Pădurea de vise

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)

- Hai să mergem şi noi în sus…

Tragem de noi să ne smulgem din căldura micii noastre căbănuţe. E prea frumos afară să ratăm ziua, dar… Îl salutăm cu regret pe Bunicu care pleacă spre casă în timp ce noi aruncăm în rucsac, mai mult de formă, colţarii şi vreo două ciocolate. Mi-ar fi plăcut să mai punem împreună, pe răbojul turelor, încă un ultim traseu pe anul acesta, un an în care i-am ascultat poveştile şi poveţele ba pe extraordinarele văi, creste şi brâne din Bucegi, ba prin căldări glaciare din Pirin, ba pe cărări de suflet de prin munţi mai mititei.

Încă dorm, probabil, deşi e aproape ora prânzului. Adun timpi de iarnă dar rezultatul final este de-a dreptul de vară, astfel încât plecăm la deal cu gând că vom termina la timp traseul pentru a reveni să ne întâlnim cu Bogdan. Mare minune şi matematica “à la Cipi”: rezervi patru ore doar pentru urcare şi rezultă că eşti înapoi în trei ore pentru a sta de vorbă cu prietenii.

Ufff… prima pantă şi somnul s-a dus. Nici n-am ajuns la pârtia de sub Muntele Roşu şi deja regret schiurile mele rămase la cădurică în cabană. Înotăm fără spor prin zăpada mare şi mi-e din ce în ce mai clar că paharul de vin fiert va fi ciocnit în ziua de An nou.

- Pe unde sunteţi? Eu am ajuns la cabană.
- Salut Bogdan, suntem pe sus pe pârtie.

Mi se pare că urc de o eternitate. Nenorocenia asta de pantă mi-a cam şters şi ultimele urme de voinţă. Şi, totuşi, parcă nici n-aş avea chef să mă întorc după atâta muncă. Iar muntele are grijă de copilul ce îl iubeşte nespus şi îi oferă exact imaginile care să-i facă uitată oboseala şi amorţeala în care intrase. De jur împrejur brazii sunt împodobiţi cu beteala ninsorii de Crăciun.

În timp ce privesc pe versantul de vis-à-vis spre bătrâna cabană revăd cu ochii minţii atâtea şi atâtea urcări pe Valea Berii. Aş vrea să i le împărtăşesc Oanei, dar cuvintele-mi sunt ferecate.

Aparatul foto surprinde bătrânul Goliat împodobit cu căciulă de zăpadă, acolo departe, dincolo de Şaua Ţiglăilor (Tigăilor) şi-apoi sare jucăuş la Gropşoarele ce se răsfaţă în soarele amiezei iar noi, noi suntem doar doi copii în soarele ce ne mângâie blând.

Pantele de sub Muntele Roşu sunt îngheţate. Soarele blând de mai devreme în combinaţie cu o adiere de vânt rece au transformat-o muntele într-un patinoar. Deşi cu regret, pentru că ne sprijineam mai eficient în beţe, punem pioletul la treabă. Din loc în loc panta este abruptă şi zăpada îngheţată, iar o alunecare spre Valea Berii nu ar fi deloc plăcută.

Deşi ajungem târziu La Răscruce, nu ne grăbim să urcăm. Oricum nu mai contează, vom coborî la lumina lunii şi a frontalelor. Ne bucurăm în linişte de priveliştea extraordinară. Munţii de jur împrejur vin să ne salute. Bucegii şi Făgăraşii, Baiului, Neamţului, Piatra Craiului, Piatra Mare, Postăvaru, Ciucaşul şi tot lanţul Orientalilor de la vecinii Tătaru şi Penteleu până hăt departe spre Călimani, cu toţii vin să se răsfeţe în lumina din ce în ce mai blândă a sfârşitului zilei şi în ochii noştri fermecaţi de atâtea frumuseţe.

În timp ce ne strecurăm pe lângă fostele staţii automate simt că ceva nu e în regulă. Îmi trebuiesc câteva secunde bune pentru a mă lămuri despre ce e vorba. Nu mai bate vântul. Să tot fie vreo 8 ani de când am străbătut pentru prima oară culmea Gropşoare-Zăganu şi e prima oară când vântul se opreşte. O fi obosit şi el, precum soarele ce se scufundă încet în spatele Leaotei.

Ultimii metri spre vârf sunt îngheţaţi. Privesc fascinat un lup singuratec ce străbate un picior ce coboară din culme spre Valea Pârâului Alb. Well… dinner is off! Renunţăm la cină dar nu şi la fotografia în doi de pe vârf, ultimul nostru vârf pe anul acesta.

În coborâre de pe Gropşoare, ne oprim pentru câteva clipe să sorbim o gură de ceai şi să spunem “Noapte bună” soarelui. Iar e bine la munte.

Cobor din tren. E frig cumplit şi zăpada scârţâie sub picioare. Speram să mai coboare cineva în gară, dar nimeni nu are chef să dea ochii cu Ursăria acum în prag de cod galben. Dar e perfect senin, eu am mult chef de munte şi nici-un chef să merg spre Dâmbu Morii de unul singur…

- Ridică şi tu capul de pe rucsac, să-ţi fac o poză!

A trecut aproape un an de la tura aceea… de unde să ştie prietenii mei că-mi alunecă gândul atât de departe…

… hai să merg pe drum – n-are sens să-mi croiesc potecă prin zăpada neatinsă când drumul e curăţat de plug. O să fie sus destul de înotat prin zăpadă… Destul de ciudat momentul – pădurea ia forme şi mă striveşte… Bravo… isteţ băiat… tură solo pe aici pe la urşi ţi-a trebuit ţie! Nah… uite-l! Ba nu… e o maşină… Uff!

Mă joc cu băţul de trekking.

- En garde, Bogdan!

Lumina blândă a toamnei târzii mai risipeşte din frigul destul de aspru al dimineţii de noiembrie. Uite Postăvarul printre copaci…

Gata… nu se mai poate! Dacă urc numai pe drum nu o sa ajung nici până la chei. Uite, pe aici prin pădure e chiar ok, nici zăpada nu e atât de mare! Uite o urmă de cerb… Hai să vedem, domnule Cerb… sunteţi singur? Tamina… şi Bucegiul şi Postăvaru… Soarele puternic al dimineţii de iarnă mă fac să uit de urşi. Hai să vedem cum mai e cu Cheile…

Ne-am căţărat pe o stâncă şi privim de-acolo bijuteriile din zare. Bucegiul drag, Postăvaru şi, între ei, Piatra Craiului acolo unde prietenii noştrii refac Diana. Ce mult a trecut de la prima tură la Diana… S-a încălzit bine. E timpul pentru o mică lecţie de geografie!

- Hai Mara, dă-te jos de-acolo că mă sperii!

Trrrrrrrrosc! Ce-i asta? Nah… O fi cerbul? Din fericire, picioarele-mi sunt mai lucide decât gândul… pe unde o fi poteca? Pe culoarul ăsta? E plin de zăpada! Încerc mai sus, mă blochez iar! Uff… Fie ce-o fi, hai pe culoar. Trebuie să mă opresc să-mi pun parazăpezile – dacă o să continui fără ele mă aleg cu degerături pentru că deja am zăpadă în ghete. Trebuie să fluier. Mai tare! Mai tare!!!

Uff… Uite cabana şi uite pe cineva… Am scăpat, dar acum nu mai am cale de întoarcere.

Uite un căţel. Heeei, ce faci băiete, stai nu mă lătra! Ai rămas singur? Ce-ţi pasă ţie, viaţă de căţel, dormi pe fân la soare. Ne ajunge apa? Da… e frig, nu vom bea în exces.

- Uite, asta e panta de care îţi spuneam aseară, scăpăm repede de ea şi apoi ne relaxăm, până în vârf o să mergem lejer cu pauze de fotografie.
- E fain sus?
- Doar ţi-am zis!

- Mulţumesc de sfaturi.

Discuţia cu bătrânul silvicutor m-a mai liniştit şi am aflat cu ocazia asta şi lucruri despre istoria cabanei şi despre văile din zonă. Aş mai fi stat eu că e tare sfătos şi mi-e drag să-l ascult, dar n-am ce face, trebuie să-mi tai potecă prin zăpada neatinsă.

- Bogdan, sunt la marginea golului alpin. Mi-am rupt ochelarii şi sunt orbit de lumina puternică.
- Zăpada cum e?
- Prin pădure a fost rezonabilă, de aici începe greul. Dacă nu te sun până la 4, trimiţi băieţii după mine.

- Hai să stăm pe smocul acela de iarbă – e numai bun de fotoliu! De aici te-am sunat atunci şi de-aici până în copacii ăia am făcut 20 de minute.

Uite Iezerul şi Făgăraşul… Urcăm încet, e destul de cald şi nu ne grăbeşte nimeni. Numai gândul la ceaiul şi soba de la cabana din poveşti, mă cam înghionteşte din când în când.

Uff.. ce fain se văd Neamţului şi eu nu mai am ochelarii. Trebuie să mă opresc. Am parcurs maxim 200 de metri şi sunt rupt de oboseală. Am scăpat de urs şi mor îngheţat… Gândul îmi dă puteri. Trebuie să urc! Dar nu pot să merg mai mult de 10 paşi fără să se rupă zăpada sub mine şi să cad până la mijloc… Pe unde să abordez şi urcarea asta? Hai să o iau direct, nu mă duc pe poteca de vară că nu mai ies din zăpadă. Ufff… Uite stâna. Uite şi vârful. Cât de departe. Am făcut aproape o oră de la ieşirea din pădure… Să cobor spre Predeal? M-aş duce până în stână să mă adăpostesc, dar parcă văd că nu mai ies de acolo.

- Ce oameni idioţi!

Mă uit la uşa stânei. A fost spartă cu piciorul deşi ar fi fost atât de uşor să bagi mâna şi să ridici piedica. Nu mai pot de furie şi numai prezenţa unor oameni dragi şi inutilitatea gestului mă fac să mă abţin de la a spune cuvinte mai grele. Hai mai bine să facem o nouă lecţie de geografie de pe stânca aceea.

Uite nişte urme. Ciudat… vin dinspre Predeal pe marcaj dar merg spre obârşia Pietrei Mici. Să fi fost unul care ştie locul? Mda… frumoşi colţari. Marca Martin – greutate mare! Ai crescut mare puiule, când ţi-am văzut prima oară urma erai un biet ursan proapăt ieşit de sub protecţia mamei! Acum… Bine că n-am ajuns mai repede. Vântul ce spulberă zăpada şi îmi spune că urmele lui Moş Martin sunt destul de proaspete – cel mult două ore. Asta îmi mai trebuia acum, rendez-vous cu ursul!

Sunt din ce în ce mai obosit, vântul care bate cu putere îmi este inamic şi aliat în acelaşi timp. Pe de o parte îmi face înaintare mai grea, pe de altă parte a îngheţat zăpada şi cad mai rar… Nu-mi vine să cred că am ajuns pe creastă, sunt salvat! De aici şi până la cabană oi rezista eu cumva! Hai până în vârf. Zăpada neatinsă şi vântul puternic contribuie la starea euforică. Sunt ameţit, mă dor ochii şi cad în capcana zăpezii! Un troian mare de zăpadă acoperă un dâmbuleţ pe care nu am cum să-l evit. Lupt mai bine de 10 minute cu el şi gata… am ajuns, sunt singur pe vârful Piatra Mare! Stau mai puţin de 30 de secunde în vârf, risc să fiu aruncat de vânt peste cornişe!

- Hai, că am îngheţat de tot.

Tură cu trei fotografi mi-a trebuit mie… Bine că mi-am luat izoprenul.

- Tremuri tot, ia şi haina pe tine!

Uff… sunt dădăcit la mine acasă! Hai soare, hai, îndură-te de mine! Ascunde-te odată după Bucegi!

Blestematul ăsta de vânt o să mă arunce peste Piatra Scrisă! Au nimerit-o oamenii cu nenorocenia lor de cod! Cobor cu grijă culoarul îngust şi plin de zăpadă. O fi gheaţă dedesupt? Hai, mai e puţin şi mă aşteaptă ceaiul cald! Auuuuuu! Bine!!!… Sunt căzut iar până la mijloc în zăpadă… Deci asta mă aşteaptă… Oare mai pot?

În sfârşit, Şura de Piatră. Mai e doar urcarea asta de doi bani… pe care simt că nu mai pot. NU! O să stau aici şi pace bună. Să vină cineva să mă ia!

- De unde vii?
- De sus! Am urcat prin Tamina. Am făcut aproape o oră din vârf!

- Seara bună tuturor.

Regăsesc de fiecare dată cabana cochetă cu aceeaşi bucurie – născută, poate, acum ani de zile când ieşeam iarna prin Şapte Scări, bieţi adolescenţi prost echipaţi şi nu ne aştepta aici decât ruina vechii cabane.

Acum e cald şi bine şi de undeva de pe un perete, Karl Lehmann ne priveşte pe toţi. Ce exemplu… şi ce mici suntem noi prin comparaţie!

Privesc departe de pe Şura de Piatră. E lumea mea. Am fost cel mai leneş din cabană în dimineaţa aceasta dar acum mă bucur de linişte. Şi, totuşi, din când în când, gândul îmi zboară departe, la una din cele mai mari prostii făcute pe munte.

———————

Nu doresc ca această mică povestire să vă îndemne să-mi urmaţi exemplul, dimpotrivă, luaţi aminte la ceea ce spun crucile de pe poteci! Sunt multe care vorbesc despre ture încheiate tragic.

- Bogdan, ce facem mâine? 

Mă bucur că rostesc aceste cuvinte. A câta oară o fi? Nu ştiu, s-au adunat anii de când, mânaţi de aceeaşi pasiune, tot adunăm împreună poteci şi zile de munte. Mi-ar fi plăcut să mă fi însoţit în mai multe din turele pe care le-am făcut anul acesta, dar…

Întâmpin cu bucurie venirea dimineţii. Este senin, este munte. De prin iarnă, de când am luat, de unul singur, drumul Taminei, n-am mai ajuns în Piatră. Într-un an în care am ajuns într-o grămadă de locuri frumoase, sufletul meu tânjea să ajung, din nou, pe potecile străbătute, cu drag, de atâtea ori.

- Pe unde mergem?

O luăm încet pe lângă Valea Şipoaiei. Sună codrul a amintiri. Un câine hoinar ne miroase mirat şi pleacă mai departe. Uite şi cascada. E tot aici, în fiecare an, la fiecare tură, mereu frumos voal de mireasă. Uite şi izvorul, uite şi scurtătura ce conduce la poteca de ocolire a Scărilor. O mai fi circulată?

Vremea ce se arată deja îndoielnică, a atras spre munte numai oamenii lui, aşa că e lume puţină şi faină… Salutăm politicos veteranii muntelui. Mi-a plăcut întotdeauna să-i văd cu pantalonii lor trei sferturi şi şosetele lungi pe gambă, având în mână un alpenstock cu coadă lungă ce nu ar putea să facă faţă pe o vale alpină dar este la locul lui în munţişorii ăştia plini de minuni nebănuite. Îi vezi mai mereu ieşind din cine ştie ce văioagă pe care nici nu bănuieşti că ar putea exista o potecă oricât de firavă. Dar ei sunt elevii lui Lehmann… iar noi, palizi urmaşi ai mocanilor de altă dat.

Facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Întotdeauna a fost noroioasă poteca asta iar beţele mele şed fain de tot acasă. Asta e… N-ar fi prima oară când ies din munte cu pantalonii plini de noroi. Suntem tot cu ochii pe sus după pitoane. Într-o zi… Într-o zi o să mă uit de sus la potecă. Musai! Dar până atunci, mă bucur de liniştea pădurii.

La Belvedere dăm cu ochii de soare şi de ceaţă – muntele se joacă cu noi. Nu-i nimic, e şi la întoarcere un altădat!

Nu mai e stână de cine ştie când în Poiana Livezii, a rămas doar vegetaţia care spune: aici s-au cântat Doine. Nu mai e nici cea din Zăganu. De fapt nu prea mai sunt stâne pe nicăieri. Au rămas doar amintiri cu ciobani, mioare şi câini ciobăneşti, a rămas doar amintirea şi crucea bătrânului care, la margine de codru, mă învăţa să nu-mi fie frică de animalele pădurii. A fost odată. Ne vom reîntâlni, nea Gheorghe, acolo sus, acolo unde duci să pască turmele Domnului.

Nu prea mai sunt nici cerbi. Oare mai vin în marea Poiană să-şi curteze doamnele, scuturând din mândra podoabă şi făcând să răsune pădurea cu glasul lor răguşit?

Urcăm încet. De ce ne-am grăbi? Suntem acasă şi mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare copac, de fiecare stâncă! Sunt locuri pe care le ştiu, le visez, le tânjesc!

De pe Puşcaş se deschide zarea. Uite Renţea, uite Ciucaşul, Grohotişul, Muntele Cailor, uite Tesla cum râde la soare. Doar Neamţului se ascunde sub pătura de nori. Mă las pe marginea abruptului cu picioarele atârnând în gol şi-mi pierd privirea minute în şir prin poienile şi pădurile de dincolo de Valea Gârciniului.

- Hai să mâncăm.

Privesc cu bucurie la cabana cochetă. Atâţia ani am urcat aici cu speranţa unui adăpost şi a unui ceai cald… Acum privesc la Căsuţa din Poveşti.

- Ziua bună!

Înăuntru e cald şi e plin, ca de obicei, de săceleni urcaţi pe cine ştie ce potecă ascunsă. Se adună aici după ce au colindat muntele. Unii dintre ei ştiu toate ascunzişurile acestui munte de care nu s-ar despărţi niciodată.

Cu greu îmi vine să plec. Dar mă cheamă Şura de Piatră. Din cine ştie ce motive, am tot trecut pe lângă ea dar n-am mai urcat-o de ani buni. Mă răsplăteşte soarele învelind coama într-o blândă mantie aurie. De aici se vede cel mai frumos faţa sălbatecă a Pietrei Mari, cu prăpăstii adânci, cu dantelării de stâncă albă parţial ascunse de mantia verde a pădurii. Şi mă răsfăţ privind la locurile ce le iubesc nespus!

Timpul nu iartă şi trebuie să coborâm. O luăm încetişor pe sub nebănuitul pod natural de sub vârful Şurii de Piatră. Hera ne priveşte de pe terasa cabanei. Mai devreme, în prezenţa lui Attila s-a lăsat rasfăţată dar acum a redevenit uriaş şi calm câine de pază.

Coborâm încet… Nu ne grăbim. De ce am face-o? Ne bucurăm că suntem acasă!

- Trenul personal Braşov – Zărneşti pleacă din staţie la linia 6.

Odinioară pleca de la linia 1. S-au dus timpurile… Mintea mea se duce blând spre anii de demult când urcam rucsacii grei la Curmătura, rucsaci cu cadru ce făceau din traversarea pasajelor înguste un adevărat chin, timpuri frumoase de pe vremea când înspre Plaiul Foii trecea arar câte-o căruţă încărcată cu fân, când liniştea drumului prăfuit era tulburată doar de foşnetul plopilor ce străjuiau drumul până în dreptul Văii Crăpăturii. Praful drumului s-a scuturat demult din plete, iar în părul copilului de altă dat se pregăteşte să se aştearnă praful anilor.

Pe lângă mine îşi fac loc în vagon o trupă de adolescenţi. Îi privesc cu îngăduinţă, fie din obişnuinţa anilor petrecuţi la catedră, fie din cauza amintirilor care m-au invadat pe peron. Nu pot să nu regret, totuşi, faptul că s-a dus liniştea mea. Speram să nimeresc un colţ liniştit în care să mai recuperez cu un pui de somn ceva din oboseala acută a ultimelor zile.

Şi pentru că nu pot să dorm privesc absent pe fereastră şi îmi reiau visarea la anii când aveam vârsta lor, la anii când descopeream templul Pietrei Craiului. Atunci, cu mult timp în urmă am făcut pentru prima oară, în sens invers, traseul pe care îl voi parcurge astăzi, un traseu dur, de multe ore, destul de tehnic şi pe care, la vremea aceea, muntele ne pedepsise pentru supraestimarea puterilor.

Zâmbesc în timp ce cobor din tren. Cu vreo două zile mai devreme, Dorina mă întrebase dacă e greu traseul. Întrebarea vine din partea unui om de munte adevărat, cu mult ture la activ prin Făgăraşul ei drag.

Pentru că nu mă aşteaptă nimeni în faţa gării, o pornesc agale spre centru. După numai câteva sute de metri sunt prins în foc încrucişat. Din faţă apare maşinuţa roşie a lui Marius, iar din spate sunt prins din urmă de Dorina. Fac cunoştinţă cu Lucian şi ca să fie totul echitabil îmi las rucsacul într-o maşină şi urc în cealaltă. În numai câteva minute debarcăm veseli în faţa poştei, locul atâtor amintiri. Nu mă pot abţine să nu mă gandesc că altă dată aici eram deja obosit şi simţeam nevoia unei mici pauze pe una din băncile micului parc. Încerc o negociere cu unul din “rechinii” ce-şi aşteaptă clienţii. Preţul cerut mă face să revin cu totul în anul 2008. Să fii sănătoasă, doamnă dragă, până să te gândeşti să mai laşi din preţ, noi am şi găsit soluţia şi gonim veseli spre Plaiul Foii, cu maşinuţa lui Marius burduşită cu bagaje şi oameni.

Parcăm maşina lipită de gardul ce împrejmuieşte refugiul Salvamont şi plecăm repede la deal. Toate clădirile astea de s-au construit în Plaiul Foii mă strivesc. Mai privesc încă o dată cu regret la locul liniştit unde odinioară puneam cortul pentru a ne arunca în apele atât de curate pe atunci.

Odată trecută bariera mă mai liniştesc. Am intrat în lumea mea. “Şi noi umblam hai-hui prin Piatra Craiului”. Eh, ai dreptate Dorina, nu e chiar hai-hui că doar urmăm marcajul… Muuu… niste văcuţe nu prea Milka pasc liniştite în preajma izvorului. Ne privesc liniştite în timp ce noi facem o pauză. Câţiva montagnarzi ne depăşesc. Cu rucsacele noastre de două zile ieşim în evidenţă. Numai mie putea să-mi vină ideea “strălucită” de a spune pe Carpaţi că o sa vin de peste munte să dorm la Curmătura. Prea târziu Isteţilă pentru astfel de gânduri, umple mai repede sticla de apă ca să nu faci iară setea pe stânca asta ce te usucă. Doi litri jumate de apă fac ca toate nopţile mai puţin dormite din ultima perioadă să se adune în rucsacul deja nu prea uşor. Hai la deal că-i ziua mică. Mă amuz la gândul ăsta. Ironic – în cea mai lungă zi a anului – mie la socoteală îmi iese că sunt la limită cu timpul.

Urcarea spre Şpirla (sau Şpirlea, cum apare în harta veche a lui Emilian Cristea) mi s-a părut un întotdeauna un fel de urcare spre Poiana Izvoarelor – varianta de Crai. Dacă ai alergat prea repede pe forestier, ai toate şansele să ajungi cu limba de-un cot la refugiu. În mica poiana nu mai mai aşteaptă demult căsuţa – refugiu. A ars ca mai toate refugiile din lemn ale Craiului. “Cu toţii mergem la munte, nu suntem toţi oameni de munte” – sunt vorbele Cătălinei – scrise la un mic articol de-al meu la câteva zile după tură. Se potrivesc atât de bine sentimentelor ce m-au încercat. Cupola semisferică ce vine să înlocuiască refugiul cel frumos este în stare destul de bună dar uşa se închide cu un băţ prins de o sfoară, iar prin lateral, acolo unde ar trebui sa fie un horn de sobă e o tablă ce nu stă bine.

Din spate apar, în sfârşit, Marius şi Lucian. Hai să mergem spre Zăplaz.

- Atenţie mare! Aici o luaţi la stânga.

Urc cu greu grohotişul de sub Zăplaz. Uff.. am ajuns. Hai să facem o pauză. I-am pierdut din nou pe cei doi amici! Mâncăm câte ceva şi-mi pică foarte bine prăjitura facută de mama Dorinei! Sărut mâna doamnă! A fost excelentă! Pauza se lungeşte considerabil şi când ajung prietenii noştri hotărâm de comun acord să continuăm în echipe pentru a nu ne încurca reciproc.

Ocolim Zăplazul şi ne angajăm într-un mic hornuleţ asigurat cu cablu ce ne scoate deasupra imenselor găuri. Uff! Cam greu după o pauză aşa lungă! Imediat după Zăplaz o cotim la stanga şi, după o urcare zdravănă dar scurtă, urmează un traverseu la stânga. Pe stâncă udă e chiar aiurea, dar astăzi e cald şi prizele suficient de stabile. Cablu după cablu, săritoare după săritoare depăşim partea dificilă – La lanţuri – din Drumul lui Deubel. Pe ici colo câte-o limbă de zăpadă se mai chinuie să supravieţuiască pe partea îngustă a acestui traseu. Avem noroc. De sus nu vine nimeni şi prin urmare scăpăm fără să trebuiască să ne ferim capetele de vreun bolovan rătăcit. Nu-i nimic mai aiurea pe această porţiune decât să prinzi o echipă care coboară. Un bolovan scăpat aiurea de pe grohotiş şi ai toate şansele să termini cariera de montagnard în timp ce ţii strâns unul din cabluri! Traversând grohotişul, fac, fără să vreau, o demonstraţie a pericolelor ce se ascund sub grohotişul văii, trimiţând un bolovan spre Marius, care deşi prevenit nu are loc decât să se ferească la limită de proiectul ce-i pusese gând rău.

Ieşim, pe rând, la larg şi dau de căldură. Urc din ce în ce mai greu! Gata! “Mi-e rău, facem pauză”. Am greşit ca un începător sadea plecând la drum într-o stare fizică proastă. Locul unde ne oprim nu e prielnic unei recuperări rapide. Suntem în plin soare, undeva la 200 de metri de creastă, într-un loc ferit de vânt. O pauză lungă şi hidratare din belşug mă pun cât de cât pe picioare. Între timp ne ajunge din urmă Marius. Lucian e un pic mai în spate urcând în ritmul lui. Hai să urcăm. Un ultim cablu şi un pic de efort şi suntem sus. Vântul care adie dinspre vest îmi aduce readuce tonusul la normal şi urc destul de uşor, ultimii metri ce mă despart de Piscul Baciului, după ce fac un efort să nu mă enervez la văzul mizeriei din refugiul din Şaua Grindului.

- Bună ziua tuturor. Găsesc puterea de a saluta pe toată lumea de pe vârf în timp ce privesc uimit la Creasta nordică – un adevărat furnicar pe toate vârfurile. Mă întorc spre Sudică – şi acolo e cineva îndreptându-se spre Şaua Funduri. Şi e deja aproape ora 4. Mă întreb cum o fi fost mai devreme. Îmi zboară subit gândul la prima mea tură pe acest traseu. Urcasem din sens opus şi La om rămăsesem deja fără apă. Coborârea pe Deubel a fost un chin, muntele îmi oferise o lecţie zdravănă! Iată că, zece ani mai târziu, îmi oferă o nouă lecţie. Am crezut că sunt în stare să parcurg acest traseu greu după o zi în care m-am simţit foarte rău şi am încălcat cu această ocazie una din cele mai importante legi: “Să nu vii pe munte decât dacă eşti perfect sănătos”.

Dorina stă de vorbă cu nişte prieteni ce au parcus deja Creasta Nordică, în timp ce eu pălăvrăgesc la telefon cu Bogdan aflat undeva pe sub Culmea Ţigăneşti. Odinioară prezenţa unui telefon pe munte m-ar fi scandalizat, azi a devenit un lucru banal să îl folosesc… din păcate. :(

Plecăm spre Ascuţit. Creasta, atât de binecunoscută mie, prezintă azi două feţe diferite. Faţa vestică cu un vânt moderat şi cea estică un adevărat iad în condiţiile în care aerul fierbinte nu este mişcat de nici-o pală de vânt cât de măruntă. În aceste condiţii sunt nevoit să-i cer Dorinei, odată ajunşi pe Ţimbalul Mic, îngăduinţa unei noi pauze. Suntem uşor dezamăgiţi, creasta este mult prea aglomerată şi lumea e pestriţă. Unii trec pe lângă noi răspunzând vag la salutul nostru iar alţii trec fără să salute deloc. Din fericire mai sunt şi oameni care nu aşteaptă de invitaţie să salute şi mă întreabă dacă mă simt bine. (Aici trebuie să spun, în primul rând: Mulţumesc Dorina!)

Cu toată pauza ajungem la Ascuţit în timpul de marcaj. Ne-am mişcat una peste alta destul de bine, ce-i drept eu ocolind pe curbă de nivel ultimele vârfuri. Nu este încă ora 7 şi refugiul este deja plin. Bate vânt puternic şi de undeva din vest este din ce în ce mai evident că vine furtuna. Ne facem griji pentru prietenii noştri. Ne este imposibil să stabilim o legătură telefonică stabilă cu ei, aşa încât ultimele veşti clare sunt cele aflate destul de devreme: am plecat pe Creastă spre Ascuţit. Au plecat cu o jumătate de oră întârziere din La om, vor ajunge la Ascuţit abia la la 9. O pauză de masă mai mult decât necesară şi ceva probleme de sănătate, i-au întârziat pe traseu. Au găsit refugiul ocupat până la refuz şi ceva corturi în singurele locuri mai ferite din jurul refugiului. Din păcate refugiile au devenit locuri de cazare gratuită şi nu un loc de adăpost în caz de urgenţă.

Între timp, împreună cu Dorina, am ajuns la cabană, unde suntem întâmpinaţi de feţe cunoscute. Trupa lui Mike se adună încet, încet de pe traseu. Recunosc pinguni de seamă: Octavian şi Viorica, Vintilă, Andrei, Emil. În cabană dau peste Suru şi Mugur. Sunt şi o grămadă de feţe noi. “Copii lui Mike” cel mai probabil.

- Poftă bună!

Mă arunc asupra unui MBS numa’ bun să mă pună pe picioare pe care mi-l dă chiar Doru – pe care-l regăsesc cu plăcere în Curmătură.

Rând pe rând apar din ce în ce mai mulţi carpatişti. Pe unii îi stiu numai după site, pe alţii i-am mai întâlnit prin Cozia.

Ies afară şi o salut din mers pe Mara.

- Stai că-mi montez cortul şi mai vorbim.

Până să apuc eu să întind cortul poiana se umple de-a dreptul de carpatişti şi nici rândurile “Sectei” nu slăbesc, întârite de-acum cu toată trupa din Brăila cu tot cu “puii de pinguin”.

Odată cu venirea serii, apar primele îngrijorări.

- Nu am găsit nici măcar loc de cort. Coborâm la Curmătură.

Începe să-mi pierd răbdarea iar dialogul surzilor pe care îl port la telefon cu Marius mă face să mă îngrijorez chiar mai tare, nereuşind să-i poziţionez corect faţă de cabană, uitând de faptul că poteca mai şi traversează grohotişuri – nu doar coboară pe ele. Mai stau de vorbă cu Dorina şi cu Mara în cabană la o ultimă cană cu ceai. Băieţii ajung târziu de tot, muntele oferind cu această ocazie o nouă lecţie. “Când pleci pe traseu, trebuie să îţi laşi o marjă de timp suficientă ca să fii sigur că ajungi la timp la adăpost”.

Un grup mai găseşte puterea să mai cânte ceva pe lângă foc, în timp ce somnul mă trimite rapid într-o lume de vise. Mă mai trezesc din când în când Ploaia şi Vântul, dar sunt suficient de amabili(sic) să mă lase să adorm de îndată ce mă întorc pe partea cealaltă.

Dorina pleacă devreme spre Colţul Chiliilor în timp ce eu mai schimb câteva vorbe cu Vintilă. Apare şi Marius şi ne punem pe picioare cu un ceai cald şi o omletă cu branză.

Strângem corturile, în timp ce trupa lui Mike pleacă spre Zărneşti. Eu mă retrag în cabană la o ultimă cană cu ceai unde, la repetat la nesfârşit, ascult cu drag “Spune-mi cine eşti”. Îmi iau “La revedere” de la Cabană şi cabanieri şi plecăm spre Valea Crăpăturii. Mă încearcă o umbră de regret pentru faptul că nu mai urc iarăşi sus, dar e mai bine să nu forţez, muntele nu pleacă nicăieri.

Undeva sub Acul Crăpăturii îi zăresc pregătindu-se de rapel pe Griz şi pe Muha.

- Da’ ce faceţi acolo de vă jucaţi cu sforicelele alea colorate?

Coborâm încet pe Valea Crăpăturii, umedă – chiar mai umedă decât o ştiu eu – după ploaia de azi noapte şi tura se termină brusc în căldura şi traficul sufocant al drumului de Plaiul Foii, unde mă uit zadarnic după căruţa cu fân a anilor de odinoară.

http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_lecţiile_muntelui/989/