Pădurea de vise

- Şi aţi ajuns în Padiş…
- Am ajuns la Cabana Cetăţile Ponorului, de data asta chiar şi cu gândul un pic la mâncare.

- Evident!
- Nu e chiar aşa. În general, atunci când merg prin căldură, nu prea mi-este foame. Îmi ajunseseră cei câţiva biscuiţi şi dulciurile mâncate la ieşirea din Cobleş. Am intrat în cabană mai mult cu gândul de a vedea dacă găsim o hartă mai detaliată şi pentru a bea ceva acidulat.

- Cola?
- Încerc să mă las… dar e boală grea. Citeam undeva că, în momente de efort, corpul cere chiar şi lucruri ce, în mod normal nu fac parte din “meniul” normal. La mine, corpul cere ceva acidulat. Nu e foarte sănătos, dar nu am ce face.

- Şi atunci, de unde gândul de mâncare?
- Păi, ăsta e un gând vechi. Mă urmărea de vreo cinci ani, de când cu bolul de ciorbă primit de Bogdan. Dar acelea erau alte timpuri. Între timp, porţia, aşa cum am văzut la nişte turişti ce s-au nimerit în acelaşi timp cu noi la cabană, s-a “normalizat”. Şi cabana s-a schimbat, era de atunci în modernizare, acum probabil că are şi o altă clientelă, de când s-a desfiinţat bariera de la canton şi se poate ajunge cu maşina până la cabană.

- O dezamăgire?
- Şi da şi nu. Timpurile se schimbă, în general. Şi aici şi acolo, pretutindeni. Aş fi preferat, totuşi, dacă tot ne “lăudăm” că sunt în UE şi vrem să ne aliniem standardelor acesteia, deci inclusiv pe partea de mediu, ca bariera să mai existe. Nu e normal să găseşti, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, maşini la câteva minute distanţă de intrarea în Cetăţile Ponorului sau, aşa cum am şi văzut, în pădurea de la Cetăţile Rădesei. Dar eu sunt un idealist şi visez o lume pe care alţii o declară senini “desuetă”…

- Principial este clar că nu, dar realist vorbind, eşti de acord cu aceşti “alţii”?
- O lume ideală nu există. Acest lucru mi-este clar. Sunt visător, nu şi nebun. Şi totuşi, nu pot fi de acord cu duritatea cu care dau aceşti “alţii” dau sentinţe. Aspiraţia spre idealism a fost (şi, cred eu, va fi) întotdeauna primul pas spre normalitate. Egalitatea în drepturi, spre exemplu, a fost un ideal şi va rămâne un ideal. Dar faptul că au visat câţiva la ea stă la baza unui întreg sistem social. Sunt convins că şi atunci au existat destui “realişti” ce au explicat cu rece şi argumentat că această egalitate este utopică şi totuşi… Şi atunci, de ce să mă las convins de vorbele unora, de ce să trebuiască să cred că este normală o situaţie evident anormală? De ce să accept cu ochii închişi şi mintea “asurzită” că progresul presupune (şi) distrugere? Şi de ce să renunţ la aceste vise atunci când văd că şi alţii au aceleaşi principii ca şi ale mele?

- Mulţi?
- Cineva îmi spunea odinioară: “Toţi mergem la munte, nu toţi suntem oameni de munte”. Aşa este. Am văzut oameni care nu ne-au întins o mână de ajutor atunci când căram cu greu un lucru util spre o cabană din zona în care locuiau. Ne-au ajutat atunci nişte bucureşteni. Nu am apucat să le mulţumesc până acum, aşa cum nu am apucat să îi mulţumesc să îi mulţumesc nici coechipierului meu de atunci. O fac în acest cadru ce are ca şi pretext o tură dintr-o cu totul şi cu totul altă zonă. În Padiş, în zona cantonului de la Grajduri, au oprit maşina şi s-au oferit să ne ducă până spre Vărăşoaia o pereche de constănţeni. Iar, ceva mai târziu, o familie de clujeni ne-a oferit o lecţie despre cum poţi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când aceasta pare că te-a lovit crud… Sunt mulţi? Sunt puţini? Sunt toţi aceea care mai salută pe trasee, cei care ies la munte pentru o secundă de linişte. Pentru mine sunt destui.

- La fel de schimbată ai găsit şi zona Vărăşoaia?
- Hmm… Nu am mai găsit bariera, dar oamenii şi căsuţele erau la locul lor. Ceva mai departe de drumul în construcţie, dar şi mai departe de multe dintre obiectivele din zonă, Vărăşoaia este în acest moment varianta cea mai liniştită dintr-un Padiş ce pare să-şi fi pierdut definitiv şansa la sălbăticie. Nu trăiesc din iluzii, era forfotă şi acum aproape zece ani, dar acum este altfel. Foamea de bani şi defrişările au afectat definitiv zona, aşa cum s-a întâmplat în cam toţi munţii noştri, chiar şi (sau mai ales!) în cei teoretic apăraţi de diverse statute speciale.

- O barieră poate fi oricum ocolită…
- Da. Şi am văzut asta de-atâtea ori. Dacă o barieră se poate ocoli, sunt destui cei care consideră că nu există sau că este doar un jalon care adaugă mai multă savoare distracţiei motorizate. Am văzut asta în Ciucaş, am văzut-o şi în Piatra Mare. Ceea ce nu văzusem, până acum, erau maşinile de teren la gura Cetăţilor Rădesei. Acum nu se mai poate spune că nu le-am văzut. Poate ar fi trebuit, totuşi, să le fotografiez şi să le trimit Jandarmeriei Montane.

- Crezi că…?
- Vajnicul purtător de uniformă, aflat la punctul de control de la Cabana Silva (Ciucaş) în timpul maratonului, aşa se lăuda: că ar fi amendat pe baza fotografiei noastre pe cei ce au aruncat gunoaiele în potecă. Asta până să miroasă plasa cu “dovezi” aflate în putrefacţie. Presupun că mirosul gunoaielor şi resturilor de mâncare aruncate în poteca ce coboară sub Muntele Roşu de mai bine de o săptămână a fost cel care ia schimbat brusc opinia. Unde sunt aceşti jandarmi în week-end, atunci când nesimţiţii ocolesc bariera de la Dâmbu Morii urcând adânc în Poienile de pe Valea Şipoaiei? Sunt mulţi şi imposibil de ratat, trebuie doar voinţă pentru a îţi face treaba pentru care eşti plătit…

- De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
- Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

- Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
- Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

- Amintiri ce par desprinse din alt film…
- Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

- Acum?
- Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

- Este la fel de frumos?
- Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

- … în căutarea liniştii?
- În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

- Nu e cam egoist punctul de vedere?
- Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

- Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
- Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

- Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
- Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

- Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
- Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

- Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
- Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

- Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
- Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

- Într-un fel este trist ce spui…
- Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

- … spre Padiş.
- Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

- O ştiai?
- Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

- Un ghid destul de vechi…
- Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.

… Oanei

“Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.”

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

“…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.”

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…

Mergem în Crai! Planul de bătaie e făcut, îl conving pe Bogdan că îi fac rost de un sac de dormit cu care să treacă cu bine noaptea când: “… n-a mai urcat nimeni în ultimele trei săptămâni până în Ascuţit.” Cuvintele lui Doru, mă lasă fără replică… Ufff… Craiule… Dacă ştiam că zăpada se va topi atât de repede în numai o săptămână, poate nu am fi renunţat atât de uşor.

“Ce facem?”, dar mintea mea s-a reorientase deja, spre Ciucaşul drag.

Mă tot uitam pe fereastra biroului spre Piatra Mare şi nu îmi venea să cred. Zăpada se duce văzând cu ochii. Oare? Sun la Salvamont Cheia (mulţumesc cu acestă ocazie pentru informaţiile oferite cu generozitate): “Nu e nevoie de colţari, un piolet pentru orice eventualitate. Şanse mici pentru un schi de tură decent.” Primesc cu aparentă seninătate veştile, dar deja mi-este clar: zăpadă udă! Ufff… Parcă mi-a pierit cheful.

“Vin şi eu!” Nu-mi vine să cred urechilor. Mara, pe care o credeam sus în creasta Rodnei, vrea în Ciucaş. Nici nu termin bine convorbirea şi mă sună Gabi. “Venim şi noi”. “Heei… Parcă eraţi în drum spre Făgăraş.” No asta-i treabă! Musai că are Ciucaşul ceva la sfârşitul acesta de săptămână de ne adună pe toţi.

Ne adună şi nu prea. CFR-ul îşi face pe cap şi ne-o aduce pe Mara abia la ora la care trebuia să fim la Muntele Roşu pentru a face joncţiunea cu Gabi şi Ovidiu. Mai mult, întârziem încă vreo zece minute pentru a face cumpărături de ardeleni sadea (adică ceapă) şi plecăm şi noi, în sfârşit, spre munte în Dacia lui Bogdan, gemând de oameni, pioleţi, colţari (ne-a fost teamă să-i lăsăm singuri acasă!) şi… rucsaci! Care rucsaci s-au încăpăţânat să fie prea mulţi, aşa că m-am ales în braţe cu unul… în ciuda sugestiei timide că aş prefera-o mai degrabă pe Oana. Şi a tot gemut biata maşinuţă, până s-a hotarât că nu ne mai vrea pe una din curbele dinspre Muntele Roşu.

Na! Asta-i viaţa, îl lăsăm pe Bogdan să aibă o discuţie în doi cu maşinuţa şi începem să dăm din picioare, unii mai uşor, alţii blestemând pe rând asfaltul şi ghetele de iarnă. (Nu recunosc nimic!). Până la urmă, ajungem şi noi şi Bogdan şi maşina la Silva, acolo unde toată lumea reorganizează bagajele, iar eu, profit de moment pentru a-mi face de cap cu Gigă (aka Pentaxul Oanei). Şi mă târăsc cu drag şi spor, minute în şir, cu genunchii şi coatele prin noroi, pentru a face fotografii la ghiocei şi brânduşe, uitând că pentru a fi maimuţă nu este suficient să te caţeri în copac. Ce-a ieşit… păi ce se vede printre rânduri, acolo unde sunt postate fotografiile cele mai reuşite (adică niciuna).

După câteva încercări, îmi dau seama până şi eu că treaba nu-i prea oablă şi, ca să nu ies în pierdere, dau vina pe obiectiv, soare, firele de iarbă, brânduşe şi ziua în care-au răsărit, şi mă întorc la căsuţe să returnez aparatul Oanei. “Hei, ce mică e lumea!”. În faţa cabanei, un fotograf (aş fi zis mai talentat decât sunt eu, dar mi-am dat seama la timp, că eu nu sunt fotograf), nimeni altul decât Adi (adygaz). Surpriza este reciprocă, cu atât mai mult cu cât după tura de-astă vară din Făgăraş nu apucasem să mai vorbim.

“Da, hai şi-om mere, oameni buni, că n-om mai ajunge pe vârf azi.” Drept e că una ziceam şi alta gândeam, pentru că îmi surâdea ideea unui apus pe Ciucaş. Nici nu plecăm bine şi ne oprim… că doar nu m-or lăsa prietenii să fiu singurul murdar de noroi în coate. Să fie un déjà-vù, o repetare a turei din noiembrie când am reuşit performanţa de a ajunge la cabana de lângă Şura de Piatră în mai bine de 8 ore? Din fericire, nu. Toată lumea speră să mai dea peste brânduşe şi ghiocei şi mai târziu, numai eu sper să dau peste zăpadă îngheţată! N-apăi n-ai ce ştii face, cum ar zice avrigeanca noastră, fiecare cu meseria lui, a mea-i de Gigă-Contra.

Drept e că minute mai târziu, nu ne mai doream niciunii decât să ne ţină zăpada, iar eu să fi luat schiurile de tură. Coborâm, mai la pas, mai în alunecări mai mult sau mai puţin controlate până în Valea Berii, acolo unde zăpada e groasă şi umedă. Dacă până aici, totul a mers normal, aici se rupe ceva în mine. O răceală rebelă m-a cam vlăguit în săptămâna dinainte şi nici aici nu îmi dă pace. Aşa că, mă chinui prin zăpada udă, mă chinui să respir, mă chinui să… Ufff… Oaaanaaaa, undeeee eşti, bate-mă de vrei, dar vino să mă… cari până în vârf că eu nu mă-ntorc acasă! Numai că Oana era lângă mine şi nu era nici ea în apele ei, aşa că slabe şanse să mă care.

Cu chiu cu vai, urc panta până la cabana Ciucaş, la soare, unde trag un pic de timp, mai mănânc şi un sandwich şi …. “Unde sunteţi?”. SMS-ul primit mă smuge din leneveală. Văd undeva sus, dincolo de Ţigăile mari, doi voinici urcând cu spor. Cum îi bănuiesc a fi Gabi şi Ovidiu, dau semnalul de plecare a trupei noastre cele voiniceşti: “Până colo mai pe iarba ceea la soare.” Că vorba ceea… după masă cât de mic, toată lumea doarme un pic. Toată lumea în afară de cei pe care nu i-am lăsat eu să doarmă cu inginereasca-mi nepricepere în a întinde un trepied, adică pe toţi. Trepiedul odată montat, mă simt din nou fotograf, mă uit cu mare pricepere prin obiectiv şi Ţac, fotografiez cu mare artă Ţigăile Mari. Cu mare artă, dar fără să prind şi vârful. Nu mă las, dau vina pe trepied, aparat, Ţigăi şi lumină, aşez iarăşi toată şandramaua şi îmi reîncerc norocul. Mă las păgubaş, evident, câteva minute mai târziu şi decretez că e timpul să plecăm, nu de alta, dar musai să se ridice cineva mai priceput ca mine să strângă trepiedul “pe care am crezut că am înţeles din prima cum se strânge”.

D-apăi ce zi! Toată lumea pare a fi în Ciucaş. “Ziua bună”. Pe o zonă mai ferită de sub Ţigăi, îl salut pe Zoli de la Alpin Club Braşov. Îmi confirmă că cei pe care îi văzuserăm erau amicii noştri pe care îi aşteaptă să coboare pentru a se întoarce împreună spre Silva. “N-apăi hai şi-om mere şi ne-om vedea cu bine şi altădat”. Pornesc cu spor la urcat, în protestele zgomotoase ale Marei care îşi dorea o fotografie de grup. I-am refuzat, din păcate, această plăcere toată tura, găsindu-mi mai mereu altceva de făcut.

Fotografia Marei am refuzat-o, în schimb îi chinui, pe Ileana şi pe Bogdan, încercând talentele-mi absente de portretist. “Staţi aşa! Nu mişcaţi! Nu priviţi în aparat!”. Evident că am uitat că mai trebuie să-i şi încadrez, dar ce? asta contează? Atitudinea din spatele obiectivului contează, aerul cu care faci Ţac. Rezultatul? Oricum va perfect, pentru că am avut atitudinea unui adevărat fotograf. Dacă tot veni vorba de rezultat, poate fi admirat, din nou, printre rânduri.

În faţă, imediat sub Ţigăile Mari, apare vâlcelul pe care îl bănuiesc a fi plin de zăpadă. Par a-l fi ghicit şi alţii la fel aşa că ne luăm după urmele lor, ce urcă un mic “horn” destul de înclinat. Nici nu-l urc bine şi jos zăresc o siluetă familiară. Îmi lansez zgomotos salut voios de pionier, recunoscându-i pe amicii noştri. Ocazie cu care aflăm că echilibristica nostră este inutilă, pe vâlcelul cu pricina zăpada fiind ok. Na, asta e. Mai lucrează şi pioletul un pic, că doar nu l-am cărat degeaba. Mai lucrează şi Gică, pe care Oana l-a abandonat în braţele mele cu speranţa că vom ajunge să ne înţelegem. Speranţe deşarte… pentru că eu sunt mai degrabă preocupat să nu mă pierd în ghemul de chingi ce atârnă de mine decât să apăs cu folos pe declanşator. Dar, eu sunt băiat descurcăreţ, ajung să mă organizez şi să cad în fund cu folos, în aşa fel încât să iau zăpadă în bocanci, cu tot cu parazăpezile înălţate până peste genunchi.

Ieşirea-mi pe vârf este apoteotică. Ajung primul… de la coadă şi pesemne că semăn destul de bine cu pomul de Crăciun, judecând după privirile celor aflaţi deja pe un vârf neaşteptat de aglomerat. Până să facem poze de grup, eu am şi zbughit-o în traversarea “sălbatecii” creste în căutarea unei poziţii care să-mi confere o şansă de a face o fotografie panoramică care să prindă şi vârful principal şi Ţigăile Mari şi Zăganu. Poziţie am avut, trepied ba, pricepere nici atât, aşa că m-am ales doar cu oboseala…

O ultimă privire de sus şi am şi pornit în jos. N-au rămas prea multe amintiri de pe o coborâre făcută rapid, doar o fotografie ici şi colo, o privire spre muntele lasat în urmă.

S-a lăsat noaptea şi liniştea peste Silva, linişte spartă din când în când de poveştile muntelui ce ne aduce mereu împreună, poveşti ce ne-au ţinut treji până târziu.