Sep 12 2008

Amintiri cu praf de studenţie…

În fiecare an, odată cu apropierea lunii octombrie, se reactivează amintirile cele mai dragi din anii studenţiei, mintea readuce urcările în gaşcă veselă spre Cetatea universitară, reapar plimbările lungi prin centrul vechi al Braşovului între două cursuri, orele lungi din veselul cămin 5, Berarul de altă dat îşi sună spuma în pahare, apare din neant Sighişoara medievală cu liniştea de dinaintea festivalului şi dezordinea veselă din timpul acestuia, revin veseli colegii de altă dat, reapar nopţile de scris referate cu o pizza şi o Cola pe masă.

“Unde s-au dus, unde au apus” acele timpuri? Mi-e dor să colind, cum făceam la 20 de ani, străduţele cele mai ascunse ale centrului Braşovului, să urc spre Scheiul liniştit, să fac turul anticariatelor în căutarea unei culegeri pe care să dau puţini-mi bani, mi-e dor de anii aceia lipsiţi de întrebări existenţiale, în care singura grijă era să încercăm să înţelegem cât mai mult din cursurile pe care între timp le-am uitat cu desăvârşire.

Ar fi frumos ca acum, la 30 de ani, să iau la pas locurile studenţiei mele, cu un aparat foto în mână. Aş învia, poate, ceva din anii şi oamenii care mi-au luminat o parte foarte frumoasă a vieţii.


Apr 9 2008

Dor de Piatra Craiului

Începând să aştern primele litere ale acestui mic mesaj, mi-am dat seama că titlul nu este original, dar el reprezintă starea mea de spirit aşa ca îl voi păstra.

De ceva timp, nu mai am stare. Aştept cu nerăbdare să vină vara pentru a mă întoarce în cetatea Craiului. Lipsesc de prea mult timp de acolo, nu am mai apucat din diverse motive de foarte mult timp să mângâi piatra albă a acestui frumos munte. Micile incursiuni de anul trecut, din jurul Curmăturii, nu au apucat decât sa îmi aprindă şi mai tare dorul de Piatra Craiului.

Aveam aproape cinsprezece ani când am ajuns prima oară în Crai. Aproape în aceeaşi formulă “năzdravană” în care am urcat pe Bucegi, fără Dan, dar cu cineva mult mai drag sufletului meu, Domnul Crăciun, Dumnezeu să-l odihnească, profesorul si mentorul nostru din anii de şcoală generală, cel care a avut grijă să ne iniţieze prin frumoasele excursii pe care le organiza. Gaşca noastră s-a întărit pentru această ocazie cu Domnul profesor şi cu mulţi dintre foştii mei colegi de generală – cine ar fi crezut atunci că aceasta va fi ultima ocazie când ne vom întâlni noi, clasa Domnului Crăciun, înainte de moartea survenită mult prea devreme a acestuia, e drept mulţi ani mai târziu, pe vremea când eu eram deja, la rândul meu, la catedră?). Aşa că, în trenul de Zărneşti, au urcat cinsprezece sau şaisprezece adolescenţi şi fostul nostru profesor şi diriginte. Am urcat la Curmătură acolo unde am aşezat corturile şi unde am rămas peste noapte să ne odihnim.
Să ne odihnim, dar nu toţi, pentru că a fost o noapte de neuitat. În cortul cel mare (acela asemănător unei casuţe), au stat (sau dormit) în acea noapte zece inşi, o saltea pneumatică aşezată pe post de pernă şi rucsacii întregii “expediţii”. Evident, cortul l-am închis de pe dinafară şi oricum, nu cred că am mai apucat, ulterior, să mai văd un cort care să semene cu Casa Purceluşilor din binecunoscutele desene animate.
Domnul Crăciun a dormit la cabană, la fel şi una din fostele mele colege de clasă, iar eu, împreună cu Manu şi Ovidiu, în cortul acestora (probabil varianta cea mai comodă si sănătoasă). Plecarea Domnului profesor în cabană, nu a reprezentat o problemă, pentru că oricum adolescenţii din ziua aceea era mult mai cuminţi, iar noi la cinsprezece ani nu descoperiserăm alcoolul şi tutunul (ce-i drept, pentru unii dintre prietenii mei aceste lucruri nu au mai reprezentat un taboo foarte mult timp după momentul acesta despre care povestesc) şi ce diferenţă faţă de această stare de spirit şi cea de după câtiva ani când, profesori fiind, am adus nişte elevi de-ai lui Manu (vreo cinci şi tot cam de aceeaşi vârstă) în acelaşi loc şi scăpându-i din vedere pentru vreo cinsprezece minute, i-am găsit cu cortul rupt şi zdravăn “afumaţi”.

A doua zi dimineaţa au fost numărate victimele: fetele care nu au mai continuat urcarea în creastă (unele nu se odihniseră din cauza înghesuielii, cea care dormise în cabană din cauza sforăiturilor), un coleg care dormise direct pe pământ nu mai auzea cu o ureche şi cam toţi ne resimţeam din cauza condiţiilor în care am dormit (cei care au citit articolul anterior, bănuiesc, probabil, că echipamentul nostru nu se îmbunătaţise cu mult).
Domnul profesor a rămas cu fetele la cabană (un lux pe care nu ştiu câţi dintre cei care am trecut în ultimii ani sau dintre cei care încă se află la catedră şi-l pot permite) iar o parte dintre băieţi(sau toţi?!) am pornit pe Padinile frumoase (câte ture am făcut pe acolo înainte să reţin acest nume!) spre ceea ce se va constitui în prima mea întâlnire cu creasta cea sălbatică şi frumoasă a Craiului.

Au trecut mulţi ani de atunci. Şi au fost destule ture. Ultima oară, am urcat în creastă cu Bogdan şi cu draga mea Delia (fata alături de care am redescoperit plăcerea muntelui, fata pe care nu am ştiut să o apreciez cum trebuie la timpul respectiv şi am pierdut-o). Au trecut şi de la această ultimă întâlnire cu Creasta ceva ani. Nu am mai urcat în creastă. Pentru a nu vedea munţii ciopârţiţi de atătea drujbe, pentru că nu s-a ivit ocazia sau pentru că atunci când am încercat să ajung, vremea a fost potrivnică sau poate pentru că am vrut să pastrez în amintire această ultimă tură.

Anul acesta voi reveni în inima acestor munţi, mi-au rămas atâtea trasee de făcut. Voi reveni, pentru că în inima mea arde Dorul. Dorul de Cetatea albă a Crăiesei!

PS: Un jurnal frumos de Crai: http://www.carpati.org/jurnal/piatra_craiului/877/


Apr 8 2008

Cutiuţa cu amintiri: Bucegi

Bucegii. Ii vazusem de-atatea ori in copilarie, de-acolo din raiul aflat in spatele caselor noastre, stralucind alb in soarele iernii, albastrui pe cerul verii, atat de aproape si, totusi, atat de departe.

Dupa ce fusese frumos o saptamana intreaga, vremea se zburleste in preziua plecarii. Iesim precum babele pe strada si discutam problema, la modul serios… starnind probabil zambetele vecinilor nostri, ascunsi in spatele perdelelor :P. Suntem 4 tinerei, abia depasind 14-15 ani (fratii Manu si Ovidiu, Adi si cu mine), si avem un ghid matur (Dan, 20 de ani, nascut undeva pe langa Braila si aflat la prima iesire pe munte, informatie cu grija ascunsa parintilor nostri, cei care pusesera conditie de fier: “Va lasam numai daca merge si cineva mai experimentat..”).

Dis de dimineata cerul este curat, nu mai este nici-o umbra de nor, asa ca urcam cu personalul spre Sinaia. Debarcam in gara si luam la pas drumul spre Stana regala. Aparitia noastra starneste rumoare in randul turistilor mai mult sau mai putin montaniarzi: am in spate rucsac din panza de cort militar mostenit de la bunicul meu (cei mai vechi in ale muntelui probabil ca stiu despre ce e vorba :D), in picioare niste ghete de iarna imblanite (era perioada in care cautai ghete pana si prin orasele invecinate, asa ca nu era cazul sa comentez, cat despre vibram, imi era notiune necunoscuta la ora aceea), iar pe rucsac, legate cu sfoara doua paturi (o patura/doua paturi si nu un pat/doua paturi :D). Nici colegii mei de tura nu se deosebesc mult mine, poate cu exceptia lui Dan care are legat deasupra rucsacului un urias cort imprumutat de la un vecin si care aducea prin urmare cu un porter sau si mai bine cu un cal avand un samar in spate. Duc in schimb mandru, intr-un buzunar al rusacului, ghidul Bucegiului (o carte pe care am pierdut-o intre timp).

Urcam incet spre Piatra Arsa, iar spre iesirea din padure isi face aparitia dintr-un coltisor al unui rucsac, un mic radio. Nu stiam pe atunci de povestea lui Baticu si a radioului sau (si nici macar nu auzisem de Cristea, de Baticu sau de Lehmann….). Il aveam cu noi, chipurile, ca sa avem informatii despre vreme. In asteptare lor, probabil ca am speriat toti ursii din padure (acum sa fiu sincer.. nu stiu daca noi eram de vina sau radioul). La un moment dat panta devine accentuata, greutatea rucsacilor ne mai calmeaza rasul, nu si entuziasmul, astfel incat Dan o ia de-a dreptul, fara sa mai foloseasca serpentinele potecii. Mai mititei si mai firavi decidem sa nu il urmam, asa incat mergem in continuare pe poteca si… nu il mai gasim. Il strigam si, spre surpriza noastra suntem nevoiti sa il asteptam cam 10 minute. Apare, din vale, pe poteca, ud leoarca de transpiratie! Cortul hotarase ca glumele pe seama lui Dan trebui sa continue, astfel incat s-a desprins si s-a tot dus la vale, saracul om fiind nevoit sa se intoarca dupa el :D.

Iesim in golul alpin, si mergem cuminti pe poteca pana ajungem spre Piatra Arsa. Este deja pranzul si foamea ne macina stomacurile tinere. Undeva un norisor micut si stingher se incapataneaza sa pateze cerul senin, iar jurnalul de ora 1 ne aduce vesti proaste. In toata tara ploi. La munte cantitatile de apa sunt insemnate. Ne prapadim de ras: “Aia la Bucuresti habar n-au ce vorbesc. Suntem aici in platou si e cald de mori. De unde ploaie daca nu sunt nori?! :))”. Ne bagam intr-un mic luminis intre jnepeni si scoatem slana, branza si ceapa (pe vremea aceea mancam mai sanatos si mai mult :D) si ne umplem burtile flamande. Lenevim la… nor?!?! De unde a aparut norul asta negru?! Ne ridicam in picioare si constatam ca intr-o singura ora, cerul Bucegiului s-a innegrit! Legam la loc bagajele in graba si evident neglijent si plecam rapid catre Babele. Le salutam in graba, pentru ca nu e de stat! Este ora 2 dupa-amiaza! La 12 era perfect senin, acum … este ceata, ploua si chiar avem parte de lapovita. Alergam deja, iar bagajele noastre se leagana in spate, razbunandu-se probabil pentru neglijenta de a le fi legat aiurea. Zburam drumul spre Pestera, nu inainte de a ne adaposti pentru mai bine de o ora sub o stanca (noi.. rucsacele cam ramaneau pe afara in ploaia torentiala). Ajunsi jos, suntem uzi leoarca. Intrebam la Schit de un loc de pus cortul si de pestera. Nu mai tin minte ce ni s-a spus, fapt e ca la ceas de seara (nu era atat de tarziu, dar din cauza norilor si a cetii nu prea se mai vedea mare lucru) noi intindem cortul unde i-am mai vazut si pe altii facand acelasi lucru: in fata hotelului Pestera! Desfacem corturile. Intindem cortul mic, a lui Manu (modelul acela triunghiular, cu tevi, atat de folosit pana la aparitia igluu-rilor) si … e timpul sa vedem ce a carat Dan. Cortul este imens. Are 20 de kilograme :D, este de panza (cumparat undeva prin anii 70 si folosit in iesirile cu masina), arata ca o casuta in miniatura (ma rog… la cei aproape 1,80 metri inaltime cu greu puteai sa-l numesti miniatura =)) ) si il plantam la adapost (adica sub ceva molizi inalti! :D). Nu are loc asa ca nu il intindem prea tare.

Se face intuneric de-a binelea pana cand terminam noi constructia si cautam la repezeala niste lemne de foc, evident mult prea ude. Dupa mai multe incarcari de a-l aprinde, putinele noastre chibrituri ramase ceva mai uscate se termina. Suntem inghetati bocna, prin urmare decidem ca fara foc nu se poate. Mergem si cerem niste jar de la niste vecini mai priceputi (dupa ce gasisem in prealabil o bucata de tabla de care sa ne ajutam). Oamenii sunt darnici si aproape ca le stingem de tot focul fara sa reusim, evident, sa il aprindem pe al nostru. Povestea se repeta inca de doua ori, pana cand unuia din vecinii nostri i se face mila de noi (sau poate era prea ingrijorat de focul lor) si vine sa ne aprinda focul. Seara o petrecem in fum (singurul lucru pe care puteau sa il scoata lemnele noastre ude) si, cu ajutorul unei usor curent datorat vaii suntem la randul nostru darnici si cu vecinii nostri cei amabili pe care ii inecam in fumigene. Pe la miezul noptii ne tragem la cort, dar… pe marginile cortului cel mare aparusera doua paraiase ce udasera mare parte din asternuturile noastre!! Ploaia se terminase demult, dar cortul nostru, intins prost lua apa din belsug de la cei trei molizi care-l inconjurau :)), astfel incat, raman sa dorm cu Dan pe “insula” iar ceilalti trei prieteni ingheata in cortul mic.

Dimineata ne trezim pe la 7, si reinviem jarul din vatra noastra. Lemnele fiind ude rezistasera cu brio pana spre dimineata, astfel incat avem destul de mult jar, destul incat sa ne apucam sa facem cartofi copti (:D v-am zis ca pe vremea aceea mancam mai bine si mai sanatos :D) si slana prajita (si ceapa evident, lucru care o sa aiba mici urmari ceva mai tarziu…toate la vremea lor). Pe la 8 ramanem singuri (ceilalti, satui de atata fum, pleaca) si mergem sa cumparam cate ceva ciocolata de la hotel, acolo unde suntem ghiciti de la 100 de metri (nu neaparat din cauza mirosului ,pentru ca tocmai ne ne spalasem) : “- Ma baieti voi ati dormit la cort! – De unde stiti?”. Banii nostri intrasera la apa (precum hainele :)) ), pe vremea aceea, banii find de hartie.

Pe la 9 nu mai suntem singuri in poiana! Intors de la hotel, constat cu uimire ca langa corturile noastre a “rasarit” nu soarele ci “Tablagiu X de la Politia OrasuluiFaraNume!”. Upss… Si inca unul destul de suparat: “Ati montat corturile si ati facut focul la limita rezervatiei!”. Ne chinuim degeaba sa ii explicam ca seara cand am venit noi, nu era nici-o rezervatie in zona, era numai ploaie si frig:D. Tabla pe care era inscriptionata limita rezervatiei indica fara urma de tagada ca noi suntem in culpa, astfel incat curatam locul de nu mai ramane nici-o urma din focul nostru si ridicam cu sarg pana si iarba “calcata” de corturi, “numai sa nu trimiteti amenda acasa, dom’ plontonier Capsuna!”. Renuntam cu regret la cartofii nostrii aproape copti dar salvam slana si ceapa (ca orice ardeleni sadea!).

Vremea pare a tine cu noi, asa incat urcam pana la Babele pe jos. Ne prinde din nou ploaia, numai bine, exact cand ajungem la telecabina! Nu e chip de coborat pe Jepi pe astfel de vreme asa incat mai sacrificam din banii dati de parinti si ne luam bilete “la troleu”.

Urcand in telecabina :D:D:D facem ca nasucul unei domnisoare sa se strambe a dispret. Nush.. cred ca avea legatura cu mirosul nostru de hornar, combinat cu transpiratia urcarii pana la Babele si evident cu mirosul infailibil de ceapa, menit sa ne protejeze de raceala. Si pentru ca disperarea celor din telecabina sa creasca, aceasta hotaraste sa se odihneasca pentru cateva minute(din cauza ploii si a vantului) exact in zona unde e valea mai adanca.

Astfel s-a terminat, glorios, in iulie 1994, prima noastra “expeditie” in Bucegi.

Distributia :

– Dan – nu a mai venit cu noi in excursii (probabil ca sa nu mai care cortul :D).

– Adi – a mai continuat cativa ani, apoi l-am pierdut in favoarea discotecilor. A incercat sa ne faca si pe noi sa tradam cauza (si aproape a reusit, dar rockul a supravietuit!). Este in continuare unul din cei mai buni prieteni ai mei.

– Ovidiu – a mai continuat sa mearga pe munte pana s-a insurat. Apoi s-a dus un pic pana in California. Traiasca messengerul si sa-i traiasca fetita (este proaspat tatic de viitoare montaniarda)!

– Manu – are acum rau de inaltime, ceea ce nu-l impiedica sa mearga pe munte, dar nici nu il ajuta >:).

– Eu… carpatistpunctorg&punctrosu.

– Rucsacii – i-am inlocuit in vara urmatoare cu unii cu cadru. La fel si paturile care au ramas acasa in favoarea unor saci de dormit procurati pe sub mana!

– Uriasul cort – ne-a insotit in toate turele adolescentei noastre, astfel incat, pe mine unul, ma amuza teribil intermidabilele discutii despre diferentele de greutate dintre corturilor moderne :D

– Cortul mic – El ne-a insotit pana acum 3 ani pe prin munti (acum odihneste prin cine stie ce colt).

PS: Iesisem, pana atunci, de mai multe ori pe munte. Batusem poteci din muntii de prin jurul casei: Piatra Mare, Ciucas… Dar, in sufletul meu, tura pe care am descris-o vibreaza, poate, cel mai mult. A fost prima iesire cu cortul si, mai special, era prima iesire cu gasca copilariei mele. Bucegiul, atat de hulit de unii, a ramas muntele meu de suflet, poate si pentru faptul ca, zilnic, in drum spre servicu, il vad pentru numai cateva secunde, maiestuasa fantoma a anilor copilariei mele.

http://www.carpati.org/jurnal/cutiuta_cu_amintiri…_bucegi/647/


Jan 2 2008

Fata din vis

Motto:
“Pornesc la drum prin noapte, in noaptea-n care ti-am zis,
Ca numai tu dintre toate, doar tu esti fata din vis.”

M-a intrebat odata (pe vremea cand eram la liceu) un coleg: “Cum trebuie sa arate o fata ca sa iti placa?”. N-am stiut sa ii raspund. La mai bine de zece ani, pot sa spun ca nu stiu nici acum. Inalta sau mignona, blonda, satena, roscata sau bruneta, cu par lung sau scurt… N-am avut niciodata preferinte de acest gen.

Imi aduc aminte de o intamplare de prin facultate. La un curs, in fata mea, se asezase o colega care statea in gazda. Pe gulerul ei roz era pata, iar fata mirosea a mancare. Din secunda aceea orice eventuala fascinatie fata de feminitatea ei (daca a existat vreodata asa ceva) a disparut.
Am reintalnit-o relativ recent. Insarcinata, nu imi evoca cu nimic din bucuria maternitatii pe care am observat-o la alte femei.

Fata din vis, pentru mine nu exista. Exista numai fascinatia persoanei educate si ingrijite, a mainii fine cu degete lungi.


Dec 31 2007

Casa din vis

Crescut la casa, am fost ingrozit intotdeauna de blocuri. Relativa lipsa de intimitate din acestea continua sa imi displaca si sa ma faca sa ma simt inconfortabil dupa cateva ore petrecute intr-o camera de bloc cu cine stie ce ocazie.

Recunosc, o parte din timiditatea care a caracterizat adolescentul care eram acum 10-12 ani, si parte din reticenta si lipsa de comunicare care ma insotesc uneori pe mine cel de acum, se datoreaza si mediului oarecum izolat in care am crescut. Nu ma simt in largul meu atunci cand sunt in prezenta multor oameni si nici nu stiu atatea trucuri sociale pe care le cunosc atat de bine cei mai multi dintre cei crescuti in mijlocul gastii din cartier.

Eu am crescut ca si Nica, afara, impreuna cu mica noastra trupa, plecand in “expeditii” prin lanul de porumb, band apa din izvoarele padurii, sarind dupa mingea ce se incapatana sa aterizeze in gradina vecinului care avea cele mai faine mere, cele mai bune agrise sau cea mai buna zmeura, facandu-ne mici cabanute in claile de fan.

Ma uit de multe ori la casele contruite alandala in orasele, satele si statiunile din jurul Brasovului (si nu numai). Ei bine, pe mine vederea acestor case nu ma umplu de invidie ci de dispret. Nu exista o idee arhitecturala unitara, nu exista o logica a acestor constructii (in sensul ca nu se potrivesc cu zona) si mai mult de atat, mi-este greu sa inteleg faptul ca unii au cumparat teren la munte pentru a construi o casa pe 400 de metri patrati (dintre care 250 de metri inseamna constructia). Sa fi fost atat de mare prostia astfel incat sa nu fi inteles ca mai devreme sau mai tarziu si altii vor cumpara loturile vecine si vor sta ca intr-un bloc, cu vecinul care scoate boxele pe geam si urla manelele pentru toti burtosii care-l insotesc “la munte”? Sau pur si simplu totul a fost gandit ca si afacere (lucru cu mult mai probabil, pentru ca ma indoiesc ca aceste “case de vacanta” sunt ocupate mai mult de 10-15 zile pe an si nici acelea intregi pentru ca pentru a se ajunge la ele se sta cu nervii intinsi cu orele in blocajele rutiere de pe DN1).

Singurul “necaz” care a umbrit cumva aceasta bucurie de a trai la casa, a fost si este ingustimea curtii si faptul ca zidul casei vecinului este foarte aproape de ferestrele mele dinspre curte. Poate de aceea cand eram mai mic (inca inconstient oarecum de acest neajuns) imi doream sa “mostenesc” urmatoarele 3-4 case si sa imi extind curtea.

Visul acesta inca ma urmareste. Acum nu imi mai doresc sa cumpar casele vecinilor. Imi doresc pur si simplu sa cumpar o livada, undeva intr-o margine de sat de munte, unde sa imi construiesc o mica casuta (sau mai bine zis o cabanuta).