Apr 21 2009

Dileme

Oare unde este limita dintre impostură şi experienţă? Care este borna care îţi spune: “ai ajuns aici, ai suficientă experienţă, poţi să dai un sfat altora fără să te temi să fi demascat de propriile tale limitări”?

Răspunsul ar trebui să fie simplu. Şi uneori chiar este şi depinde doar de simţul autocritic. Alteori, citind scrierile veteranilor muntelui, mă desprind de textul în sine şi alunec pe tărâmul dilemelor. Oare mă pot considera un turist experimentat? Oare mai am mult până a putea spune cu mâna pe inimă că mă apropii de statutul de om de munte? Şi până la urmă, ce înseamnă acest lucru? Ce înseamnă că ai experienţă? Ce înseamnă că eşti om de munte?

În comparaţie cu un Dinu Boghez, experienţele montane proprii sunt nesemnificative. Nu acest lucru mă îngrijorează. Nu am pretenţia că mă voi putea compara vreodată cu vreunul din numele muntelui românesc. Sunt un biet turist (din fericire arareori rătăcit) ce bate cărările ce urcă spre nori. Nu mă îngrijorează (deşi mă nemulţumeşte uneori) nici faptul că sunt foarte mulţi cei care ajung mai des ca mine acolo sus. Nu. Mă îngrijorează mai degrabă autosuficienţa de care dau dovadă, mă îngrijorează gândul că mă mint pe mine însumi considerând că ştiu destule despre munte, mă îngrijorează gândul că prin atitudinea mea în diverse situaţii aş putea fi ridicol în faţa unui om care a făcut o viaţă întreagă munte şi a făcut-o bine. Şi mă îngrijorează pentru că ştiu că sunt destui care pot spune cu mâna pe inimă acest lucru. Au rămas încrustate în sufletul meu cuvintele Bunicului, într-o frumoasă tură prin adâncurile unui Bucegi poleit de soarele lunii septembrie: “Două lucruri am făcut bine în viaţa aceasta: meseria şi muntele”. Aceste câteva cuvinte au lăsat urme adânci, făcându-mă să mă reevaluez… Iar la reevaluare, am avut un punctaj mic, lăsând loc dilemelor şi autoacuzelor de impostură.


Mar 19 2009

Pledoarie pentru mişcare

30 de minute.

Am închis uşa biroului la şi un sfert şi am urcat în autobuzul de Săcele la fără un sfert. Nu ştiu exact distanţa parcursă (în jur de 3 – 4 kilometri), dar ştiu că mă simt excelent de fiecare dată când, plecând de la serviciu, reuşesc să fac un pic de mişcare. Mă mai simt bine şi pentru că reuşesc să parcurg această distanţă în ritm alert, folosind acest prilej pentru a mai arde din calorii, în condiţiile în care nu ajung la o sală (de altfel nici nu îmi place ideea de a face sport în interior), iar muntele îmi este accesibil doar la sfârşit de săptămână.

Pasiunea mea pentru munte fiind binecunoscută printre colegi, mulţi dintre ei socotesc că această plimbare de seară mi-este facilitată de desele ieşiri în natură. Eu aş zice că este invers. Faptul că apuc să mă bucur de munte fără a mă chinui la urcarea pantelor se datorează şi acestui mic antrenament zilnic.

— — —

17:56. Este prima oară când o văd, după o zi în care reprizele de viscol au redus uneori orizontul vizual la 30-40 de metri, dar ce privelişte minunată! De la “loja” mea, căţărată la etajul 8 (de fapt socotind şi mezaninul, sunt ceva mai sus), urmăresc vrăjit spectacolul de seară al Pietrei Mari şi simt brusc că m-am încărcat cu energie. A apărut în sfârşit soarele şi poleieşte culmea muntelui ce mi-este atât de drag. La fel de brusc pe cât a apărut soarele, apare şi ideea de a încheia ziua la birou imediat după ce expiră timpul reglementar (“sport” pe care nu l-am mai practicat de ceva timp) şi să plec pe jos spre casă. Îmi lipsesc aceste plimbări lungi, plimbări pe care le-am întrerupt de vreo două săptămâni, mai mult de nevoie decât de voie.

18:15. Am ieşit pe uşa biroului şi aştept liftul. Ştiu… va dura extrem de mult până apare singurul lift funcţional al acestui nenorocit de bloc, dar m-a prins lenea. Offf…

18:20. Aş fi ajuns demult în stradă, dar dacă n-a venit liftul… Mi-e frig, hai cu autobuzul.

18:25. Hei… am greşit direcţia. Staţia e în partea cealaltă… Ce repede merge tipul ăsta. Uffff…

În faţa mea, un puştan cu vreo zece centimetri mai înalt decât mine, se distanţează constant. Puştan – el, copil – eu. Mi-am păstrat vechiul joc al copilăriei în care mă întreceam cu bicicliştii, maşinile sau pietonii, încercând să-i depăşesc măcar pe distanţe scurte… Nah, stai aşa amice… pe aici nu se merge mai repede decât pot eu să merg.

Aşa ceva nu-i posibil. Căţărat pe cei zece centimetri suplimentari, tipul merge mai repede ca mine. Schimb tactica. Şi ritmul. Şi viteza. Nu mai merg în ritmul lui, merg în al meu, cu paşi repezi. Ufff… ce bine e. Uite stressul cum se evaporă! :D Îl ajung din urmă… L-am depăşiiiiiiit. L-am depăşit, dar nu mă opresc. Mânânc asfaltul…

Ce bine mi-ar prinde o alergare. Dar unde să alerg? Azi dimineaţă, doamna ministru (a Tineretului şi Sportului) susţinea un program menit să încurajeze tineretul să facă sport. În timp ce mă mişc din ce în ce mai alert, mă gândesc la oraşele din din ce în ce mai poluate, la spaţiile verzi din ce în ce mai reduse, la pistele pentru biciclete – mai mult teoretice. Puţinele bazine de înot oferă ciuperci la preţuri prohibitive, iar de baze sportive deschise şi publicului larg, mă abţin să amintesc pentru că… nu prea am ce aminti. Chiar şi pe munte, spaţiu de mişcare tradiţional, locurile în care poţi să alergi sunt din ce în ce mai puţine. Dacă nu cumva s-a construit în plină pădure, lucru ce îmi taie, de obicei, cheful de a mai trece prin zonă, atunci musai să dai prioritate mecanizaţilor care ignoră cu succes orice barieră, chiar şi aceea a bunului simţ. Rămâne statistica dură, anunţată de doamna ministru, aceea ce spune că o mare parte din populaţia României este ameninţată de obezitate (cuuum? sportul ăla cu tractoraşe pe patru roţi cu care distrugeţi potecile, nu slăbeşte???) şi rămân pentru alergare trotuarele – numai bune pentru cursa de 3000 de metri obstacole: cu săritură peste maşinile parcate aiurea sau peste şanţurile şi gropile lăsate în urmă de diversele regii.

18:39. Nu-mi vine vine să cred. Am ajuns atât de aproape de destinaţie fără să trebuiască să încetinesc. Şi mă simt excelent. Este prima oară după mult timp când sunt eliberat complet. Nu mă mai gândesc decât la munte, la ceea ce aş vrea să fac anul acesta şi la cât de bine mă simt. Acum, trecut de 30 de ani, sunt în cea mai bună formă fizică a vieţii mele. Nici măcar atunci când am început să urc pe munte nu aveam rezistenţa şi capacitatea de efort pe care o am astăzi.

18:45. Am urcat în autobuzul care mă va duce acasă. Probabil că cei care mă privesc, văd faţa mea radiind de bucurie. Pentru că acesta este sentimentul. Trăiesc la intensitate maximă bucuria mişcării. Şi aştept primăvara pentru a putea veni până acasă pe jos!

— — —

Nu am fost niciodată un sportiv în adevăratul sens al cuvântului, deşi, ca şi copil, am cochetat cu tenisul şi patinajul. Şi totuşi, nu concep viaţa fără mişcare. Este, poate, reminiscenţa copilăriei petrecute mereu afară – mereu alergând după ceva (minge, fluturi, himere), mereu căţărându-mă în copaci. Prin urmare, vă propun:

30 de minute.

Atât şi nimic mai mult. 30 de minute de bucurie, de eliberare de stressul cotidian prin mişcare, 30 de minute pentru sănătatea dumneavoastră!


Mar 17 2009

Gânduri despre nişte cuvinte

“Într-o zi un copil a urcat pe-un deal de la marginea unui sat. Când a revenit jos, nişte săteni, uitându-se ironic la el, i-au zis: Mare ispravă ai mai facut şi tu!, iar copilului i s-a făcut ruşine de realizarea lui.”

Se presupune că, adulţi fiind, înainte de a vorbi avem grijă la ceea ce urmează să spunem. Dar, de câte ori în viaţă nu am fost “sătenii” din rândurile anterioare? De câte ori nu am făcut pe cunoscătorii, explicând copilului că existau şi variante mai grele de a ajunge în vârful dealului sau că există şi dealuri mai înalte? Privindu-ne sincer în oglinda sufletului, constatăm că am făcut-o de multe ori. Uneori nu atât de evident, uneori animaţi de intenţii bune, dar am făcut-o cu toţii.

Uităm atât de uşor cât de mult însemna pentru noi ca şi copii (sau ca începători într-o activitate oarecare) chiar şi un succes ce ar putea să ni se pară acum modest. Şi mai uităm, atât de uşor, că unii dintre noi nici măcar nu au reuşit să urce dealul de la marginea satului, nici la vârsta copilăriei şi nici ca adulţi.

Din păcate, modestia şi cuminţenia în vorbă au încetat demult să mai fie cultivate. Au fost înlocuite de un sistem de (non-)valori ce ne urâţeşte caracterele, ce ne împinge să ieşim cu orice preţ în faţă, să aruncăm cu noroi în orice realizare ce nu ne aparţine, mai ales dacă nu ne este şi nouă la îndemână. Poate că nici nu mai realizăm că este şi vina noastră ca şi indivizi. Aşa am fost învăţaţi şi ne este greu să concepem că nu acesta este comportamentul firesc.

PS: “Parabola” de la care a plecat acest articol îmi aparţine. Nu există în realitate nici copilul şi nici sătenii, există doar nişte comentarii stupide la adresa performanţei unui adolescent, realizare inaccesibilă multora dintre cei implicaţi în discuţie.


Mar 12 2009

Îmbătrânim

Unul câte unul, oamenii care ne-au marcat copilăria dispar. E semn că îmbătrânim. Încet şi sigur devenim noi cei pe care îi privesc curioşi copiii, miraţi să ne vadă răbufnind cu orgoliile noastre de adulţi proşti.

S-a mai dus unul dintre oamenii de care îmi legam repere clare ale copilăriei, omul de care te temeam cel mai mult atunci când eram mic. Şi, totuşi, dincolo de aceste temeri (transformate ulterior, la vârsta când am început să-mi impun voinţe şi gânduri, într-un amalgam de opinii pozitive sau negative) au rămas amintirile, înfrumuseţate, poate, de trecerea timpului. A rămas un întreg univers al copilului ce am fost, ore întregi de joacă cu copii lui, mereu sub presiunea momentului în care trebuia să vină “stăpânul” acasă, privitul cu orele la roboţeala continuă (nepot de tâmplar ce iubea lemnul, am rămas întotdeauna fascinat de oamenii care prestează o muncă fizică şi o fac cu pasiune). Toate aceste amintiri, pe care le credeam demult uitate, au răbufnit cu violenţă acum, în momente în care casa mea a devenit un depozit pentru o parte din lucrurile ce incomodau pregătirile pentru ultima călătorie a celui dispărut. Mirosurile, atât de familiare odinioară, au făcut ca aceste amintiri să izbucnească la suprafaţă, să mă macine, să-mi readucă aminte cum era pe vremea copilăriei fără griji.

Îmbătrânim. Implacabil. Şi vom deveni la rândul nostru doar nişte repere ale altor copilării.


Mar 10 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (V)

Avem o ţară frumoasă, păcat că este locuită.

Normal că vă sună cunoscut, doar că nu eu am inventat-o. Nu. Eu nu am sclipirea de geniu a aceluia care a reuşit să scoată pe gură această perlă. Nu sunt capabil şi nici nu am timp. Sunt prea ocupat.

Nu par, dar sunt ocupat tot timpul.

Ieri, de exemplu, am fost ocupat să mă enervez pe un individ care nu ştia să se şteargă la nas. Sau poate nu avea batistă, tot aia e… individ care din zece în zece secunde inspira zgomotos pentru a nu pierde… mă înţelegeţi, în poală. Nu ştia să se şteargă la nas, dar avea telefon. Desigur, cu telefonul nu poţi să te ştergi la nas. Nu, nu poţi. Dar poţi să epatezi şi merge cu atât mai bine cu cât urli în el ca să atragi atenţia tuturor celor din autobuz. Asta poţi. Problema este că pentru a epata, musai să ai oarece clasă, ori individul nu o avea. Probabil pentru că nu avea şcoală sau, pur şi simplu, pentru că nu avea credit. Păi de ce să aibă credit… el are telefon şi două cartele de la două firme de telefonie mobilă. Cum de ce două? Pentru a-l suna prietenii, n-aţi înţeles?

Astăzi… sunt ocupat cu altceva, dar încă mă abţin, nu de alta, dar îmi las timp până la noapte să mă lamuresc dacă nu cumva eu sunt idiotul care şi-a făcut de lucru.