Pădurea de vise

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)

Oare câţi dintre cei ce tranzitează aglomerata vale a Oltului îşi ridică fruntea spre muntele de o frumuseţe rară ce „izvorăşte” din apa marelui râu pentru a-şi înălţa zvelt maiestuoasa cetate ruginie, într-o înfrăţire Dumnezeiască a cerului cu pământul? Oare câtor privilegiaţi le este dat să ştie că numele mănăstirii Cozia este dat de muntele-i străjer?

Paşii ce-i aştern pe poteca ce urcă de la mănăstirea Turnu nu-mi aparţin, sunt ai Măriei Sale Muntele. A trecut un an de zile de la Întâlnirea de iarnă din 2008 şi, în tot acest timp, sufletu-mi nu mi-a dat pace, muntele ce străjuieşte Oltul chemându-l să-i fie copil. Cozia mă întâmpină, acum, cu bucurie şi-mi oferă, în plin anotimp al frigului, căldura blândă a ceasurilor amiezii ce umplu pădurea de fag cu un aer primăvăratic. Şi cum paşii nu-mi aparţin, nu simt nicio greutate în a urma poteca ce mă poartă înapoi, în anii în care, copil de-o şchioapă, mă pierdeam cu orele în ilustraţiile Atlasului Botanic. Retrăiesc acum acele ceasuri ce au adâncit în mine calea către munte, cale deschisă de ieşirile în familie din pădurile Pietrei Mari.

Adâncit în visarea-mi, mi se pare că abia am pornit şi, totuşi, la capătul unui ceas ce s-a scurs implacabil, deja am ajuns în Curmătura „La troiţă”. Dar nu cochetul şi mai noul refugiu, ci cel vechi, aproape dărâmat este cel ce mă aduce mai aproape de Dumnezeu. Sufletu-mi, pustiit de clădirile ce striveau mica biserică de la Turnu, îşi găseşte alinarea în imaginea scândurilor vechi, găsind mult mai multă linişte în construcţia de la răspântia drumurilor, aproape dărâmată de nepăsarea oamenilor, decât în zidurile imaculate ale bogatei mănăstiri.

Pentru o vreme mergem pe drumul Stănişoarei, iar de pe poteca ce urcă acum lin, privim în sus, la spectacolul Coziei şi nu mă mai satur privind când la Colţii Foarfecii, când spre abrupturile Bulzului. Este o lume minunată şi diferită de ceea ce îmi este dat, în mod obişnuit, să văd. Privirea îmi este atrasă de stânca roşiatică ce a înlocuit familiarul calcar alb al Pietrei Craiului sau conglomeratul cenuşiu al Bucegiului, formând un uriaş puzzle ruiniform ce are o viaţă proprie, o nebunie de hăuri ce se pierd în mantia pădurilor.

Ajuns în Curmătura „La Meliţă”, îmi completez colecţia de imagini – reverie. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi, la vecina Buila – Vânturariţa, cea încărunţită de mantia de nea, la Oltul ce se scurge prin menghina munţilor, la stâncile împodobite cu pini din jurul nostru , stânci ce par a fi fost mutate aici din sudicul Domogled sau la sălbatecele abrupturi ale Pietrelor Roşii. Îmi vine să fac rădăcini asemeni copacilor şi să ascult o viaţă întreagă legende aduse de vântul ce cunoaşte fiecare părticică a Coziei.

Împart aceste reverii cu oameni pe care îi am aproape de inimă şi mă bucur de ei, cu ei şi pentru ei, pentru că simţim apropierea de natură şi prietenia scuturată de orice griji cotidiene. Sunt elementele de bază ce ne duc la munte, ce ne unesc la primul cuvânt rostit la mijlocul săptămânii, cuvânt ce ne poartă sute de kilometri numai pentru a ne simţi pentru o zi sau două mai liberi, mai buni, mai aproape de Cer. Îmi împart în mod egal, nu aş putea altfel, bucuria de a mă fi însoţit de Bunicu, de Bogdan, de Oana. Sunt oameni de la care am învăţat şi învăţ, cu care am împărţit şi împart cu potecile şi cu care visez magia pădurii, a stâncilor, ale izvoarelor ce formează mici cascade şi, nu în ultimul rând, clipe din viaţă.

Ne oprim pentru câteva clipe la stâna să ne tragem sufletul după urcarea pe firul Văii Turnu, vale ce ne-a adus pe Muchia Turneanu. După un timp, zărim silueta zveltă a releului. De data aceasta sunt pregătit. Anul trecut mi s-a părut chinuitor să văd releul în permanenţă, să mă cred la doi paşi de vârf şi să mă despartă ore bune de confortul camerei încălzite de Cabanierul ce are în grijă cabana Cozia. Poate tocmai de aceea merg un pic robotic şi iau ceva avans. Sau poate că de vină e doar nevoia de a mă bucura în linişte deplină de muntele sălbatec. Vântul, ceasurile serii, bucuria de a fii, mă aruncă pentru câteva clipe în uitare. În ochii mei, lumea s-a topit. Nu mai există decât pădurea şi Colţii Foarfecii vis-à-vis de mine. Mă simt translatat în muntele primordial, cu mult înainte de naşterea fiinţei umane, rezonează în mine cuvintele Profesorului Nicolae Ioan: „Rămâi impietrit şi mut în mijlocul magic de culmi şi de stânci uriaşe, de codri, de linişti şi de visuri. Făptura ta se topeşte, ca un fulg de lumină, în pacea serii, iar pasărea aceea ce fâlfâie din aripi peste crengile arborilor, pierzându-se în zările de sânge ale apusului, nu şti limpede: e vulturul înălţimilor sau propriu tău suflet descătuşat, pornit în sbor peste păduri, peste culmi, peste depărtări…”. Cuvintele născute acum 75 de ani într-un foarte frumos articol dedicat Ciucaşului, le transpun Coziei şi ele unesc muntele şi inima mea. Sunt declaraţia perfectă de iubire, pentru că muntele, dacă ai ochi şi suflet, îl iubeşti şi el te răsplăteşte, te ia la sânul său, te face să te simţi mereu copil.

La ceas de seară, Făgăraşul este doar o şoaptă fugară undeva la orizont şi-i doar prima chemare a muntelui ce „izvorăşte” din Olt de a reveni în braţele sale. Dimineaţa, nu avem parte de imaginea Negoiului. O ceaţă lăptoasă ce lasă să curgă peste noi o ploaie măruntă a acoperit muntele. Dar el, Măria Sa Cozia, nu şi-a pierdut nimic, nici din frumuseţe şi nici din măreţie. Doar a reînceput, prin jocul său cu norii şi ceaţa, să-şi sufle cântul de sirenă ce mă va aduce, mai devreme sau mai târziu, pe potecile sale.

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.

- Hai să mergem şi noi în sus…

Tragem de noi să ne smulgem din căldura micii noastre căbănuţe. E prea frumos afară să ratăm ziua, dar… Îl salutăm cu regret pe Bunicu care pleacă spre casă în timp ce noi aruncăm în rucsac, mai mult de formă, colţarii şi vreo două ciocolate. Mi-ar fi plăcut să mai punem împreună, pe răbojul turelor, încă un ultim traseu pe anul acesta, un an în care i-am ascultat poveştile şi poveţele ba pe extraordinarele văi, creste şi brâne din Bucegi, ba prin căldări glaciare din Pirin, ba pe cărări de suflet de prin munţi mai mititei.

Încă dorm, probabil, deşi e aproape ora prânzului. Adun timpi de iarnă dar rezultatul final este de-a dreptul de vară, astfel încât plecăm la deal cu gând că vom termina la timp traseul pentru a reveni să ne întâlnim cu Bogdan. Mare minune şi matematica “à la Cipi”: rezervi patru ore doar pentru urcare şi rezultă că eşti înapoi în trei ore pentru a sta de vorbă cu prietenii.

Ufff… prima pantă şi somnul s-a dus. Nici n-am ajuns la pârtia de sub Muntele Roşu şi deja regret schiurile mele rămase la cădurică în cabană. Înotăm fără spor prin zăpada mare şi mi-e din ce în ce mai clar că paharul de vin fiert va fi ciocnit în ziua de An nou.

- Pe unde sunteţi? Eu am ajuns la cabană.
- Salut Bogdan, suntem pe sus pe pârtie.

Mi se pare că urc de o eternitate. Nenorocenia asta de pantă mi-a cam şters şi ultimele urme de voinţă. Şi, totuşi, parcă nici n-aş avea chef să mă întorc după atâta muncă. Iar muntele are grijă de copilul ce îl iubeşte nespus şi îi oferă exact imaginile care să-i facă uitată oboseala şi amorţeala în care intrase. De jur împrejur brazii sunt împodobiţi cu beteala ninsorii de Crăciun.

În timp ce privesc pe versantul de vis-à-vis spre bătrâna cabană revăd cu ochii minţii atâtea şi atâtea urcări pe Valea Berii. Aş vrea să i le împărtăşesc Oanei, dar cuvintele-mi sunt ferecate.

Aparatul foto surprinde bătrânul Goliat împodobit cu căciulă de zăpadă, acolo departe, dincolo de Şaua Ţiglăilor (Tigăilor) şi-apoi sare jucăuş la Gropşoarele ce se răsfaţă în soarele amiezei iar noi, noi suntem doar doi copii în soarele ce ne mângâie blând.

Pantele de sub Muntele Roşu sunt îngheţate. Soarele blând de mai devreme în combinaţie cu o adiere de vânt rece au transformat-o muntele într-un patinoar. Deşi cu regret, pentru că ne sprijineam mai eficient în beţe, punem pioletul la treabă. Din loc în loc panta este abruptă şi zăpada îngheţată, iar o alunecare spre Valea Berii nu ar fi deloc plăcută.

Deşi ajungem târziu La Răscruce, nu ne grăbim să urcăm. Oricum nu mai contează, vom coborî la lumina lunii şi a frontalelor. Ne bucurăm în linişte de priveliştea extraordinară. Munţii de jur împrejur vin să ne salute. Bucegii şi Făgăraşii, Baiului, Neamţului, Piatra Craiului, Piatra Mare, Postăvaru, Ciucaşul şi tot lanţul Orientalilor de la vecinii Tătaru şi Penteleu până hăt departe spre Călimani, cu toţii vin să se răsfeţe în lumina din ce în ce mai blândă a sfârşitului zilei şi în ochii noştri fermecaţi de atâtea frumuseţe.

În timp ce ne strecurăm pe lângă fostele staţii automate simt că ceva nu e în regulă. Îmi trebuiesc câteva secunde bune pentru a mă lămuri despre ce e vorba. Nu mai bate vântul. Să tot fie vreo 8 ani de când am străbătut pentru prima oară culmea Gropşoare-Zăganu şi e prima oară când vântul se opreşte. O fi obosit şi el, precum soarele ce se scufundă încet în spatele Leaotei.

Ultimii metri spre vârf sunt îngheţaţi. Privesc fascinat un lup singuratec ce străbate un picior ce coboară din culme spre Valea Pârâului Alb. Well… dinner is off! Renunţăm la cină dar nu şi la fotografia în doi de pe vârf, ultimul nostru vârf pe anul acesta.

În coborâre de pe Gropşoare, ne oprim pentru câteva clipe să sorbim o gură de ceai şi să spunem “Noapte bună” soarelui. Iar e bine la munte.

Descoperisem Craiul de ceva timp, graţie regretatului nostru profesor de matematică. Aveam doar 16 ani la vârsta acestor amintiri, un rucsac nou cu cadru – verde camuflaj – de care legam un sac de dormit uriaş. M-au însoţit cu credinţă ani la rândul şi rucsacul şi sacul de dormit… Mai aveam şi nişte ghete cu care mersesem şi pe la şcoală peste iarnă şi o înfăţişare care stârnea nişte zâmbete pe care abia acum le înţeleg, dar mergeam pe munte din dragoste de stâncă şi pădure.

E frumos şi cald şi trenul trage cuminte la linia 1 a Gării din Braşov. Suntem agitaţi cu toţii. E vacanţă, am obţinut permisiunea părinţilor noştrii de a merge patru – cinci zile în Piatra Craiului, am studiat o săptămână harta, avem planul făcut pe zile şi sunt tineri şi veseli.

Panta de după Botorog ne mai calmează. Lipsa unui îndrumător care să ne vegheze cu adevărat creşterea, ne costă. Nu ştim să respirăm şi nu ştim să menţinem un pas constant. În plus, rucsacii sunt excesiv de grei sub povara hainelor de care avem atâta nevoie. Pe atunci polarul şi geaca de gore-tex erau de domeniul SF-ului, pentru obţinerea unei încălţări, care să ne ţină cât de cât glezna la adăpost, se umbla cu săptămânile prin magazinele de încălţăminte, cortul cu ţevi de metal cântărea greu – chiar împărţit între noi, iar ideea că am putea folosi beţe de schi era de-a dreptul ridicolă (asta deşi, de nenumărate ori, am folosit câte un băţ uscat din pădure).

Ajungem epuizaţi în Zănoaga dar corpul tânăr şi veselia specifică vârstei, ridică uimitor de repede corpurile prăbuşite la pământ. La Curmătură întindem cele două corturi (tot corturile mari, cele din amintirile Bucegiste ale Cutiuţei cu amintiri). Suntem ultimii lângă linia pădurii. Ştim că vom avea cel mai mare foc şi vom fi ultimii care vom adormi, aşa că nu are sens să rămânem prea aproape de cabană. Strângem repede nişte lemne şi aşteptăm seara cu ochii la creasta ce ne vrăjeşte.

Dimineaţa ne aşteaptă cu un cer perfect senin. Salutăm în treacăt cabanierul ce pesemne că ne priveşte uimit când aude ce planuri avem. Dar până să-şi revină din uimire, noi am spulberat, ca de obicei, timpul afişat pentru bucata dintre cabană şi Şaua Crăpăturii conform unui obicei prost de care am scăpat foarte târziu, acela de a alerga, ceea ce ne secătuia de puteri în prima parte a zilei, fapt ce punea capăt oricărei zile de mers undeva la primele ceasuri ale după amiezei.

Cu rucsacii noştri supraîncărcaţi, urcarea spre Turnuri este o aventură ce îmi va părea fantastică ani la rândul. Mult mai târziu, revenit pe traseu cu bagaje mai uşoare şi cu mult mai multă experienţă, am regăsit cu alţi ochi elementele care pe atunci mă încântaseră şi, într-o oarecare măsură, mă înspăimântaseră. Dar, chiar şi aşa, bucuria de a parcurge frumosul şi durul traseu de intrare în creastă a rămas întotdeauna nemăsurată.

În faţa ochilor noştri de copii ni se înfăţişa creasta şi nimic nu părea să ne mai poată opri. Undeva departe, ne aşteaptă refugiul de la Vârful Ascuţit, locul primei noastre întâlniri cu creasta nordică şi, mult mai departe, aveam stabilit încă de acasă ca şi cap-compas, Grindul.

În Padina Popii, însă, lucrurile se schimbă. Dinspre ceea ce credeam pe atunci că este Făgăraşul – iar acum ştiu că este Păpuşa, se îndreaptă spre noi norii grei de furtună ai lunilor de vară. Ciudat, de când mă ştiu parcurgând potecile Craiului, Padina Popii a fost mai tot timpul punctul de care nu am putut să trec – aşa cum şi Bucşoiul mi-este tărâm interzis în Bucegi. De fiecare dată vremea se schimbă brusc şi sunt silit să fac cale întoarsă. Poate că este un joc al sorţii sau poate că aşa cum bine îmi spune Bunicu: “Cu cât mergi mai des, cu atât cresc şansele de a prinde vreme bună.”

Fulgerele ce brăzdează cerul ne silesc să luăm o decizie rapidă. Am putea să coborâm spre Diana, acolo unde ne-am fi adăpostit în cutia de lemn ce constituia pe atunci refugiul – cutie ce ne fusese gazdă cu câteva săptămâni înainte într-o altă incursiune în Crai, întreruptă de ploi torenţiale. Coborâm totuşi înapoi la Curmătură, pe de o parte din comoditate – e apa mai aproape, iar pe de altă parte din cauza siguranţei sporite pe care ne-o conferă apropierea unei cabane. Coborâm pe Lehmann, biciuiţi de stropii mari, şi totuşi rari, de ploaie, dar mai ales de sunetul tunetelor ce par a se amplifica între pereţii de stâncă pe sub care coborâm.

La Curmătură, ploaia nici nu a venit. Ne va aştepta o noapte liniştită, la jarul unui foc aţâţat din când în când de ştrengarii ce au de pus ţara la cale. Reveniţi la cabană, cineva ne-a spus poveşti despre turişti tâlhăriţi de ciobani în zona Grindului aşa că, în timp ce mâncăm, hotărâm să coborâm pe Lanţuri spre Plaiul Foii.

De la un timp, lângă noi îşi face apariţia un câine ciobănesc imens. Era vremea când nu apăruseră încă “Sforăitorii” la Curmătură şi veneau în sus câinii de la stâna din vale. Şi cum ne e tare drag de el şi ne amuzăm cum prinde pâinea din zbor, îl tot hrănim în speranţa că ne va fi paznic de noapte.

Dimineaţa – nici gând de câine de pază prin preajmă. Plecase hoţomanul de cum se terminase pâinea noastră. Mai avem un colţuc de pâine la şase oameni şi ne mai aşteaptă încă două zile de munte. O raţionalizăm cu grijă şi plecăm spre Padinile Frumoase mai mult din energia care ţi-o dă vârsta decât din aceea pe care ţi-o dă hrana. Cerul este din nou senin, este cald şi consumăm apă din belşug. Ştim că nu vom mai găsi, dar suntem tineri şi fără experientă şi nu ştim că apa cere apă.

Înjumătăţim timpul de pe marcaj şi ajungem încă devreme la Ascuţit. Dar Creasta este sălbatică şi parcurgerea ei nu este deloc uşoară cu bagajele noastre care, în ciuda pierderii raţiei de pâine, nu s-au uşurat mai deloc.

Ajunşi la Piscul Baciului consumăm ultimele resturi ale pâinii noastre şi bem ultimele guri de apă de care dispunem. O să coborâm, în premieră, pe Drumul lui Deubel. În spatele nostru, prezenţa unei trupe de turişti ce pare mai omogenă şi mai experimentată, ne mai linişteşte puţin. Dar, vai!, aparenţele înşeală şi în loc să putem profita de prezenţa lor, suntem obligaţi să ne oprim şi să îi aşteptăm de fiecare dată când sunt în mişcare. Băieţii confundă grohotişul cu o pârtie estivală şi trimit spre noi avalanşe de pietre, ceea ce sporeşte pericolul acestui drum şi aşa destul de dur. Această joacă de-a şoarecele şi pisica prin săritorile traseului sporeşte la nesfârşit suferinţa provocată de sete. Ne mişcăm şi aşa greu, incomodaţi de cadrul metalic şi de greutatea rucsacilor noştri, nu am mai avea nevoie şi de aceste opriri permanente. Ne mai alină, un pic, Muntele trimiţând înaintea noastră o capră neagră şi puiul ei, privelişte de care ne bucurăm doar noi, sosirea “silenţioasă” a neglijenţilor noştri companioni, privându-i de bucuria întâlnirii.

Abia după Zăplaz, de care ne bucurăm prea puţin, ne îndepărtăm puţin de ei, ceea ce constituie o mare bucurie pentru urechile şi, mai ales, pentru nervii mei. Mă săturasem să mă tot agăţ de câte un cablu, transpirat de încordare şi cu speranţa că Cel de Sus mă va feri de piatra pornită de sub picioarele celor care coborau după noi.

Ne întâmpină la Şpirlea căsuţa-refugiu – ultima rămasă în Crai, după ce rând pe rând, surorile – Cabana Ascunsă şi Diana căzuseră pradă flăcărilor. Nu va mai rămâne nici aceasta prea mult în picioare. Va fi jertită şi ea pe altarul “democratizării” mersului pe munte, ce a adus pe cărările Măriei Sale şi oameni de o calitate îndoielnică.

De aici pământul abia îl atingem – cele câteva sute de metri ce ne despart de izvorul binefăcător sunt străbătute în doar câţiva paşi extrem de mari. Sorbim cu nesaţ din apa ce pare mai bună ca niciodată, în timp ce, de sus, Craiul zâmbeşte fericit. Copii au fost aduşi jos sănătoşi şi cu multe lecţii învăţate.

Dormim în preajma cabanei – da! pe atunci încă mai era o cabană de munte – Plaiul Foii – facem baie în Bârsa Mare şi adormim fericiţi – mâine dimineaţă ne va întâmpina, încă priveliştea Craiului.

Drumul spre Zărneşti l-am parcurs atunci într-o căruţă cu fân, iar astăzi, pe locul în care atunci am pus cortul este o vilă… Liniştea acelor dimineţi s-a dus demult, iar mie… mie mi-e încă dor de Craiul de altădat, parcurs de un adolescent firav, încălţat şi îmbrăcat aiurea, dar cu multă dragoste de munte.

Privind în spate, mi-este destul de greu să înţeleg răbdarea cu care Măria sa Muntele făcea mici miracole pentru ca noi, ştrengarii ce îl iubeam nespus, să ajungem cu bine la destinaţie. Ne dădea de fiecare dată mici lecţii ce ne-au prins atât de bine şi care ne-au format ca oameni. Privind în jurul meu, la adolescenţii ce vin astăzi pe munte, văd aceeaşi răbdare şi aceleaşi miracole, dar, oare, mai există aceeaşi putere de a accepta ideea că Muntele este acela care ne călăuzeşte?