În momentul în care apare cineva, rupe un chibrit şi totuşi este aplaudat, e timpul potrivit să îţi dai seama că te-ai luat mult prea în serios o viaţă-ntreagă.
Cuvintele se smulg din mine şi ies făr’ de-ncetare, în timp ce-n întuneric, eu mă plimb pe străzi.
Ce-aveţi cu toţii? Mi-e dor de iernile de altădat’, cu zăpezi maaaaaaaari, ce scârţâiau sub tălpi. Mi-e dor de străzile-mi înguste, văzute de pe sănia zburând, la ceasuri mici de seară, cu gălăgioşii veseli din ceata de nebuni. Şi poate mi-e dor şi să mai joc un fotbal, cu o minge îngheţată, colo – în curtea Şcolii, şi să mă dau pe gheaţă pe-al Turcheşului drum.
Ce-aveţi cu toţii? Îmi place frigul ce mă arde, întinzând arcuri în muşchii-mi obligaţi la mers. Mie mi-e dor să văd alb totul, în pădurea ce mă cheamă, colo pe pantele Brădetului cel drag, acolo unde gerul ascundea sub gheţuri izvorul cel ştiut. Şi poate mi-e dor şi să mai urc o dată în clăparii cei de plastic, până colo sus, în dosul Coastei Vii, ş-apoi să bat zăpada, cu gaşca mea cea veche, pentru a aluneca-n voie, fără a mă plânge-n urmă de-al dealului urcuş.
Şi toate aceste fiind zise, zău de înţeleg de ce lumea mă ia drept un nebun… ce dacă mie-mi place să îmi vorbesc pe stradă?
Zuzu merge ca o zuză şi aşteaptă cu nerăbdare să iasă pe undeva cu Pepsi… şi cu noi! :D
PS: Mă iertaţi dacă ceea ce am scris aici nu are sens decât pentru extrem puţini, dar nah, se cuvine să marchez cumva mărirea familiei! ;)
Worship me! I’m the King of the road… And you, all, are getting out of my way, when I’m passing through with my blue car entitled: “School”.
Rămâi conectat la noutăţile din "Pădurea de vise":
