Dec 7 2008

Cutiuţa cu amintiri: Craiul

Descoperisem Craiul de ceva timp, graţie regretatului nostru profesor de matematică. Aveam doar 16 ani la vârsta acestor amintiri, un rucsac nou cu cadru – verde camuflaj – de care legam un sac de dormit uriaş. M-au însoţit cu credinţă ani la rândul şi rucsacul şi sacul de dormit… Mai aveam şi nişte ghete cu care mersesem şi pe la şcoală peste iarnă şi o înfăţişare care stârnea nişte zâmbete pe care abia acum le înţeleg, dar mergeam pe munte din dragoste de stâncă şi pădure.

E frumos şi cald şi trenul trage cuminte la linia 1 a Gării din Braşov. Suntem agitaţi cu toţii. E vacanţă, am obţinut permisiunea părinţilor noştrii de a merge patru – cinci zile în Piatra Craiului, am studiat o săptămână harta, avem planul făcut pe zile şi sunt tineri şi veseli.

Panta de după Botorog ne mai calmează. Lipsa unui îndrumător care să ne vegheze cu adevărat creşterea, ne costă. Nu ştim să respirăm şi nu ştim să menţinem un pas constant. În plus, rucsacii sunt excesiv de grei sub povara hainelor de care avem atâta nevoie. Pe atunci polarul şi geaca de gore-tex erau de domeniul SF-ului, pentru obţinerea unei încălţări, care să ne ţină cât de cât glezna la adăpost, se umbla cu săptămânile prin magazinele de încălţăminte, cortul cu ţevi de metal cântărea greu – chiar împărţit între noi, iar ideea că am putea folosi beţe de schi era de-a dreptul ridicolă (asta deşi, de nenumărate ori, am folosit câte un băţ uscat din pădure).

Ajungem epuizaţi în Zănoaga dar corpul tânăr şi veselia specifică vârstei, ridică uimitor de repede corpurile prăbuşite la pământ. La Curmătură întindem cele două corturi (tot corturile mari, cele din amintirile Bucegiste ale Cutiuţei cu amintiri). Suntem ultimii lângă linia pădurii. Ştim că vom avea cel mai mare foc şi vom fi ultimii care vom adormi, aşa că nu are sens să rămânem prea aproape de cabană. Strângem repede nişte lemne şi aşteptăm seara cu ochii la creasta ce ne vrăjeşte.

Dimineaţa ne aşteaptă cu un cer perfect senin. Salutăm în treacăt cabanierul ce pesemne că ne priveşte uimit când aude ce planuri avem. Dar până să-şi revină din uimire, noi am spulberat, ca de obicei, timpul afişat pentru bucata dintre cabană şi Şaua Crăpăturii conform unui obicei prost de care am scăpat foarte târziu, acela de a alerga, ceea ce ne secătuia de puteri în prima parte a zilei, fapt ce punea capăt oricărei zile de mers undeva la primele ceasuri ale după amiezei.

Cu rucsacii noştri supraîncărcaţi, urcarea spre Turnuri este o aventură ce îmi va părea fantastică ani la rândul. Mult mai târziu, revenit pe traseu cu bagaje mai uşoare şi cu mult mai multă experienţă, am regăsit cu alţi ochi elementele care pe atunci mă încântaseră şi, într-o oarecare măsură, mă înspăimântaseră. Dar, chiar şi aşa, bucuria de a parcurge frumosul şi durul traseu de intrare în creastă a rămas întotdeauna nemăsurată.

În faţa ochilor noştri de copii ni se înfăţişa creasta şi nimic nu părea să ne mai poată opri. Undeva departe, ne aşteaptă refugiul de la Vârful Ascuţit, locul primei noastre întâlniri cu creasta nordică şi, mult mai departe, aveam stabilit încă de acasă ca şi cap-compas, Grindul.

În Padina Popii, însă, lucrurile se schimbă. Dinspre ceea ce credeam pe atunci că este Făgăraşul – iar acum ştiu că este Păpuşa, se îndreaptă spre noi norii grei de furtună ai lunilor de vară. Ciudat, de când mă ştiu parcurgând potecile Craiului, Padina Popii a fost mai tot timpul punctul de care nu am putut să trec – aşa cum şi Bucşoiul mi-este tărâm interzis în Bucegi. De fiecare dată vremea se schimbă brusc şi sunt silit să fac cale întoarsă. Poate că este un joc al sorţii sau poate că aşa cum bine îmi spune Bunicu: “Cu cât mergi mai des, cu atât cresc şansele de a prinde vreme bună.”

Fulgerele ce brăzdează cerul ne silesc să luăm o decizie rapidă. Am putea să coborâm spre Diana, acolo unde ne-am fi adăpostit în cutia de lemn ce constituia pe atunci refugiul – cutie ce ne fusese gazdă cu câteva săptămâni înainte într-o altă incursiune în Crai, întreruptă de ploi torenţiale. Coborâm totuşi înapoi la Curmătură, pe de o parte din comoditate – e apa mai aproape, iar pe de altă parte din cauza siguranţei sporite pe care ne-o conferă apropierea unei cabane. Coborâm pe Lehmann, biciuiţi de stropii mari, şi totuşi rari, de ploaie, dar mai ales de sunetul tunetelor ce par a se amplifica între pereţii de stâncă pe sub care coborâm.

La Curmătură, ploaia nici nu a venit. Ne va aştepta o noapte liniştită, la jarul unui foc aţâţat din când în când de ştrengarii ce au de pus ţara la cale. Reveniţi la cabană, cineva ne-a spus poveşti despre turişti tâlhăriţi de ciobani în zona Grindului aşa că, în timp ce mâncăm, hotărâm să coborâm pe Lanţuri spre Plaiul Foii.

De la un timp, lângă noi îşi face apariţia un câine ciobănesc imens. Era vremea când nu apăruseră încă “Sforăitorii” la Curmătură şi veneau în sus câinii de la stâna din vale. Şi cum ne e tare drag de el şi ne amuzăm cum prinde pâinea din zbor, îl tot hrănim în speranţa că ne va fi paznic de noapte.

Dimineaţa – nici gând de câine de pază prin preajmă. Plecase hoţomanul de cum se terminase pâinea noastră. Mai avem un colţuc de pâine la şase oameni şi ne mai aşteaptă încă două zile de munte. O raţionalizăm cu grijă şi plecăm spre Padinile Frumoase mai mult din energia care ţi-o dă vârsta decât din aceea pe care ţi-o dă hrana. Cerul este din nou senin, este cald şi consumăm apă din belşug. Ştim că nu vom mai găsi, dar suntem tineri şi fără experientă şi nu ştim că apa cere apă.

Înjumătăţim timpul de pe marcaj şi ajungem încă devreme la Ascuţit. Dar Creasta este sălbatică şi parcurgerea ei nu este deloc uşoară cu bagajele noastre care, în ciuda pierderii raţiei de pâine, nu s-au uşurat mai deloc.

Ajunşi la Piscul Baciului consumăm ultimele resturi ale pâinii noastre şi bem ultimele guri de apă de care dispunem. O să coborâm, în premieră, pe Drumul lui Deubel. În spatele nostru, prezenţa unei trupe de turişti ce pare mai omogenă şi mai experimentată, ne mai linişteşte puţin. Dar, vai!, aparenţele înşeală şi în loc să putem profita de prezenţa lor, suntem obligaţi să ne oprim şi să îi aşteptăm de fiecare dată când sunt în mişcare. Băieţii confundă grohotişul cu o pârtie estivală şi trimit spre noi avalanşe de pietre, ceea ce sporeşte pericolul acestui drum şi aşa destul de dur. Această joacă de-a şoarecele şi pisica prin săritorile traseului sporeşte la nesfârşit suferinţa provocată de sete. Ne mişcăm şi aşa greu, incomodaţi de cadrul metalic şi de greutatea rucsacilor noştri, nu am mai avea nevoie şi de aceste opriri permanente. Ne mai alină, un pic, Muntele trimiţând înaintea noastră o capră neagră şi puiul ei, privelişte de care ne bucurăm doar noi, sosirea “silenţioasă” a neglijenţilor noştri companioni, privându-i de bucuria întâlnirii.

Abia după Zăplaz, de care ne bucurăm prea puţin, ne îndepărtăm puţin de ei, ceea ce constituie o mare bucurie pentru urechile şi, mai ales, pentru nervii mei. Mă săturasem să mă tot agăţ de câte un cablu, transpirat de încordare şi cu speranţa că Cel de Sus mă va feri de piatra pornită de sub picioarele celor care coborau după noi.

Ne întâmpină la Şpirlea căsuţa-refugiu – ultima rămasă în Crai, după ce rând pe rând, surorile – Cabana Ascunsă şi Diana căzuseră pradă flăcărilor. Nu va mai rămâne nici aceasta prea mult în picioare. Va fi jertită şi ea pe altarul “democratizării” mersului pe munte, ce a adus pe cărările Măriei Sale şi oameni de o calitate îndoielnică.

De aici pământul abia îl atingem – cele câteva sute de metri ce ne despart de izvorul binefăcător sunt străbătute în doar câţiva paşi extrem de mari. Sorbim cu nesaţ din apa ce pare mai bună ca niciodată, în timp ce, de sus, Craiul zâmbeşte fericit. Copii au fost aduşi jos sănătoşi şi cu multe lecţii învăţate.

Dormim în preajma cabanei – da! pe atunci încă mai era o cabană de munte – Plaiul Foii – facem baie în Bârsa Mare şi adormim fericiţi – mâine dimineaţă ne va întâmpina, încă priveliştea Craiului.

Drumul spre Zărneşti l-am parcurs atunci într-o căruţă cu fân, iar astăzi, pe locul în care atunci am pus cortul este o vilă… Liniştea acelor dimineţi s-a dus demult, iar mie… mie mi-e încă dor de Craiul de altădat, parcurs de un adolescent firav, încălţat şi îmbrăcat aiurea, dar cu multă dragoste de munte.

Privind în spate, mi-este destul de greu să înţeleg răbdarea cu care Măria sa Muntele făcea mici miracole pentru ca noi, ştrengarii ce îl iubeam nespus, să ajungem cu bine la destinaţie. Ne dădea de fiecare dată mici lecţii ce ne-au prins atât de bine şi care ne-au format ca oameni. Privind în jurul meu, la adolescenţii ce vin astăzi pe munte, văd aceeaşi răbdare şi aceleaşi miracole, dar, oare, mai există aceeaşi putere de a accepta ideea că Muntele este acela care ne călăuzeşte?