Pădurea de vise

- De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
- Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

- Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
- Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

- Amintiri ce par desprinse din alt film…
- Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

- Acum?
- Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

- Este la fel de frumos?
- Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

- … în căutarea liniştii?
- În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

- Nu e cam egoist punctul de vedere?
- Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

- Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
- Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

- Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
- Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

- Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
- Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

- Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
- Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

- Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
- Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

- Într-un fel este trist ce spui…
- Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

- … spre Padiş.
- Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

- O ştiai?
- Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

- Un ghid destul de vechi…
- Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.

… Oanei

“Se intră prin Bd. Ureche (pancartă T. C. R.) şi se urmează şoseaua Nestor Ureche până la al treilea pod peste V. Cerbului. Şoseaua continuă spre Casa şi Restaurantul Diham (distanţă din Buşteni: 4 km.) iar poteca spre Omul prinde către stânga, pe Plaiul Fânului şi prin pădurea Gâlmei. Poteca ocoleşte Vf. Gâlmei (1428 m.), lasă la dreapta povârnişul V. Cerbului, oferă o frumoasă vedere asupra păşunilor şi poienilor Dihamului şi, înainte de a coborî în Poiana Coştilei, trece prin singurul punct de unde Vf. Omul şi fundul V. Cerbului se profilează pe orizont foarte elocvent.”

Mai bine de şaptezeci de ani au trecut de când, sub semnătura lui Ion-Ionescu Dunăreanu, rândurile de mai sus apăreau în ghidul “Bucegii şi Piatra Craiului”. Aceşti ani au şters numele geografului Emmanuel de Martonne din denumirea traseului ce leagă Buşteniul de vârful Omu, dar au adus Văii Cerbului notorietăţi pe care probabil nimeni din acei ani nu le-ar fi bănuit. Şi au mai adus un personal ce se mişcă leneş, de parcă timpul s-a oprit în loc şi locomotiva electrică a prezentului nu ar fi destinat niciodată vehiculului cu abur linia fără continuitate pe care este expusă pe platforma de lângă peronul gării din Braşov.

Aşa se face că, deşi treziţi o dată cu soarele, am coborât pe peronul frământat al gării din Buşteni ceva după ora opt, cam în acelaşi timp în care am fi ajuns dacă am fi străbătut cei 31 de kilometri… cu bicicleta.

Plecăm pe bulevardul Buşteniului, nu înainte de a-l saluta pe Mihai (mihaiburo) pe care îl întâlnim în faţa gării. Sunt mereu cu ochii pe sus, spre frumosul abrupt al Caraimanului, al Văii Albe şi al Coştilei, cu mintea împărţită între prezent şi amintiri. Cuvintele şi paşii Bunicului mi-au deschis linii în pereţii aparent de nepătruns şi, de aici de jos, de la asfalt, desluşesc creste şi văi, brâne aerian agăţate în pereţi de vultur, portiţe ce deschid calea spre frumuseţi pe care atât de mulţi nici nu le bănuiesc.

Prindem drumul ce urcă spre Gura Diham, pe malul stâng al Văii Cerbului. Constat cu uimire că aproape au dispărut cocioabele sărăcăcioase de la ieşirea din oraş. Să fie vreo doi ani de când, tot într-o zi de iulie, am trecut ultima oară prin zonă. Să fi dispărut între timp? Să îmi joace mintea feste amestecând noianul de amintiri? Nici nu am timp să mă gândesc prea mult şi am ajuns deja în mare poiană în care, vară de vară, se strânge un adevărat sat de corturi şi rulote. Într-adevăr, din pragul potecii de pe Plaiul Fânului se vede cum, spre Gura Diham, “satul” a încetat sa fie “risipit” cum e pe la munte, ci s-a compactat. Nu am cum să nu mă gândesc că trăim vremuri de o anormalitate ce a devenit normală.

Părăsim poiana pestriţă a cărei lume nu îi aparţinem şi căutăm liniştea pădurii, nu înainte de a vedea, pe două afişe puse pe primul arbore că trecem în lumea exploatărilor forestiere şi a ursului a cărui soartă tragică a fost pecetluită de neputinţa omului de a întelege că nu facem decât să desăvârşim ceea ce facem de mii de ani: distrugerea habitatelor şi speciilor cu nepăsare cinică.

Ploile din ultima perioadă au transformat Plaiul Fânului într-un tobogan înnoroiat, aşa încât, până la prima oprire, la cunoscutul izvor a cărui ţeavă aduce apă rece şi bună călătorului însetat, am tot mers când pe stânga, când pe dreapta latei poteci brăzdate de şanţuri. Ne facem rezervă de apă, cu gând să ne ţină până sus, deşi ştiu că sub abruptul “numai stâncă şi iarbă”, curge frumos, mai mereu limpede şi rece, Fântâniţa Morarului.

Suntem în iulie şi pădurea, umedă după o lună şi ceva de ploaie, ne îmbie să fotografiem mai un clopoţel, mai o ciupercă albă. Profităm de prilej şi pentru a ne trage sufletul şi pentru a savura boaba roşie a unei frăguţe zărite de Oana prin iarbă. Hotărât lucru, vederea-mi din ce în ce mai slăbită nu va fi niciodată capabilă să zărească micul şi parfumatul fruct roşu, nu că ar fi fost altfel pe vremea când mă lăudam că văd capre negre la sute de metri distanţă pe versanţii Morarului (fără a le confunda cu un biet jneapăn, aşa cum mi se întâmplă acum).

Într-un punct zărim Poiana Izvoarelor şi nu pot să nu mă gândesc la “panta prostului”, capcana întinsă oricărui grăbit ce îşi încearcă norocul spre cabana din poiana omonimă, al cărei acoperiş roşu contrastează puternic cu verdele pădurii.

Tot ocolind Gâlma Mare, inima bate din ce în ce mai tare în aşteptarea ieşirii în frumoasa poiană a Coştilei, din care “izvoreşte” mult prea abrupt Mălinul. Privind în sus, din frumoasa şi însorita poiană, pare că un uriaş a despicat pieptul Coştilei, într-un haos de turnuri şi creste, aruncând cheia Mălinului în pădurea cu Urzici. E timpul pentru a mă împărţi din nou între trecut şi prezent, e timpul să scriu cu ochii minţii toponimele locului, să încerc să deşluşesc Brâul ce încinge Coştila, vegheat spre Valea Albă de stânca vânătorului Gelepeanu.

Câteva cadre şi am plecat din soarele din ce în ce mai arzător. Facem o pauză mai lungă spre Poiana Văii Cerbului, la “vânătoare” de fluturi şi de buburuze. De-abia aici liniştea pădurii este “spartă” de trecerea liniştită, totuşi, a unui prim grup de tineri grăbiţi. Chiar mă miram de norocul de a fi singuri prin locurile acestea, nu la fel de aglomerate ca cele ale văii Jepilor, dar totuşi făcând parte din “bulevardele” ce îi conferă o umbră prea puţin meritată frumosului munte.

Şi în timp ce ei urcă grăbiţi spre Omu, noi ne mai oprim încă pentru cîteva clipe, nebănuitori încă la căldura din ce în ce mai sufocantă, să admirăm uriaşa dar zvelta piramidă a Santinelei ce păzeşte intrarea în Valea Verde.

Nu trece mult, şi începem să căutăm din ce în ce mai mult umbra pădurii. E prea de dimineaţă să fie atât de cald şi umed. Ne oprim la margini de poieni, savurăm pentru câteva minute răcoarea apei ce, pentru scurt timp, se iveşte la baza Morarului şi încercăm să desluşim văile ce coboară dinspre Coştila.

Şi, poate, căldura sufocantă este cea ce ne împiedică să înţelegem de ce, cu litere mari, cineva a scris pe-o stâncă numele uneia dintre văile de abrupt şi a pus săgeată spre ea. Şi mai ales, nu ştim pentru cine… Pentru cei ce coboară în pantofi de la Omu? Inutil! Pentru cei ce vin cu schiţele din Cristea sau Kargel în mână? La fel de inutil. Şi atunci, pentru cine?

Urcăm din greu Priponul Văii Cerbului şi înţelegem că va trebui să renunţăm la planul de a explora valea a cărei cheie îmi fusese încredinţată cu ceva timp în urmă. Primul bufnet, norii pufoşi ce au început să se înnegrească, căldura umedă şi “grea”, toate acestea nu sunt decât semnele evidente ale furtunii ce se apropie.

Profităm de înclinarea mai redusă, acum, a văii şi încercăm să prindem viteză, dar este prea tîrziu. Nu mult după ce depăşim intrarea în Brâul Mare al Morarului, ne reorganizăm bagajele pentru ploaia ce stă să înceapă. Aparatul foto, ajuns în rucsac, nu va mai fi martor al ploii torenţiale, ce ne prinde în dreptul bordeiului de la baza căldării glaciare, scăpaţi, totuşi de labirintul de piatră al ultimului prag, acolo unde poteca este mai greu de găsit iar marcajul mai vag.

Ne plouă zdravăn, pentru mai mult de o oră, timp în care urcăm poteca ce ne duce, şerpuind pe versantul dinspre Valea Cerbului al Morarului, la Casa de adăpost de la Omul.

“…vom atrage atenţiunea turiştilor asupra disciplinei în casele de adăpost. Să nu uităm că acolo toată lumea, sfârşind cu noi înşine, are nevoie de linişte, odihnă complectă şi somn. Vom evita sgomotul, conversaţiile inutile, “şuetele” interminabile sau pockerul care a devenit o adevărată epidemie a munţilor; nu vom ocupa în paturile comune mai mult loc decât ni se cuvine. Toate acestea la gândul că şi alţi turişti au nevoie de somn. Regula stabilită în casele de adăpost interzice orice zgomot după orele 10 seara.”

Ajunşi la Omu, uzi din cap până în picioare, constatăm că epidemia de care vorbea Ion Ionescu – Dunăreanu nu a dispărut. A crescut şi căpătat forme noi şi urâte.

Muntele nu mai este demult cel pe care îl ştiam eu. Şi, privind în urmă şi analizându-mi cu ochi de adult amintirile, poate nu a fost niciodată. Poate că tot ceea ce ştiam eu despre el este doar o parte dintr-o legendă cu oameni de munte, scrisă cu litere de-o şchioapă pe fila unei cărţi îngălbenită de trecerea vremii.

De ce 10 lei? Intrând, mai degrabă întâmplător, în micul anticariat din zona Patria, privirea mi-a fost atrasă de o carte cu supracoperţi jerpelite. Patru flori de colţ în focus şi, uşor bluraţi, doi băieţandrii ce se odihnesc undeva prin munţi şi până la a cumpăra cartea nu a mai fost decât un pas extrem de mic.

De ce 50 de ani? Pentru că albumul foto “Peisaje din Romînia: Carpaţii” (“versiunea romînească”) a apărut în 1963. Tinerii din imaginea de mai sus, se căţărau prin pereţii Caraimanului acum 50 de ani, iar băieţii de pe coperta albumului sunt acum aproape de vârsta pensionării.

Una peste alta, am achiziţionat o carte rară, cu fotografii alb negru de o calitate tehnică ce ar face să roşească de invidie pe mulţi posesori de “digitale” şi cu un cuvânt înainte ce aparţine poetului Tudor Arghezi. Dacă fotografia aleasă pentru acest articol nu v-a convins, mai reveniţi prin Pădure, în cine ştie ce ocazie, or să mai urmeze şi altele. Dar, cel mai bine, căutaţi bine de tot în anticariate o carte, pentru a cărei copertă, Gheorghe Vulupaş a imortalizat, cu mulţi ani în urmă, patru (+una) flori de colţ, doi băieţi şi un munte.

Oanei…

Fotografia 1:

Un drum înnoroiat, o barieră, câteva case încă adormite sub atmosfera mohorâtă a dimineţii de noiembrie. Trei călători uşor amorţiţi şi cocoşaţi de greutatea rucsacului ce trec pârâul Şipoaiei. Undeva în fundal, pădurea învelită în fumul norilor grei de toamnă.

Fotografia 2:

Pe drumul ce urcă abrupt coasta ce desparte Valea Chivei de cea a Daschiei, un fotograf îngenunchează pentru a prinde în obiectiv zadele îngălbenite ale versanţilor de sub Bunloc.

Fotografia 3:

În prim plan un fag cu un semn de marcaj roşu intens. În fundal, uşor blurat, un turist cu rucsacul în spate.

Fotografia 4:

Un moment de pauză, doi rucsaci sprijiniţi de un copac aparţinând celor doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în tăcere.

Fotografia 5:

Pereţii cenuşii ai Şirului Stâncilor îmbrăţişează Braşovul aflat încă în ceaţă.

Fotografia 6:

Pe unul din pereţii Şirului Stâncilor apa a creat mici coloane de calcar. O cană de ceai aburindă însoţeşte un alt moment de pauză la adăpostul uscat al unei surplombe. Undeva mai sus, pădurea este pudrată în alb sub cerul plumburiu.

Fotografia 7:

O urmă de cerb în noroiul pădurii. Moş Nicolae pregăteşte beţele pentru copii care nu au fost cuminţi, încărcând crengile brazilor cu chiciură.

Fotografia 8:

Undeva în fundal, printre crengi, se zăreşte intrândul în Peştera de Gheaţă săpat în stâncile Gâtului Chivei.

Fotografia 9:

Pe o creangă de arin a cărei frunze ruginii sfidează nemurirea, trei picături de apă spun povestea clipei.

Fotografia 10:

Verdele umed al unei crengi de brad în prim plan, undeva în fundal, abia ghicită, poiana Şurii de Piatră şi cabana ce ne aşteaptă.

Fotografia 11:

Poiana Livezii cu brazi împodobiţi şi ceţuri verzi. O potecă ce şerpuieşte abia ghicit, pierzându-se, apoi, printre stânci şi brazi.

Fotografia 12:

Fostul drum de care ce aducea domnii la munte. Undeva mai sus, în mijlocul poienii albite de chiciură, cabana din Piatra Mare vegheată de colţii Şurii de Piatră, de ciobăneştii albi şi un pui de Saint-Bernard cu amintiri de Curmătură. Departe în stânga, îngheţat, Ciucaşul cu mantie de toamnă-iarnă.

Fotografia 13:

Slană cu ceapă şi un pahar de palincă o cană de ceai aburindă pe masa cabanei. De pe un perete, fotografia lui Lehmann spune poveşti de munte celor ce au ochi şi urechi să le-asculte.

Fotografia 14:

Poveştile Pietrei Mari sunt Scrise pe Pietre, în lumina din ce în ce mai scăzută a serii, cu litere de ceaţă şi pădure sură.

Fotografia 15:

Undeva în spate, Piatra Mică şi Gâtul Chivei sunt iluminate straniu. Vânători ai apusului urcă pe cărarea ce şerpuieşte printre culmile înroşite, pentru a prinde clipa în care lumina îmbrăţişează tăcerea.

Fotografia 16:

Ochiul lui Dumnezeu se zăreşte în triunghiul format de nori, Bucegi şi Piatra Craiului. Razele luminii Sale mângâie Culoarul Rucăr-Bran, Ţara Bârsei şi Postăvarul, în timp ce în spatele Bucegiului, Predealul este deja pregătit de somn.

Fotografia 17:

Câţiva fotografi încearcă să prindă pe cardul de memorie fantasticul spectacol. Pe ecranul rece vor afişa doar amintirea vagă a unui apus ce îl aştepţi o viaţă. Acolo sus, Raiul s-a deschis pentru câteva minute şi s-a arătat celor suficient de norocoşi.

Fotografia 18:

The show is over… Soarele a apus. Jos, în partea opusă, Braşovul îşi trăieşte primele clipe ale spectacolului nocturn.

Fotografia 19:

… Au trecut 365 de zile!

Fotografia 20:

Tăcerea nopţii este spartă doar de lumina albă a două frontale.

Fotografia 21:

O cameră micuţă dar de prieteni plină / Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină. Vin fiert, prăjituri, poveşti mai vechi sau mai noi… de munte.

Fotografia 22:

Lumina vagă a unei dimineţii mohorâte. Ciucaşul pudrat la orizont şi, undeva în spatele Grohotişului, două raze rebele prin care Dumnezeu îşi priveşte supuşii.

Fotografia 23:

Ploaie măruntă, frunze moarte ce sună amintirea paşilor…

Fotografia 24:

Turtă dulce şi hăuri…

Degetele freamătă uşor pe taste pe măsură ce, în minte, imaginile dragului meu Ciucaş caută să se transforme în cuvinte ce nu-i vor egala niciodată frumuseţea. Moara sufletului meu cerne în acest timp imaginile şi readuce în paralel amintiri ale unor hoinăreli mai noi sau mai vechi printre brânduşele abia iţite ale primăverilor de la poalele Tigăilor, printre afinele abia pârguite ale verilor sau ale zăpezii aprinse de lumina vreunui răsărit sau apus. Privind la toate aceste imagini ce şuvoiesc prin mintea-mi obosită după o prea lungă zi, realizez, ca de fiecare dată, că îmi place toamna în Ciucaş mai mult decât orice şi că mi-e dor de sunetul frunzei de fag strivită sub bocancul ce caută Drumurile vechi ale acestui munte ale cărui comori le port în suflet.

Să fie “de vină” soarele blând ce poleieşte în ruginiu pantele ce se desprind din colţi-i sălbateci? Să fie amintirea primei ture, pe culmea Bratocea, într-un început de octombrie de care mă despart, iată, două decenii? Să fie sufletul omului născut la vremea îngălbenirii frunzei? Cine ştie? Ştiu doar că mă fascinează la ceas de toamnă muntele ce-l zăream în copilărie de pe câmpul pe care mi-am petrecut lungi ore de joacă şi la care, acum, tânjesc de fiecare dată când îl privesc prin geamul biroului ce mă ţine, zile întregi, departe de munţii mei dragi.

În aceşti douăzeci de ani ce au trecut de la prima tură şi în special în ultimii, culmile, văile, stâncile mai mult sau mai puţin ascunse ale Ciucaşului au căpătat un nume şi fiecare nume a căpătat în cămăruţa sufletului meu un colţişor căptuşit cu amintiri. Si cum amintirile se nasc din dorinţe, Valea Stânei a fost darul ce mi l-am dorit de ceva ani, de când i-am privit întinsele poieni de la obârşii, de sus, de pe Culmea Albele, stând lungit între albastrele brânduşe ce-mi dovedesc că era tot o zi de toamnă. Din varii motive, în anii ce au trecut, nu am ajuns pe valea închisă mai jos în strâmte chei dominate de Culmea Văii Stânei şi de cea a Şuviţelor şi deja mă gândeam că se va termina şi acest an fără să fi văzut cu ochii mei bijuteria ascunsă în spatele Zăganului.

Dar iată că într-o seară de sâmbătă, planurile iniţiale fiind date peste cap de o fericită şi plăcută reuniune cu prietenii, căutăm printre variantele de petrecere a unei duminici ce se anunţă lipsită de precipitaţii.

— — —

Maşinuţa lui Bogdan ne poartă, cuminte, pe serpentinele drumului ce se strecoară printre munţii Curburii şi ne lasă la poarta Mănăstirii Cheia, locul de naştere al multor amintiri dragi. Descoperim, aproape surprinşi, că ne despart aproape zece ani de când ne-a adus prima oară sub zidurile Sfântului Locaş, într-o tură în care am descoperit partea sudică a Ciucaşului, urcând pe Culmea Buzăianu şi apoi cea unită a Gropşoarelor şi Zăganului. Aerul, ca de fiecare dată, tare al dimineţilor de la poalele Zăganului ne revigorează şi, de îndată ce traversăm şoseaua pentru a intra în pădure, uitate sunt oboselile şi grijile zilnice. Odinioară ţineam panglica şoselei până la indicatorul ce mă amuza întotdeauna indicând Cheia în direcţia opusă satului, astăzi ne angajăm pe drumul forestier ce duce în Poiana Mare a Zăganului, bazându-ne pe buna cunoaştere a locului în care forestierul intersectează poteca ce urcă pe coasta Piscului Turiştilor. O curbă la dreapta este pentru noi un indiciu suficient şi regăsim curând poteca marcată cu bandă albastră ce ne va duce în circa două ore în Poiana Stânei. Prin pădurea de fagi, ciupercile şi bureţii îşi ţin festivalul de toamnă, prilej pentru cunoscători să ne facă o scurtă introducere în lumea pălăriilor într-un picior astfel încât nici nu simţim cum trecem în Culmea Buzăianu, pe care trecem în locul din care se desprinde spre dreapta un vechi drum forestier ce urmează apa Buzăianului, afluent al Telejenelului. O spintecătură a pădurii ne lasă să zărim spre dreapta haosul de stâncă al Zăganului şi mai departe, în dreapta, culmea parţial împădurită a Muntelui Roşu, prilej pentru o mică lecţie de geografie a locului pentru prietenii noştri ce se află la prima lor ieşire prin părţile acestea.

După urcarea de pe Piscul Turiştilor, poteca lată a Buzăianului ne mai hodineşte un timp, prilej să mai discutăm despre aventurile de peste vară. Părăsim curând şi culmea, lăsând în stânga traseul marcat cu cruce roşie ce ne-a însoţit până aici, traseu ce continuă pe culme şi se avântă spre dinţii de piatră ai Zăganului, trecând pe lângă stâna ce a fost de curând refăcută. Oare va fi din nou folosită? mă întreb în timp ce cobor spre Valea Şipotelor de-a lungul unui vâlcel înnoroiat pe care îl traversăm dintr-un salt. Pe lângă apa curată a Şipotelor un drum forestier ne face cu ochiul, dar amintirile din toamna trecută îmi sunt încă vii. Traseul intră imediat după traversarea micului pârâiaş în pădurea de molid din stânga apei, urcând abrupt Culmea Căzăturii acolo unde regăseşte un (alt?) drum forestier. Depăşind Culmea, poteca redevine blândă şi iese spre liziera pădurii, iar noi reînnodăm firul povestirii, întrerupt de efortul urcării. Ne oprim doar pentru a prinde ieşirea de pe Drumul Vânătorilor, unde, anul trecut, atent la şanţurile pline de apă şi noroi, nu am văzut locul în care poteca făcea dreapta. În nici zece minute, ieşim pe un ultim forestier în dreptul unei îngrădituri, în spatele căreia zărim o clădire şi căpiţele de fân ce-mi aduc aminte că am lipsit mult timp de-acasă şi că mă aşteaptă iarba necosită. Odată regrupaţi, pornim la stânga şi părăsim după doar câteva momente drumul forestier, intrând din nou în pădure pe o potecă ce ne scoate repede în marea Poiană a Stânei, colţul de rai apărat de culmile Zăganului şi al Şuviţelor la vest şi de cea a Tătarului, de care este despărţită de Tălejenel, la est.

Facem o pauză de masă şi de lenevire în soarele blând de început de toamnă, în timp ce privirea noastră zboară când spre Colţul Vânătorului ce ne domină de sus, când spre Valea Pârâului Sterp, când spre Valea Pârâului Alb, pe care o ghicim ascunsă între muchia Zăganului şi cea a Şuviţelor, desenând în mintea noastră urmele unor trasee pe care le-am străbătut odată, sau dimpotrivă, ni le propunem pentru turele următoare. Dar călătorului îi şade bine cu drumul… forestier, aşa că, poate mai repede decât ne-am fi dorit, punem punct dulcei amorţeli ce ne-a prins şi luăm la picior drumul ce trece pe lângă fostul canton forestier, astăzi, din câte se pare, casă de vacanţă cu circuit mai mult sau mai puţin deschis. Trecem podul peste Tălejenel şi apoi facem stânga, pentru scurt timp pe un traseu comun cu cele care duc spre Pasul Boncuţa sau spre Culmea Tătarului prin Tabla Buţii. Imaginăm şi aici în minte noi variante de trasee, în timp ce aparatul foto îşi face datoria de a reţine pe “pelicula” electronică marcajele şi timpii.

Pe măsură ce timpul trece, înaintăm pe drumul ce străbate Valea Stânei, vale ce se îngustează din ce în ce mai mult, strânsă între cei doi versanţi. La nici o oră de la plecarea din Poiana Stânei, traversăm vadul într-un punct în care, bănuiesc, odinioară a fost un pod. Trei tuburi imense de ciment, acum smulse, dovedesc furia cu care, pe îngustele chei, curg primăvara torente nimicitoare. Aşa să fi murit, într-o lună de mai, nefericitul a cărui cruce se află la intrare în chei, surprins de vreo sforţare a micului (acum, la ceas de toamnă blândă) pârâu? Pătrundem de aici, pentru mai bine de o oră, în cel mai spectaculos sector al cheilor, mărginit de pereţi de conglomerat, în care “uriaşul” Aqua s-a jucat cu muntele şi a rezultat o cetate de stânci şi nisip pe care noi, la prima noastră tură prin aceste locuri, o scotocim cu nehaţ, nelăsând privirea să se odihnească.

Mi-este greu să descriu, în cuvinte, sentimentele ce mă încearcă atunci când străbat văi, canioane sau chei. În astfel de locuri, mă fascinează modul în care muntele evoluează, modul în care, în mii de ani, s-a lăsat modelat cu răbdare de către ape ce uneori abia îl mângâie în fragila şi delicata lor trecere, iar alteori îl frământă cu violentă mânie. Această fascinaţie s-a născut din bucuria puştanului ce petrecea, cu ani în urmă, ore întregi în Canionul Şapte Scări, privind zbaterile apei, stânca şlefuită în permanenta lor curgere sau pereţii ce se “prăbuşesc” asupra trecătorului lăsându-l să descifreze pe ei urmele unor marmite săpate cu milenii în urmă. Fiecare trecere prin abrupturile săpate de apă îmi prilejuieşte momente de meditaţie asupra trecerii noastre atât de scurte prin astă lume. Îmi place să-mi las sufletul să zboare şi să imagineze modul în care va fi arătat locul cu mii de ani în urmă, la vremea în care omul nu îşi lăsase încă amprenta asupra locurilor, sau modul în care va arăta peste milenii. Mai mult decât orice, mi-ar fi plăcut să pot trăi suficient pentru a vedea cum apa transformă locurile pe care le ştiu, le remodelează în ani, le adânceşte sau le distruge, pentru a crea în locul peşterilor – canioane, în locul îngustelor chei – văi pline de vegetaţie, iar prin locurile unde acum stânca stă falnică – alte peşteri, alte chei, alte canioane, alte văi sau vâlcele.

În cele mai înguste locuri, lăţimea cheilor este mai mică de un metru, locuri în care cu greu te strecori. Numeroasele curgeri de primăvară au nivelat, în partea inferioară, “pardoseala” cheilor, astfel încât, poate surprinzător, nu trebuie să depăşim cascadele şi bolovanii imenşi, ce le văzusem din drumul forestier ce ne-a adus spre chei, ci, doar din când în când, câte un trunchi adus de şuvoiul de apă. O cascadă mică, întâlnită la câteva minute de la intrarea în chei, este ultima sforţare a pârâiaşului ce dispare de aici în prundiş. Valea se mai lăţeşte un pic, pentru a se mai îngusta din nou din loc în loc, lăsând să coboare spre ea versanţi împăduriţi, mai puţini înclinaţi. Înaintăm cu grijă printre miile de viespi ce par a fi locuitoarele permanente ale acestor locuri, spre marea încântare a domnului Martin care pare a avea program de vizite nocturne în chei. Cum noaptea e departe şi nici prin gând nu ne trece să ne întâlnim cu hoţul de miere şi nici alţi turişti nu sunt în chei, ne permitem o pauză de relaxare în care regizăm o mică scenetă cu haiduci şi domniţe, umplând stâncăriile cu râsetele noastre.

Într-o vreme, cheile terminându-se, valea se lăţeşte, lăsându-mă să cred că vom ieşi în curând în poienile de la obârşii. Aşteptările îmi sunt înşelate, valea se strânge din nou şi lasă spre stânga un fir ce îl bănuim a se naşte sub muchiile Şuviţelor, în timp ce noi continuăm spre dreapta, acolo unde ne aşteaptă, în sfârşit, un pic de joacă cu bolovanii şi copacii prăbuşiţi ce ne barează calea. Curând, poate prea curând, joaca se termină în timp ce poteca părăseşte firul văii, ieşind în soarele ce încălzeşte nesfârşitele poieni pe care le-am visat atâta. Tot cu ochii pe minunile munţilor, ne-a prins un pic oboseala, aşa că profităm de căldura soarelui pentru a lenevi o vreme în iarba poienii, în timp ce încercăm să ne orientăm un pic, pentru a vedea unde sunt stânele ce le-am zărit de-atâtea ori în ieşirile ce ne-au adus fie în Şaua Gropşoare, fie pe Muchia Stâncoasă.

Continuarea traseului se face traversând din nou firul văii şi, ieşind în dreapta ei, pe sub stâne, se urcă spre Curmătura Stânei şi apoi poteca se prelinge printre Culmea Albele şi Culmea Piatra Laptelui trecând pe la Izvorul Hoţului, sursa de apă a fostei cabane de pe muntele Chiruşca, ieşind mai apoi în Şaua Chiruşca, în poteca ce uneşte cabana Ciucaş cu Şaua Gropşoarele. Noi am părăsit traseul şi urcăm timp de o oră, când molcom, când mai abrupt, pe o culme nemarcată ce ne-a adus, printre tufe ruginii de merişor şi afine, direct “La răscruce”. Poate ar fi fost mai înţelept să urcăm pe Culmea Albele, a cărei urcare este mai blândă. Aşa ieşim asudaţi în Şaua de sub Gropşoarele Mici, tricoul meu fiind numai bun de stors, acum când soarele de toamnă ne îndeamnă să ne grăbim spre coborâre, amintindu-ne că lungile după-amieze de vară sunt doar o amintire până anul următor. Renunţăm să mai parcurgem şi culmea Gropşoarele, spre regretul genunchilor mei ce nu prea îşi doresc coborârea abruptă spre Muntele Roşu. Mă mai înveseleşte doar gândul unui suc acidulat sorbit cu nesaţ pe terasa Silvei, cabana ce ne-aşteaptă cuminte cu amintirile calde ale zilelor în care zăpada pune stăpânire pe aceste locuri.

Părăsim încetişor Ciucaşul, “agăţând”, pe peretele sufletului, fotografiile unor amintiri ce vor naşte alte şi alte apusuri.