Sep 14 2010

Vând vise…

Vând vise mici şi vise mari, fardate cu speranţe ce se împlinesc odată, sporindu-mi faima de negustor cinstit.

Le împachetez în hârtie viu colorată şi le scot în târg, în văzul lumii ce se înghesuie duminică de duminică la taraba mea cea mică, să le pipăie şi să le guste, să le cumpere bucată cu bucată, fără să clipească măcar.

Şi-apoi, la miezul zilei, scot pe tarabă ştergarul roşu pe care aşez visul cel mai frumos, stârnind haosul în piaţă. Doamne-ntreabă-n şoaptă, iar domnii strigă preţul, dar visul, într-un sfârşit, rămâne-al meu.

Şi plec cu el pe drumu-mi, căci nu te dau, iubito, deşi toamna a venit…

padureadevise.ro

Fotografie aparţinând Oanei


Apr 6 2010

Ţara…

Într-o zi am să îmi construiesc o ţară… Nu te mira, o ţară numai a mea.

O ţară cu ape multe şi cu creste-nzăpezite, cu mere veşnic roşii şi cu trandafiri, o ţară în care o să am grădină şi alba mea căsuţă croită pe măsură… Şi-n a mea ţară o să plouă vara numai pentru a mă bucura de stropii ce vor sări prin bălţi, iar toamna-mi va fi blândă şi plină de mirosul de struguri pârguiţi… Şi-o să mă atingă iarna, cu fulgii-i maaaaaari, împărăteşti, iar frigu-mi va fi prieten şi-mi va ciupi urechea doar pentru a auzi zăpada cum scârţâie sub tălpi.

Şi o sa vină primăvara, acolo-n a mea ţară… o să vină într-o joi. Cu tril de paseri multe, acolo în zăvoiul pe-a cărui salcii zvelte vor râde mâţişori. Şi flori nenumărate vor umple-a mea grădină si panta cea mai lină a muntelui meu drag. Iar numai o albină mă va chema-n-cea joie să văd cum Baba Iarna aruncă a ei cojoace, fugind spre alt meleag.

Şi-n a mea ţară vântul sufla-va doar alene, pentru a-mblânzi căldura toridului Cuptor sau pentru a mişca perdeaua de ceaţă matinală ce va piti privirii al munţilor alb vârf. Iar iarna, când va bate, va pluti spre mine miros de turtă dulce şi căldură de la soba în care o să ardă lemn uscat de brad.

Da. O să-mi construiesc o ţară şi nu te mira, străine, căci eu nu sunt altul decât copilul ce am fost, copil ce-avea aievea, numai a lui ţară, acolo-n fundul curţii, cocoţată-ntr-un molid.


Mar 29 2009

Peretele

Visele copilului sunt fireşti, nu sunt forţate de amăgirile şi gândurile de peste zi, este starea naturală ce nu poate fi reimpusă prin nicio convenţie socială. În ochii copilului, lumea este mică, el visează, evadează din universul limitat al camerei, al locului de joacă, al părinţilor, construieşte universuri paralele, el nu are sufletul neîngrădit de pereţi. Aceştia se construiesc în timp, prin educaţie şi noi ajungem să ne reprimăm în asemenea hal încât construim ziduri impenetrabile!

Limitatorul spaţiului fizic sau intim, peretele este un factor de represiune sau de adăpost. Imaginează-ţi, pentru o clipă lumea, fără pereţi. Imaginează-ţi lumea holbându-se la trupul tău gol expus acestor priviri aparent indiscrete. E greu de imaginat?

Este greu de imaginat cum ar fi fără pereţi? Atunci, poate, am uitat să fim copii.


Mar 20 2009

Plimbări printre cuvinte

Mă plimb alene printre cuvinte, în căutarea zilei de mâine şi muşc din carnea lor îmbelşugată în care-mi înmoi sufletul rătăcit. Mângâi uşor lumina lor, folosindu-mi sfios doar vârful buzelor, şi mă las atras de voluptatea vocalei, a cărei delir pervers îl alint în îmbrăţişarea consoanelor. Muşc uşor verbul, în timp ce în jurul nostru plutesc substantivele, şi-mi las simţurile pradă cernelii ce udă hârtia şi universul gândirii.

Mă plimb alene printre cuvinte, alunecând în căutarea sensurilor, îmi târăsc sufletul prin lumea germenilor de poezie şi mă las tâlhărit de mirosul de fruct al sinonimelor. Inspir adânc substantivul ce naşte iubirea şi, căutând norii, răscolesc sângele ce acoperă punctul, în timp ce las să răsară în mine negaţia şi supun la sublim sânul interjecţiei.

Mă plimb alene printre cuvinte şi visez la idee.


Mar 13 2009

Drumul spre mine însumi

Drumul meu nu a fost şi nu va fi niciodată plat, pentru că eu nu ştiu să merg pe cărări line. Eu simt nevoia de a sări în prăpastie atunci când mi-e prea bine şi, de-acolo, să iau de la capăt munca şi chinul de a ieşi la soarele ce mângâie poienile cele frumoase. Eu simt nevoia să-mi construiesc obstacole ce-mi barează drumul, numai şi numai pentru că simt nevoia să le depăşesc. Eu simt nevoia de a mă întrista numai pentru a putea să mă bucur mai târziu, să mă revolt în favoarea unor cauze pierdute, doar pentru a lua aerul unui Don Quijote rătăcit în lume. Eu simt nevoia de a face o inutilă echilibristică într-un picior pe creste înguste, numai pentru a-mi dovedi că se poate.

Dar mă doare. Mă doare când, sărind, te iau şi pe tine cu mine. Mă doare când pun obstacole şi în faţa ta. Mă doare când, luptând, îţi arunc priviri rătăcite. Şi, mai ales, mă doare că nu îţi preţuiesc iubirea în fiecare secundă, uitând din când în când să zâmbesc.