Pădurea de vise

… Oanei

“Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.”

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

“…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.”

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…

Mergem în Crai! Planul de bătaie e făcut, îl conving pe Bogdan că îi fac rost de un sac de dormit cu care să treacă cu bine noaptea când: “… n-a mai urcat nimeni în ultimele trei săptămâni până în Ascuţit.” Cuvintele lui Doru, mă lasă fără replică… Ufff… Craiule… Dacă ştiam că zăpada se va topi atât de repede în numai o săptămână, poate nu am fi renunţat atât de uşor.

“Ce facem?”, dar mintea mea s-a reorientase deja, spre Ciucaşul drag.

Mă tot uitam pe fereastra biroului spre Piatra Mare şi nu îmi venea să cred. Zăpada se duce văzând cu ochii. Oare? Sun la Salvamont Cheia (mulţumesc cu acestă ocazie pentru informaţiile oferite cu generozitate): “Nu e nevoie de colţari, un piolet pentru orice eventualitate. Şanse mici pentru un schi de tură decent.” Primesc cu aparentă seninătate veştile, dar deja mi-este clar: zăpadă udă! Ufff… Parcă mi-a pierit cheful.

“Vin şi eu!” Nu-mi vine să cred urechilor. Mara, pe care o credeam sus în creasta Rodnei, vrea în Ciucaş. Nici nu termin bine convorbirea şi mă sună Gabi. “Venim şi noi”. “Heei… Parcă eraţi în drum spre Făgăraş.” No asta-i treabă! Musai că are Ciucaşul ceva la sfârşitul acesta de săptămână de ne adună pe toţi.

Ne adună şi nu prea. CFR-ul îşi face pe cap şi ne-o aduce pe Mara abia la ora la care trebuia să fim la Muntele Roşu pentru a face joncţiunea cu Gabi şi Ovidiu. Mai mult, întârziem încă vreo zece minute pentru a face cumpărături de ardeleni sadea (adică ceapă) şi plecăm şi noi, în sfârşit, spre munte în Dacia lui Bogdan, gemând de oameni, pioleţi, colţari (ne-a fost teamă să-i lăsăm singuri acasă!) şi… rucsaci! Care rucsaci s-au încăpăţânat să fie prea mulţi, aşa că m-am ales în braţe cu unul… în ciuda sugestiei timide că aş prefera-o mai degrabă pe Oana. Şi a tot gemut biata maşinuţă, până s-a hotarât că nu ne mai vrea pe una din curbele dinspre Muntele Roşu.

Na! Asta-i viaţa, îl lăsăm pe Bogdan să aibă o discuţie în doi cu maşinuţa şi începem să dăm din picioare, unii mai uşor, alţii blestemând pe rând asfaltul şi ghetele de iarnă. (Nu recunosc nimic!). Până la urmă, ajungem şi noi şi Bogdan şi maşina la Silva, acolo unde toată lumea reorganizează bagajele, iar eu, profit de moment pentru a-mi face de cap cu Gigă (aka Pentaxul Oanei). Şi mă târăsc cu drag şi spor, minute în şir, cu genunchii şi coatele prin noroi, pentru a face fotografii la ghiocei şi brânduşe, uitând că pentru a fi maimuţă nu este suficient să te caţeri în copac. Ce-a ieşit… păi ce se vede printre rânduri, acolo unde sunt postate fotografiile cele mai reuşite (adică niciuna).

După câteva încercări, îmi dau seama până şi eu că treaba nu-i prea oablă şi, ca să nu ies în pierdere, dau vina pe obiectiv, soare, firele de iarbă, brânduşe şi ziua în care-au răsărit, şi mă întorc la căsuţe să returnez aparatul Oanei. “Hei, ce mică e lumea!”. În faţa cabanei, un fotograf (aş fi zis mai talentat decât sunt eu, dar mi-am dat seama la timp, că eu nu sunt fotograf), nimeni altul decât Adi (adygaz). Surpriza este reciprocă, cu atât mai mult cu cât după tura de-astă vară din Făgăraş nu apucasem să mai vorbim.

“Da, hai şi-om mere, oameni buni, că n-om mai ajunge pe vârf azi.” Drept e că una ziceam şi alta gândeam, pentru că îmi surâdea ideea unui apus pe Ciucaş. Nici nu plecăm bine şi ne oprim… că doar nu m-or lăsa prietenii să fiu singurul murdar de noroi în coate. Să fie un déjà-vù, o repetare a turei din noiembrie când am reuşit performanţa de a ajunge la cabana de lângă Şura de Piatră în mai bine de 8 ore? Din fericire, nu. Toată lumea speră să mai dea peste brânduşe şi ghiocei şi mai târziu, numai eu sper să dau peste zăpadă îngheţată! N-apăi n-ai ce ştii face, cum ar zice avrigeanca noastră, fiecare cu meseria lui, a mea-i de Gigă-Contra.

Drept e că minute mai târziu, nu ne mai doream niciunii decât să ne ţină zăpada, iar eu să fi luat schiurile de tură. Coborâm, mai la pas, mai în alunecări mai mult sau mai puţin controlate până în Valea Berii, acolo unde zăpada e groasă şi umedă. Dacă până aici, totul a mers normal, aici se rupe ceva în mine. O răceală rebelă m-a cam vlăguit în săptămâna dinainte şi nici aici nu îmi dă pace. Aşa că, mă chinui prin zăpada udă, mă chinui să respir, mă chinui să… Ufff… Oaaanaaaa, undeeee eşti, bate-mă de vrei, dar vino să mă… cari până în vârf că eu nu mă-ntorc acasă! Numai că Oana era lângă mine şi nu era nici ea în apele ei, aşa că slabe şanse să mă care.

Cu chiu cu vai, urc panta până la cabana Ciucaş, la soare, unde trag un pic de timp, mai mănânc şi un sandwich şi …. “Unde sunteţi?”. SMS-ul primit mă smuge din leneveală. Văd undeva sus, dincolo de Ţigăile mari, doi voinici urcând cu spor. Cum îi bănuiesc a fi Gabi şi Ovidiu, dau semnalul de plecare a trupei noastre cele voiniceşti: “Până colo mai pe iarba ceea la soare.” Că vorba ceea… după masă cât de mic, toată lumea doarme un pic. Toată lumea în afară de cei pe care nu i-am lăsat eu să doarmă cu inginereasca-mi nepricepere în a întinde un trepied, adică pe toţi. Trepiedul odată montat, mă simt din nou fotograf, mă uit cu mare pricepere prin obiectiv şi Ţac, fotografiez cu mare artă Ţigăile Mari. Cu mare artă, dar fără să prind şi vârful. Nu mă las, dau vina pe trepied, aparat, Ţigăi şi lumină, aşez iarăşi toată şandramaua şi îmi reîncerc norocul. Mă las păgubaş, evident, câteva minute mai târziu şi decretez că e timpul să plecăm, nu de alta, dar musai să se ridice cineva mai priceput ca mine să strângă trepiedul “pe care am crezut că am înţeles din prima cum se strânge”.

D-apăi ce zi! Toată lumea pare a fi în Ciucaş. “Ziua bună”. Pe o zonă mai ferită de sub Ţigăi, îl salut pe Zoli de la Alpin Club Braşov. Îmi confirmă că cei pe care îi văzuserăm erau amicii noştri pe care îi aşteaptă să coboare pentru a se întoarce împreună spre Silva. “N-apăi hai şi-om mere şi ne-om vedea cu bine şi altădat”. Pornesc cu spor la urcat, în protestele zgomotoase ale Marei care îşi dorea o fotografie de grup. I-am refuzat, din păcate, această plăcere toată tura, găsindu-mi mai mereu altceva de făcut.

Fotografia Marei am refuzat-o, în schimb îi chinui, pe Ileana şi pe Bogdan, încercând talentele-mi absente de portretist. “Staţi aşa! Nu mişcaţi! Nu priviţi în aparat!”. Evident că am uitat că mai trebuie să-i şi încadrez, dar ce? asta contează? Atitudinea din spatele obiectivului contează, aerul cu care faci Ţac. Rezultatul? Oricum va perfect, pentru că am avut atitudinea unui adevărat fotograf. Dacă tot veni vorba de rezultat, poate fi admirat, din nou, printre rânduri.

În faţă, imediat sub Ţigăile Mari, apare vâlcelul pe care îl bănuiesc a fi plin de zăpadă. Par a-l fi ghicit şi alţii la fel aşa că ne luăm după urmele lor, ce urcă un mic “horn” destul de înclinat. Nici nu-l urc bine şi jos zăresc o siluetă familiară. Îmi lansez zgomotos salut voios de pionier, recunoscându-i pe amicii noştri. Ocazie cu care aflăm că echilibristica nostră este inutilă, pe vâlcelul cu pricina zăpada fiind ok. Na, asta e. Mai lucrează şi pioletul un pic, că doar nu l-am cărat degeaba. Mai lucrează şi Gică, pe care Oana l-a abandonat în braţele mele cu speranţa că vom ajunge să ne înţelegem. Speranţe deşarte… pentru că eu sunt mai degrabă preocupat să nu mă pierd în ghemul de chingi ce atârnă de mine decât să apăs cu folos pe declanşator. Dar, eu sunt băiat descurcăreţ, ajung să mă organizez şi să cad în fund cu folos, în aşa fel încât să iau zăpadă în bocanci, cu tot cu parazăpezile înălţate până peste genunchi.

Ieşirea-mi pe vârf este apoteotică. Ajung primul… de la coadă şi pesemne că semăn destul de bine cu pomul de Crăciun, judecând după privirile celor aflaţi deja pe un vârf neaşteptat de aglomerat. Până să facem poze de grup, eu am şi zbughit-o în traversarea “sălbatecii” creste în căutarea unei poziţii care să-mi confere o şansă de a face o fotografie panoramică care să prindă şi vârful principal şi Ţigăile Mari şi Zăganu. Poziţie am avut, trepied ba, pricepere nici atât, aşa că m-am ales doar cu oboseala…

O ultimă privire de sus şi am şi pornit în jos. N-au rămas prea multe amintiri de pe o coborâre făcută rapid, doar o fotografie ici şi colo, o privire spre muntele lasat în urmă.

S-a lăsat noaptea şi liniştea peste Silva, linişte spartă din când în când de poveştile muntelui ce ne aduce mereu împreună, poveşti ce ne-au ţinut treji până târziu.

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)

- Hai să mergem şi noi în sus…

Tragem de noi să ne smulgem din căldura micii noastre căbănuţe. E prea frumos afară să ratăm ziua, dar… Îl salutăm cu regret pe Bunicu care pleacă spre casă în timp ce noi aruncăm în rucsac, mai mult de formă, colţarii şi vreo două ciocolate. Mi-ar fi plăcut să mai punem împreună, pe răbojul turelor, încă un ultim traseu pe anul acesta, un an în care i-am ascultat poveştile şi poveţele ba pe extraordinarele văi, creste şi brâne din Bucegi, ba prin căldări glaciare din Pirin, ba pe cărări de suflet de prin munţi mai mititei.

Încă dorm, probabil, deşi e aproape ora prânzului. Adun timpi de iarnă dar rezultatul final este de-a dreptul de vară, astfel încât plecăm la deal cu gând că vom termina la timp traseul pentru a reveni să ne întâlnim cu Bogdan. Mare minune şi matematica “à la Cipi”: rezervi patru ore doar pentru urcare şi rezultă că eşti înapoi în trei ore pentru a sta de vorbă cu prietenii.

Ufff… prima pantă şi somnul s-a dus. Nici n-am ajuns la pârtia de sub Muntele Roşu şi deja regret schiurile mele rămase la cădurică în cabană. Înotăm fără spor prin zăpada mare şi mi-e din ce în ce mai clar că paharul de vin fiert va fi ciocnit în ziua de An nou.

- Pe unde sunteţi? Eu am ajuns la cabană.
- Salut Bogdan, suntem pe sus pe pârtie.

Mi se pare că urc de o eternitate. Nenorocenia asta de pantă mi-a cam şters şi ultimele urme de voinţă. Şi, totuşi, parcă nici n-aş avea chef să mă întorc după atâta muncă. Iar muntele are grijă de copilul ce îl iubeşte nespus şi îi oferă exact imaginile care să-i facă uitată oboseala şi amorţeala în care intrase. De jur împrejur brazii sunt împodobiţi cu beteala ninsorii de Crăciun.

În timp ce privesc pe versantul de vis-à-vis spre bătrâna cabană revăd cu ochii minţii atâtea şi atâtea urcări pe Valea Berii. Aş vrea să i le împărtăşesc Oanei, dar cuvintele-mi sunt ferecate.

Aparatul foto surprinde bătrânul Goliat împodobit cu căciulă de zăpadă, acolo departe, dincolo de Şaua Ţiglăilor (Tigăilor) şi-apoi sare jucăuş la Gropşoarele ce se răsfaţă în soarele amiezei iar noi, noi suntem doar doi copii în soarele ce ne mângâie blând.

Pantele de sub Muntele Roşu sunt îngheţate. Soarele blând de mai devreme în combinaţie cu o adiere de vânt rece au transformat-o muntele într-un patinoar. Deşi cu regret, pentru că ne sprijineam mai eficient în beţe, punem pioletul la treabă. Din loc în loc panta este abruptă şi zăpada îngheţată, iar o alunecare spre Valea Berii nu ar fi deloc plăcută.

Deşi ajungem târziu La Răscruce, nu ne grăbim să urcăm. Oricum nu mai contează, vom coborî la lumina lunii şi a frontalelor. Ne bucurăm în linişte de priveliştea extraordinară. Munţii de jur împrejur vin să ne salute. Bucegii şi Făgăraşii, Baiului, Neamţului, Piatra Craiului, Piatra Mare, Postăvaru, Ciucaşul şi tot lanţul Orientalilor de la vecinii Tătaru şi Penteleu până hăt departe spre Călimani, cu toţii vin să se răsfeţe în lumina din ce în ce mai blândă a sfârşitului zilei şi în ochii noştri fermecaţi de atâtea frumuseţe.

În timp ce ne strecurăm pe lângă fostele staţii automate simt că ceva nu e în regulă. Îmi trebuiesc câteva secunde bune pentru a mă lămuri despre ce e vorba. Nu mai bate vântul. Să tot fie vreo 8 ani de când am străbătut pentru prima oară culmea Gropşoare-Zăganu şi e prima oară când vântul se opreşte. O fi obosit şi el, precum soarele ce se scufundă încet în spatele Leaotei.

Ultimii metri spre vârf sunt îngheţaţi. Privesc fascinat un lup singuratec ce străbate un picior ce coboară din culme spre Valea Pârâului Alb. Well… dinner is off! Renunţăm la cină dar nu şi la fotografia în doi de pe vârf, ultimul nostru vârf pe anul acesta.

În coborâre de pe Gropşoare, ne oprim pentru câteva clipe să sorbim o gură de ceai şi să spunem “Noapte bună” soarelui. Iar e bine la munte.