Jun 19 2008

Spre Drumuri vechi … cu oameni noi

Mă pregătesc iar de o tură pe drumuri vechi, acolo în cetatea prea frumoasă a Craiului – o tură pe drumuri cu amintiri faine – cu autostopuri făcute la căruţa cu fân pe drumul ce leagă Plaiul Foii de Zărneşti, atât de liniştit şi puţin umblat odinioară, ore lungi de alergat în creastă – amintiri ale ultimei ture cu gaşca de odinoară.

Trecuta timpul … pletele s-au scuturat demult de praful drumului şi se pregătesc să se albească de praful anilor, trecuta timpul dar nu a obosit dorul de Crai şi de anii aceia când stăteam cu toţii la foc în Curmătură.

Poate că o să regăsesc la Curmătură o parte din copilăria mea… agăţată într-o coardă de chitară.

Prieten drag, ce Craiul ne-a legat,
Acolo sus pe munte am jurat,
Să păstrăm prietenia clipelor ce ne-au unit,
Prieteni buni vom fi la nesfârşit.

Jun 2 2008

Hoinar prin Făgăraş

Motto:                                         

Hai, hai, veniti cu noi
Sus la munte pe Negoi

Două zile şi un pic de munte, mult soare, privelişti minunate, o chitară şi cântece de munte, o urcare spre vârf începută la lumina frontalei, o coborâre pe colţari într-o caldare cu multe cascade, şi, mai ales, oameni foarte faini. Acestea au fost ingredientele unui week-end de zile mari. Dacă mi-a placut mai mult decât alte ture? Greu de spus! Mă bucur în mod egal de orice ieşire la munte, la aer curat, mă bucur în mod egal de un Ciucaş ca şi de o Piatra Craiului, de un Grohotişului sau de un Făgăraş.

Rămân la sfârşit amintirile frumoase, bucuria de a întâmpina răsăritul – acolo sus, aproape de Cer, bucuria de a fi împreună cu oameni la care ţii, regretul că alţii oameni dragi nu au fost acolo să-ţi împărtăşească sentimentul şi un jurnal scris de Gabi, acest adevărat Speedy Gonzales al RT-urilor faine:

http://www.carpati.org/jurnal/printre_nori…la_negoiu/947/


Apr 30 2008

A fost odată…

Da! Mâine mă duc acasă, adică la munte. Şi mă duc iarăşi pe Drumuri vechi. Nu plec în căutarea copilului ci a altor amintiri, amintiri cu stâne şi câini şi prieteni vechi.
Stâna o sa fie acolo. Poate şi câinii de la mănăstire. Prietenii… S-au dus anii când plecam la drum cu toţii, cu bucuria de a mai parcurge o cărare, de a mai spune o glumă, de a petrece câteva clipe împreună. A fost odată… Au rămas doar amintirile, estompate şi ele de încrâncenare.


Apr 8 2008

Cutiuţa cu amintiri: Bucegi

Bucegii. Ii vazusem de-atatea ori in copilarie, de-acolo din raiul aflat in spatele caselor noastre, stralucind alb in soarele iernii, albastrui pe cerul verii, atat de aproape si, totusi, atat de departe.

Dupa ce fusese frumos o saptamana intreaga, vremea se zburleste in preziua plecarii. Iesim precum babele pe strada si discutam problema, la modul serios… starnind probabil zambetele vecinilor nostri, ascunsi in spatele perdelelor :P. Suntem 4 tinerei, abia depasind 14-15 ani (fratii Manu si Ovidiu, Adi si cu mine), si avem un ghid matur (Dan, 20 de ani, nascut undeva pe langa Braila si aflat la prima iesire pe munte, informatie cu grija ascunsa parintilor nostri, cei care pusesera conditie de fier: “Va lasam numai daca merge si cineva mai experimentat..”).

Dis de dimineata cerul este curat, nu mai este nici-o umbra de nor, asa ca urcam cu personalul spre Sinaia. Debarcam in gara si luam la pas drumul spre Stana regala. Aparitia noastra starneste rumoare in randul turistilor mai mult sau mai putin montaniarzi: am in spate rucsac din panza de cort militar mostenit de la bunicul meu (cei mai vechi in ale muntelui probabil ca stiu despre ce e vorba :D), in picioare niste ghete de iarna imblanite (era perioada in care cautai ghete pana si prin orasele invecinate, asa ca nu era cazul sa comentez, cat despre vibram, imi era notiune necunoscuta la ora aceea), iar pe rucsac, legate cu sfoara doua paturi (o patura/doua paturi si nu un pat/doua paturi :D). Nici colegii mei de tura nu se deosebesc mult mine, poate cu exceptia lui Dan care are legat deasupra rucsacului un urias cort imprumutat de la un vecin si care aducea prin urmare cu un porter sau si mai bine cu un cal avand un samar in spate. Duc in schimb mandru, intr-un buzunar al rusacului, ghidul Bucegiului (o carte pe care am pierdut-o intre timp).

Urcam incet spre Piatra Arsa, iar spre iesirea din padure isi face aparitia dintr-un coltisor al unui rucsac, un mic radio. Nu stiam pe atunci de povestea lui Baticu si a radioului sau (si nici macar nu auzisem de Cristea, de Baticu sau de Lehmann….). Il aveam cu noi, chipurile, ca sa avem informatii despre vreme. In asteptare lor, probabil ca am speriat toti ursii din padure (acum sa fiu sincer.. nu stiu daca noi eram de vina sau radioul). La un moment dat panta devine accentuata, greutatea rucsacilor ne mai calmeaza rasul, nu si entuziasmul, astfel incat Dan o ia de-a dreptul, fara sa mai foloseasca serpentinele potecii. Mai mititei si mai firavi decidem sa nu il urmam, asa incat mergem in continuare pe poteca si… nu il mai gasim. Il strigam si, spre surpriza noastra suntem nevoiti sa il asteptam cam 10 minute. Apare, din vale, pe poteca, ud leoarca de transpiratie! Cortul hotarase ca glumele pe seama lui Dan trebui sa continue, astfel incat s-a desprins si s-a tot dus la vale, saracul om fiind nevoit sa se intoarca dupa el :D.

Iesim in golul alpin, si mergem cuminti pe poteca pana ajungem spre Piatra Arsa. Este deja pranzul si foamea ne macina stomacurile tinere. Undeva un norisor micut si stingher se incapataneaza sa pateze cerul senin, iar jurnalul de ora 1 ne aduce vesti proaste. In toata tara ploi. La munte cantitatile de apa sunt insemnate. Ne prapadim de ras: “Aia la Bucuresti habar n-au ce vorbesc. Suntem aici in platou si e cald de mori. De unde ploaie daca nu sunt nori?! :))”. Ne bagam intr-un mic luminis intre jnepeni si scoatem slana, branza si ceapa (pe vremea aceea mancam mai sanatos si mai mult :D) si ne umplem burtile flamande. Lenevim la… nor?!?! De unde a aparut norul asta negru?! Ne ridicam in picioare si constatam ca intr-o singura ora, cerul Bucegiului s-a innegrit! Legam la loc bagajele in graba si evident neglijent si plecam rapid catre Babele. Le salutam in graba, pentru ca nu e de stat! Este ora 2 dupa-amiaza! La 12 era perfect senin, acum … este ceata, ploua si chiar avem parte de lapovita. Alergam deja, iar bagajele noastre se leagana in spate, razbunandu-se probabil pentru neglijenta de a le fi legat aiurea. Zburam drumul spre Pestera, nu inainte de a ne adaposti pentru mai bine de o ora sub o stanca (noi.. rucsacele cam ramaneau pe afara in ploaia torentiala). Ajunsi jos, suntem uzi leoarca. Intrebam la Schit de un loc de pus cortul si de pestera. Nu mai tin minte ce ni s-a spus, fapt e ca la ceas de seara (nu era atat de tarziu, dar din cauza norilor si a cetii nu prea se mai vedea mare lucru) noi intindem cortul unde i-am mai vazut si pe altii facand acelasi lucru: in fata hotelului Pestera! Desfacem corturile. Intindem cortul mic, a lui Manu (modelul acela triunghiular, cu tevi, atat de folosit pana la aparitia igluu-rilor) si … e timpul sa vedem ce a carat Dan. Cortul este imens. Are 20 de kilograme :D, este de panza (cumparat undeva prin anii 70 si folosit in iesirile cu masina), arata ca o casuta in miniatura (ma rog… la cei aproape 1,80 metri inaltime cu greu puteai sa-l numesti miniatura =)) ) si il plantam la adapost (adica sub ceva molizi inalti! :D). Nu are loc asa ca nu il intindem prea tare.

Se face intuneric de-a binelea pana cand terminam noi constructia si cautam la repezeala niste lemne de foc, evident mult prea ude. Dupa mai multe incarcari de a-l aprinde, putinele noastre chibrituri ramase ceva mai uscate se termina. Suntem inghetati bocna, prin urmare decidem ca fara foc nu se poate. Mergem si cerem niste jar de la niste vecini mai priceputi (dupa ce gasisem in prealabil o bucata de tabla de care sa ne ajutam). Oamenii sunt darnici si aproape ca le stingem de tot focul fara sa reusim, evident, sa il aprindem pe al nostru. Povestea se repeta inca de doua ori, pana cand unuia din vecinii nostri i se face mila de noi (sau poate era prea ingrijorat de focul lor) si vine sa ne aprinda focul. Seara o petrecem in fum (singurul lucru pe care puteau sa il scoata lemnele noastre ude) si, cu ajutorul unei usor curent datorat vaii suntem la randul nostru darnici si cu vecinii nostri cei amabili pe care ii inecam in fumigene. Pe la miezul noptii ne tragem la cort, dar… pe marginile cortului cel mare aparusera doua paraiase ce udasera mare parte din asternuturile noastre!! Ploaia se terminase demult, dar cortul nostru, intins prost lua apa din belsug de la cei trei molizi care-l inconjurau :)), astfel incat, raman sa dorm cu Dan pe “insula” iar ceilalti trei prieteni ingheata in cortul mic.

Dimineata ne trezim pe la 7, si reinviem jarul din vatra noastra. Lemnele fiind ude rezistasera cu brio pana spre dimineata, astfel incat avem destul de mult jar, destul incat sa ne apucam sa facem cartofi copti (:D v-am zis ca pe vremea aceea mancam mai bine si mai sanatos :D) si slana prajita (si ceapa evident, lucru care o sa aiba mici urmari ceva mai tarziu…toate la vremea lor). Pe la 8 ramanem singuri (ceilalti, satui de atata fum, pleaca) si mergem sa cumparam cate ceva ciocolata de la hotel, acolo unde suntem ghiciti de la 100 de metri (nu neaparat din cauza mirosului ,pentru ca tocmai ne ne spalasem) : “- Ma baieti voi ati dormit la cort! – De unde stiti?”. Banii nostri intrasera la apa (precum hainele :)) ), pe vremea aceea, banii find de hartie.

Pe la 9 nu mai suntem singuri in poiana! Intors de la hotel, constat cu uimire ca langa corturile noastre a “rasarit” nu soarele ci “Tablagiu X de la Politia OrasuluiFaraNume!”. Upss… Si inca unul destul de suparat: “Ati montat corturile si ati facut focul la limita rezervatiei!”. Ne chinuim degeaba sa ii explicam ca seara cand am venit noi, nu era nici-o rezervatie in zona, era numai ploaie si frig:D. Tabla pe care era inscriptionata limita rezervatiei indica fara urma de tagada ca noi suntem in culpa, astfel incat curatam locul de nu mai ramane nici-o urma din focul nostru si ridicam cu sarg pana si iarba “calcata” de corturi, “numai sa nu trimiteti amenda acasa, dom’ plontonier Capsuna!”. Renuntam cu regret la cartofii nostrii aproape copti dar salvam slana si ceapa (ca orice ardeleni sadea!).

Vremea pare a tine cu noi, asa incat urcam pana la Babele pe jos. Ne prinde din nou ploaia, numai bine, exact cand ajungem la telecabina! Nu e chip de coborat pe Jepi pe astfel de vreme asa incat mai sacrificam din banii dati de parinti si ne luam bilete “la troleu”.

Urcand in telecabina :D:D:D facem ca nasucul unei domnisoare sa se strambe a dispret. Nush.. cred ca avea legatura cu mirosul nostru de hornar, combinat cu transpiratia urcarii pana la Babele si evident cu mirosul infailibil de ceapa, menit sa ne protejeze de raceala. Si pentru ca disperarea celor din telecabina sa creasca, aceasta hotaraste sa se odihneasca pentru cateva minute(din cauza ploii si a vantului) exact in zona unde e valea mai adanca.

Astfel s-a terminat, glorios, in iulie 1994, prima noastra “expeditie” in Bucegi.

Distributia :

– Dan – nu a mai venit cu noi in excursii (probabil ca sa nu mai care cortul :D).

– Adi – a mai continuat cativa ani, apoi l-am pierdut in favoarea discotecilor. A incercat sa ne faca si pe noi sa tradam cauza (si aproape a reusit, dar rockul a supravietuit!). Este in continuare unul din cei mai buni prieteni ai mei.

– Ovidiu – a mai continuat sa mearga pe munte pana s-a insurat. Apoi s-a dus un pic pana in California. Traiasca messengerul si sa-i traiasca fetita (este proaspat tatic de viitoare montaniarda)!

– Manu – are acum rau de inaltime, ceea ce nu-l impiedica sa mearga pe munte, dar nici nu il ajuta >:).

– Eu… carpatistpunctorg&punctrosu.

– Rucsacii – i-am inlocuit in vara urmatoare cu unii cu cadru. La fel si paturile care au ramas acasa in favoarea unor saci de dormit procurati pe sub mana!

– Uriasul cort – ne-a insotit in toate turele adolescentei noastre, astfel incat, pe mine unul, ma amuza teribil intermidabilele discutii despre diferentele de greutate dintre corturilor moderne :D

– Cortul mic – El ne-a insotit pana acum 3 ani pe prin munti (acum odihneste prin cine stie ce colt).

PS: Iesisem, pana atunci, de mai multe ori pe munte. Batusem poteci din muntii de prin jurul casei: Piatra Mare, Ciucas… Dar, in sufletul meu, tura pe care am descris-o vibreaza, poate, cel mai mult. A fost prima iesire cu cortul si, mai special, era prima iesire cu gasca copilariei mele. Bucegiul, atat de hulit de unii, a ramas muntele meu de suflet, poate si pentru faptul ca, zilnic, in drum spre servicu, il vad pentru numai cateva secunde, maiestuasa fantoma a anilor copilariei mele.

http://www.carpati.org/jurnal/cutiuta_cu_amintiri…_bucegi/647/


Feb 10 2008

Pe drumuri vechi: Copilul munţilor

– Salut!
– Salut Gabi!
– Ce faci in week-end?
– Stau acasa.
– Hai pe munte!
– Nu pot..
– Mergem in Ciucas.
– Ciucas.. hai ca vin..

E inca foarte devreme si parca nu imi vine sa ma dezlipesc de caldura asternutului.. Merg in Ciucas! Gandul ma electrizeaza, somnul dispare si sar din pat. La tura din Iezer, Gabi ma asteptase un sfert de ora in fata casei si nu apucasem sa mananc, acum sunt gata cu o jumatate de ora in avans. Ies in strada si astept.

– Unde-i Gabi?
– Salut Bogdane.. Am vorbit cu el acum vreo 20 de minute.. e pe drum, o sa ajunga la tine in curand.

Am inghetat … Uite-l. Suntem toti! deci, hai la drum!

E inca intuneric cand Gabi parcheaza masina la limita dintre judetele Brasov si Prahova. Ne echipam rapid si plecam la drum. In fata noastra primul obiectiv al zilei: Coltii Bratocei. Iesim rapid in poiana de sub ei si ne saluta soarele. E deja ora sapte. Renuntam la a mai urma drumul forestier care duce la Releu si Nicu ne face poteca printre molizi. Iesim pe o mica coama si ne prelungim la o sedinta foto. Freamat de nerabdare. Il depasesc pe Gabi si o iau inainte.

Gata! Am trecut de Coltii Bratocei…

– Unde e Sfinxul?
– E aici, in spate, nu are sens sa il cautam acum prin zapada.

Si plec mai departe fara a mai astepta vreo alta intrebare.

Ciudat! In fata nu erau urme.. si totusi un copil, ce pare a avea vreo 12 ani, merge in fata mea. Incerc sa il ajung si imi alerg prietenii urmand geometric culmea Bratocei. Ies intr-o mica sa. E cald si e ferit de vant. Vad in fata mea Varful Bratocei si in dreapta Culmea Tigaile Mici. Se vede poteca pe o curba de nivel cum ocoleste varful.

– Ce facem Gabi?
– Pai cum vreti, mie mi-e tot una.

Copilul a disparut pe poteca. Pe acolo m-as duce si eu dar parca e cam mare zapada. Imi aduc aminte de Bogdan care nu e chiar in apele sale.

– Ce zici Bogdane?
– Mi-e ceva mai bine. Urcam pe varf.

Urc repede pe varful Bratocei. Unde o fi? Si cum de numai eu il vad? Ar fi trebuit sa zica si ceilalti ceva..

Cobor spre Saua Tigailor.. Uite-l.. E acolo rasfatandu-se in soarele diminetii. Pana ajung in sa, a luat-o deja spre varf.. Ufff!

Imi astept prietenii. Ce bine arata stancile astea! Imi aduc aminte de ceva… Mmmmmm.. Gogosi pudrate cu zahar…

Pauza se prelungeste. Unde-o fi copilul? Pesemne ca e deja pe varf. Plecam in sfarsit! Il las pe Gabi in fata. Trecem pe o fata mai expusa si nu-mi prea arde sa sap trepte. Uite varful.. mai e putin.. Ce cald e!

Uite-l! E acolo pe varf… Ajung si eu… Ma uit bine la copil si ma recunosc! Copilul sunt eu. Am revenit, dupa aproape douazeci de ani pe poteca pe care m-am indragostit definitiv de munte.

Ajunge si Bogdan… Sedinta foto. Filme.. Tragem un spot publicitar.

– Ciprian! Uite capre negre..
– Lasa gluma!
– Hai mai, doar nu crezi ca o sa stea sa te astepte pe tine!

Cobor cei cativa metri care ma despart de Gabi si Nicu si imi vine sa ma frec la ochi! Doua capre negre.. Oare cum de au scapat braconajului salbatic din zona??

Dinspre cabana se vad alti cativa drumeti. E timpul sa plecam. E cald! E amiaza si zapada este uda de-a dreptul. Gabi si Nicu incearca o demonstratie de coborare in alunecare cu oprire in piolet. Gabi isi da drumul dar se opreste de la sine dupa doar cativa metri, prilej pentru mine si Bogdan de haz! Rasuna vaile a Sanie cu zurgalai! dar Gabi nu aluneca. Nicu vine pe picioare fara sa mai incerce.

Venim incet pe aceeasi muchie.

– Uite capre negre!

Eee.. prea de tot.. Ma apropii de margine. “Caprele negre” sunt de data asta un grup de 10-11 tineri ce vin pe poteca. Si e cald si bine!

Am ajuns in zona Coltilor. Renuntam la a mai cauta urmele de dimineata si ne tragem poteca directa prin zapada uda!

– Ce zi faina a fost…

Ciucas (02.02.2008) 

http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi…/789/