Nov 17 2009

Pe drumuri vechi: La est de Eden

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…


Feb 24 2009

Pe drumuri vechi: Poveste poznaşă

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)


Oct 27 2008

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă

– Bogdan, ce facem mâine? 

Mă bucur că rostesc aceste cuvinte. A câta oară o fi? Nu ştiu, s-au adunat anii de când, mânaţi de aceeaşi pasiune, tot adunăm împreună poteci şi zile de munte. Mi-ar fi plăcut să mă fi însoţit în mai multe din turele pe care le-am făcut anul acesta, dar…

Întâmpin cu bucurie venirea dimineţii. Este senin, este munte. De prin iarnă, de când am luat, de unul singur, drumul Taminei, n-am mai ajuns în Piatră. Într-un an în care am ajuns într-o grămadă de locuri frumoase, sufletul meu tânjea să ajung, din nou, pe potecile străbătute, cu drag, de atâtea ori.

– Pe unde mergem?

O luăm încet pe lângă Valea Şipoaiei. Sună codrul a amintiri. Un câine hoinar ne miroase mirat şi pleacă mai departe. Uite şi cascada. E tot aici, în fiecare an, la fiecare tură, mereu frumos voal de mireasă. Uite şi izvorul, uite şi scurtătura ce conduce la poteca de ocolire a Scărilor. O mai fi circulată?

Vremea ce se arată deja îndoielnică, a atras spre munte numai oamenii lui, aşa că e lume puţină şi faină… Salutăm politicos veteranii muntelui. Mi-a plăcut întotdeauna să-i văd cu pantalonii lor trei sferturi şi şosetele lungi pe gambă, având în mână un alpenstock cu coadă lungă ce nu ar putea să facă faţă pe o vale alpină dar este la locul lui în munţişorii ăştia plini de minuni nebănuite. Îi vezi mai mereu ieşind din cine ştie ce văioagă pe care nici nu bănuieşti că ar putea exista o potecă oricât de firavă. Dar ei sunt elevii lui Lehmann… iar noi, palizi urmaşi ai mocanilor de altă dat.

Facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Întotdeauna a fost noroioasă poteca asta iar beţele mele şed fain de tot acasă. Asta e… N-ar fi prima oară când ies din munte cu pantalonii plini de noroi. Suntem tot cu ochii pe sus după pitoane. Într-o zi… Într-o zi o să mă uit de sus la potecă. Musai! Dar până atunci, mă bucur de liniştea pădurii.

La Belvedere dăm cu ochii de soare şi de ceaţă – muntele se joacă cu noi. Nu-i nimic, e şi la întoarcere un altădat!

Nu mai e stână de cine ştie când în Poiana Livezii, a rămas doar vegetaţia care spune: aici s-au cântat Doine. Nu mai e nici cea din Zăganu. De fapt nu prea mai sunt stâne pe nicăieri. Au rămas doar amintiri cu ciobani, mioare şi câini ciobăneşti, a rămas doar amintirea şi crucea bătrânului care, la margine de codru, mă învăţa să nu-mi fie frică de animalele pădurii. A fost odată. Ne vom reîntâlni, nea Gheorghe, acolo sus, acolo unde duci să pască turmele Domnului.

Nu prea mai sunt nici cerbi. Oare mai vin în marea Poiană să-şi curteze doamnele, scuturând din mândra podoabă şi făcând să răsune pădurea cu glasul lor răguşit?

Urcăm încet. De ce ne-am grăbi? Suntem acasă şi mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare copac, de fiecare stâncă! Sunt locuri pe care le ştiu, le visez, le tânjesc!

De pe Puşcaş se deschide zarea. Uite Renţea, uite Ciucaşul, Grohotişul, Muntele Cailor, uite Tesla cum râde la soare. Doar Neamţului se ascunde sub pătura de nori. Mă las pe marginea abruptului cu picioarele atârnând în gol şi-mi pierd privirea minute în şir prin poienile şi pădurile de dincolo de Valea Gârciniului.

– Hai să mâncăm.

Privesc cu bucurie la cabana cochetă. Atâţia ani am urcat aici cu speranţa unui adăpost şi a unui ceai cald… Acum privesc la Căsuţa din Poveşti.

– Ziua bună!

Înăuntru e cald şi e plin, ca de obicei, de săceleni urcaţi pe cine ştie ce potecă ascunsă. Se adună aici după ce au colindat muntele. Unii dintre ei ştiu toate ascunzişurile acestui munte de care nu s-ar despărţi niciodată.

Cu greu îmi vine să plec. Dar mă cheamă Şura de Piatră. Din cine ştie ce motive, am tot trecut pe lângă ea dar n-am mai urcat-o de ani buni. Mă răsplăteşte soarele învelind coama într-o blândă mantie aurie. De aici se vede cel mai frumos faţa sălbatecă a Pietrei Mari, cu prăpăstii adânci, cu dantelării de stâncă albă parţial ascunse de mantia verde a pădurii. Şi mă răsfăţ privind la locurile ce le iubesc nespus!

Timpul nu iartă şi trebuie să coborâm. O luăm încetişor pe sub nebănuitul pod natural de sub vârful Şurii de Piatră. Hera ne priveşte de pe terasa cabanei. Mai devreme, în prezenţa lui Attila s-a lăsat rasfăţată dar acum a redevenit uriaş şi calm câine de pază.

Coborâm încet… Nu ne grăbim. De ce am face-o? Ne bucurăm că suntem acasă!