Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


Jun 29 2012

Bulbuc de munte

Bulbuc de munte (Trollius europaeus)

padureadevise.ro

Click pe imagine pentru varianta completă.

PS: Pădurea n-a murit! :D


Dec 14 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (II)

– Şi aţi ajuns în Padiş…
– Am ajuns la Cabana Cetăţile Ponorului, de data asta chiar şi cu gândul un pic la mâncare.

– Evident!
– Nu e chiar aşa. În general, atunci când merg prin căldură, nu prea mi-este foame. Îmi ajunseseră cei câţiva biscuiţi şi dulciurile mâncate la ieşirea din Cobleş. Am intrat în cabană mai mult cu gândul de a vedea dacă găsim o hartă mai detaliată şi pentru a bea ceva acidulat.

– Cola?
– Încerc să mă las… dar e boală grea. Citeam undeva că, în momente de efort, corpul cere chiar şi lucruri ce, în mod normal nu fac parte din “meniul” normal. La mine, corpul cere ceva acidulat. Nu e foarte sănătos, dar nu am ce face.

– Şi atunci, de unde gândul de mâncare?
– Păi, ăsta e un gând vechi. Mă urmărea de vreo cinci ani, de când cu bolul de ciorbă primit de Bogdan. Dar acelea erau alte timpuri. Între timp, porţia, aşa cum am văzut la nişte turişti ce s-au nimerit în acelaşi timp cu noi la cabană, s-a “normalizat”. Şi cabana s-a schimbat, era de atunci în modernizare, acum probabil că are şi o altă clientelă, de când s-a desfiinţat bariera de la canton şi se poate ajunge cu maşina până la cabană.

– O dezamăgire?
– Şi da şi nu. Timpurile se schimbă, în general. Şi aici şi acolo, pretutindeni. Aş fi preferat, totuşi, dacă tot ne “lăudăm” că sunt în UE şi vrem să ne aliniem standardelor acesteia, deci inclusiv pe partea de mediu, ca bariera să mai existe. Nu e normal să găseşti, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, maşini la câteva minute distanţă de intrarea în Cetăţile Ponorului sau, aşa cum am şi văzut, în pădurea de la Cetăţile Rădesei. Dar eu sunt un idealist şi visez o lume pe care alţii o declară senini “desuetă”…

– Principial este clar că nu, dar realist vorbind, eşti de acord cu aceşti “alţii”?
– O lume ideală nu există. Acest lucru mi-este clar. Sunt visător, nu şi nebun. Şi totuşi, nu pot fi de acord cu duritatea cu care dau aceşti “alţii” dau sentinţe. Aspiraţia spre idealism a fost (şi, cred eu, va fi) întotdeauna primul pas spre normalitate. Egalitatea în drepturi, spre exemplu, a fost un ideal şi va rămâne un ideal. Dar faptul că au visat câţiva la ea stă la baza unui întreg sistem social. Sunt convins că şi atunci au existat destui “realişti” ce au explicat cu rece şi argumentat că această egalitate este utopică şi totuşi… Şi atunci, de ce să mă las convins de vorbele unora, de ce să trebuiască să cred că este normală o situaţie evident anormală? De ce să accept cu ochii închişi şi mintea “asurzită” că progresul presupune (şi) distrugere? Şi de ce să renunţ la aceste vise atunci când văd că şi alţii au aceleaşi principii ca şi ale mele?

– Mulţi?
– Cineva îmi spunea odinioară: “Toţi mergem la munte, nu toţi suntem oameni de munte”. Aşa este. Am văzut oameni care nu ne-au întins o mână de ajutor atunci când căram cu greu un lucru util spre o cabană din zona în care locuiau. Ne-au ajutat atunci nişte bucureşteni. Nu am apucat să le mulţumesc până acum, aşa cum nu am apucat să îi mulţumesc să îi mulţumesc nici coechipierului meu de atunci. O fac în acest cadru ce are ca şi pretext o tură dintr-o cu totul şi cu totul altă zonă. În Padiş, în zona cantonului de la Grajduri, au oprit maşina şi s-au oferit să ne ducă până spre Vărăşoaia o pereche de constănţeni. Iar, ceva mai târziu, o familie de clujeni ne-a oferit o lecţie despre cum poţi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când aceasta pare că te-a lovit crud… Sunt mulţi? Sunt puţini? Sunt toţi aceea care mai salută pe trasee, cei care ies la munte pentru o secundă de linişte. Pentru mine sunt destui.

– La fel de schimbată ai găsit şi zona Vărăşoaia?
– Hmm… Nu am mai găsit bariera, dar oamenii şi căsuţele erau la locul lor. Ceva mai departe de drumul în construcţie, dar şi mai departe de multe dintre obiectivele din zonă, Vărăşoaia este în acest moment varianta cea mai liniştită dintr-un Padiş ce pare să-şi fi pierdut definitiv şansa la sălbăticie. Nu trăiesc din iluzii, era forfotă şi acum aproape zece ani, dar acum este altfel. Foamea de bani şi defrişările au afectat definitiv zona, aşa cum s-a întâmplat în cam toţi munţii noştri, chiar şi (sau mai ales!) în cei teoretic apăraţi de diverse statute speciale.

– O barieră poate fi oricum ocolită…
– Da. Şi am văzut asta de-atâtea ori. Dacă o barieră se poate ocoli, sunt destui cei care consideră că nu există sau că este doar un jalon care adaugă mai multă savoare distracţiei motorizate. Am văzut asta în Ciucaş, am văzut-o şi în Piatra Mare. Ceea ce nu văzusem, până acum, erau maşinile de teren la gura Cetăţilor Rădesei. Acum nu se mai poate spune că nu le-am văzut. Poate ar fi trebuit, totuşi, să le fotografiez şi să le trimit Jandarmeriei Montane.

– Crezi că…?
– Vajnicul purtător de uniformă, aflat la punctul de control de la Cabana Silva (Ciucaş) în timpul maratonului, aşa se lăuda: că ar fi amendat pe baza fotografiei noastre pe cei ce au aruncat gunoaiele în potecă. Asta până să miroasă plasa cu “dovezi” aflate în putrefacţie. Presupun că mirosul gunoaielor şi resturilor de mâncare aruncate în poteca ce coboară sub Muntele Roşu de mai bine de o săptămână a fost cel care ia schimbat brusc opinia. Unde sunt aceşti jandarmi în week-end, atunci când nesimţiţii ocolesc bariera de la Dâmbu Morii urcând adânc în Poienile de pe Valea Şipoaiei? Sunt mulţi şi imposibil de ratat, trebuie doar voinţă pentru a îţi face treaba pentru care eşti plătit…


Sep 16 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (I)

– De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
– Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

– Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
– Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

– Amintiri ce par desprinse din alt film…
– Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

– Acum?
– Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

– Este la fel de frumos?
– Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

– … în căutarea liniştii?
– În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

– Nu e cam egoist punctul de vedere?
– Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

– Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
– Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

– Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
– Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

– Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
– Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

– Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
– Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

– Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
– Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

– Într-un fel este trist ce spui…
– Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

– … spre Padiş.
– Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

– O ştiai?
– Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

– Un ghid destul de vechi…
– Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.


Jul 21 2010

Pe drumuri vechi: Drumul Em. de Martonne

… Oanei

Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.