Aug 10 2010

Îţi aminteşti de vremea…

… când închideam ochii şi din ei ţâşneau cuvinte?

Îţi aminteşti? Nu a trecut atât de mult de-atunci şi, totuşi, ce tineri ne simţeam şi-acum bătrâni. Şi sufletul ne era acolo, lângă o sobă virtuală ce ne-aduna, seară de seară, la focul ei.

Sigur că-ţi aminteşti. Căci eram prieteni sub cerul înstelat din munte.


Jan 21 2010

Ce-aveţi cu toţii?

Cuvintele se smulg din mine şi ies făr’ de-ncetare, în timp ce-n întuneric, eu mă plimb pe străzi.

Ce-aveţi cu toţii? Mi-e dor de iernile de altădat’, cu zăpezi maaaaaaaari, ce scârţâiau sub tălpi. Mi-e dor de străzile-mi înguste, văzute de pe sănia zburând, la ceasuri mici de seară, cu gălăgioşii veseli din ceata de nebuni. Şi poate mi-e dor şi să mai joc un fotbal, cu o minge îngheţată, colo – în curtea Şcolii, şi să mă dau pe gheaţă pe-al Turcheşului drum.

Ce-aveţi cu toţii? Îmi place frigul ce mă arde, întinzând arcuri în muşchii-mi obligaţi la mers. Mie mi-e dor să văd alb totul, în pădurea ce mă cheamă, colo pe pantele Brădetului cel drag, acolo unde gerul ascundea sub gheţuri izvorul cel ştiut. Şi poate mi-e dor şi să mai urc o dată în clăparii cei de plastic, până colo sus, în dosul Coastei Vii, ş-apoi să bat zăpada, cu gaşca mea cea veche, pentru a aluneca-n voie, fără a mă plânge-n urmă de-al dealului urcuş.

Şi toate aceste fiind zise, zău de înţeleg de ce lumea mă ia drept un nebun… ce dacă mie-mi place să îmi vorbesc pe stradă?


Jan 10 2010

Atunci când un pas înapoi este un pas înainte

Sau de la film la digital, de la Cmena la… Canon, ocazie cu care am scos la aer vechile aparate din epoca filmului, aparate pe care s-a aşternut, după cum se vede, praful:

Cmena – 8M (1986)
padureadevise.ro

Skina SK-106 (1996)
padureadevise.ro

Nippon AR-4392F (1996)
padureadevise.ro

PS: Am preferat o prelucrare mai caldă pentru prima imagine pentru că Cmena-ul, cu tot cu manualul său în limba rusă, reprezintă una din amintirile dragi ale copilăriei mele.


Jul 13 2009

Parfumul unei fotografii cu ceţuri

Privesc fotografia unei dimineţi de toamnă şi încerc să îmi aduc aminte ce aromă avea sărutul tău, acolo sus… acolo… printre ceţurile ce lăsau incandescente globuri de apă pe ramuri de brad. Iar amintirea de-o clipă a aburilor dimineţii îmi aduce în vis îmbrăţişarea timidă a primului sărut, sărutul ce ne-a unit, acolo sus, în muntele de piatră albă, sărut ce te-a adus, iubito, în braţele-mi dornice să te cuprindă şi să-ţi spună “Tu… Numai tu…”.


Mar 12 2009

Îmbătrânim

Unul câte unul, oamenii care ne-au marcat copilăria dispar. E semn că îmbătrânim. Încet şi sigur devenim noi cei pe care îi privesc curioşi copiii, miraţi să ne vadă răbufnind cu orgoliile noastre de adulţi proşti.

S-a mai dus unul dintre oamenii de care îmi legam repere clare ale copilăriei, omul de care te temeam cel mai mult atunci când eram mic. Şi, totuşi, dincolo de aceste temeri (transformate ulterior, la vârsta când am început să-mi impun voinţe şi gânduri, într-un amalgam de opinii pozitive sau negative) au rămas amintirile, înfrumuseţate, poate, de trecerea timpului. A rămas un întreg univers al copilului ce am fost, ore întregi de joacă cu copii lui, mereu sub presiunea momentului în care trebuia să vină “stăpânul” acasă, privitul cu orele la roboţeala continuă (nepot de tâmplar ce iubea lemnul, am rămas întotdeauna fascinat de oamenii care prestează o muncă fizică şi o fac cu pasiune). Toate aceste amintiri, pe care le credeam demult uitate, au răbufnit cu violenţă acum, în momente în care casa mea a devenit un depozit pentru o parte din lucrurile ce incomodau pregătirile pentru ultima călătorie a celui dispărut. Mirosurile, atât de familiare odinioară, au făcut ca aceste amintiri să izbucnească la suprafaţă, să mă macine, să-mi readucă aminte cum era pe vremea copilăriei fără griji.

Îmbătrânim. Implacabil. Şi vom deveni la rândul nostru doar nişte repere ale altor copilării.