, viaţă de căţel, dormi pe fân la soare. Ne ajunge apa? Da… e frig, nu vom bea în exces.

- Uite, asta e panta de care îţi spuneam aseară, scăpăm repede de ea şi apoi ne relaxăm, până în vârf o să mergem lejer cu pauze de fotografie.
- E fain sus?
- Doar ţi-am zis!

- Mulţumesc de sfaturi.

Discuţia cu bătrânul silvicutor m-a mai liniştit şi am aflat cu ocazia asta şi lucruri despre istoria cabanei şi despre văile din zonă. Aş mai fi stat eu că e tare sfătos şi mi-e drag să-l ascult, dar n-am ce face, trebuie să-mi tai potecă prin zăpada neatinsă.

- Bogdan, sunt la marginea golului alpin. Mi-am rupt ochelarii şi sunt orbit de lumina puternică.
- Zăpada cum e?
- Prin pădure a fost rezonabilă, de aici începe greul. Dacă nu te sun până la 4, trimiţi băieţii după mine.

- Hai să stăm pe smocul acela de iarbă – e numai bun de fotoliu! De aici te-am sunat atunci şi de-aici până în copacii ăia am făcut 20 de minute.

Uite Iezerul şi Făgăraşul… Urcăm încet, e destul de cald şi nu ne grăbeşte nimeni. Numai gândul la ceaiul şi soba de la cabana din poveşti, mă cam înghionteşte din când în când.

Uff.. ce fain se văd Neamţului şi eu nu mai am ochelarii. Trebuie să mă opresc. Am parcurs maxim 200 de metri şi sunt rupt de oboseală. Am scăpat de urs şi mor îngheţat… Gândul îmi dă puteri. Trebuie să urc! Dar nu pot să merg mai mult de 10 paşi fără să se rupă zăpada sub mine şi să cad până la mijloc… Pe unde să abordez şi urcarea asta? Hai să o iau direct, nu mă duc pe poteca de vară că nu mai ies din zăpadă. Ufff… Uite stâna. Uite şi vârful. Cât de departe. Am făcut aproape o oră de la ieşirea din pădure… Să cobor spre Predeal? M-aş duce până în stână să mă adăpostesc, dar parcă văd că nu mai ies de acolo.

- Ce oameni idioţi!

Mă uit la uşa stânei. A fost spartă cu piciorul deşi ar fi fost atât de uşor să bagi mâna şi să ridici piedica. Nu mai pot de furie şi numai prezenţa unor oameni dragi şi inutilitatea gestului mă fac să mă abţin de la a spune cuvinte mai grele. Hai mai bine să facem o nouă lecţie de geografie de pe stânca aceea.

Uite nişte urme. Ciudat… vin dinspre Predeal pe marcaj dar merg spre obârşia Pietrei Mici. Să fi fost unul care ştie locul? Mda… frumoşi colţari. Marca Martin – greutate mare! Ai crescut mare puiule, când ţi-am văzut prima oară urma erai un biet ursan proapăt ieşit de sub protecţia mamei! Acum… Bine că n-am ajuns mai repede. Vântul ce spulberă zăpada şi îmi spune că urmele lui Moş Martin sunt destul de proaspete – cel mult două ore. Asta îmi mai trebuia acum, rendez-vous cu ursul!

Sunt din ce în ce mai obosit, vântul care bate cu putere îmi este inamic şi aliat în acelaşi timp. Pe de o parte îmi face înaintare mai grea, pe de altă parte a îngheţat zăpada şi cad mai rar… Nu-mi vine să cred că am ajuns pe creastă, sunt salvat! De aici şi până la cabană oi rezista eu cumva! Hai până în vârf. Zăpada neatinsă şi vântul puternic contribuie la starea euforică. Sunt ameţit, mă dor ochii şi cad în capcana zăpezii! Un troian mare de zăpadă acoperă un dâmbuleţ pe care nu am cum să-l evit. Lupt mai bine de 10 minute cu el şi gata… am ajuns, sunt singur pe vârful Piatra Mare! Stau mai puţin de 30 de secunde în vârf, risc să fiu aruncat de vânt peste cornişe!

- Hai, că am îngheţat de tot.

Tură cu trei fotografi mi-a trebuit mie… Bine că mi-am luat izoprenul.

- Tremuri tot, ia şi haina pe tine!

Uff… sunt dădăcit la mine acasă! Hai soare, hai, îndură-te de mine! Ascunde-te odată după Bucegi!

Blestematul ăsta de vânt o să mă arunce peste Piatra Scrisă! Au nimerit-o oamenii cu nenorocenia lor de cod! Cobor cu grijă culoarul îngust şi plin de zăpadă. O fi gheaţă dedesupt? Hai, mai e puţin şi mă aşteaptă ceaiul cald! Auuuuuu! Bine!!!… Sunt căzut iar până la mijloc în zăpadă… Deci asta mă aşteaptă… Oare mai pot?

În sfârşit, Şura de Piatră. Mai e doar urcarea asta de doi bani… pe care simt că nu mai pot. NU! O să stau aici şi pace bună. Să vină cineva să mă ia!

- De unde vii?
- De sus! Am urcat prin Tamina. Am făcut aproape o oră din vârf!

- Seara bună tuturor.

Regăsesc de fiecare dată cabana cochetă cu aceeaşi bucurie – născută, poate, acum ani de zile când ieşeam iarna prin Şapte Scări, bieţi adolescenţi prost echipaţi şi nu ne aştepta aici decât ruina vechii cabane.

Acum e cald şi bine şi de undeva de pe un perete, Karl Lehmann ne priveşte pe toţi. Ce exemplu… şi ce mici suntem noi prin comparaţie!

Privesc departe de pe Şura de Piatră. E lumea mea. Am fost cel mai leneş din cabană în dimineaţa aceasta dar acum mă bucur de linişte. Şi, totuşi, din când în când, gândul îmi zboară departe, la una din cele mai mari prostii făcute pe munte.

———————

Nu doresc ca această mică povestire să vă îndemne să-mi urmaţi exemplul, dimpotrivă, luaţi aminte la ceea ce spun crucile de pe poteci! Sunt multe care vorbesc despre ture încheiate tragic.