Pădurea de vise

Cum să schiezi la Predeal… în cinci zile.

Ziua 1:
Debarci în Predeal, te minunezi că e soare şi priveşti lung la pârtie. Cauţi în disperare pensiunea aleasă pe net şi situată pe o stradă cu nume de poet, de care nu a auzit nimeni… de stradă adică… şi de pensiune.

Laşi bagajul şi fugi spre pârtie cu scopul, clar întipărit în minte, de a depăşi în viteză codul galben. Iei cartelă, urci repede în telescaun, mulţumind Celui de sus că ai concediu, că e mijloc de săptămână şi că nu e înghesuială. Cobori în plin viscol, îţi aduci aminte de prognoze şi pleci pe una din pârtii, aşa, mai mult de control.

Înjuri serviciul local de deszăpezire ce a aruncat materialul antiderapant pe pârtie şi pe cel de asfaltare care a pus… asfalt, aparent tot pe pârtie şi aparent deasupra zăpezii.

Ajungi jos, mulţumit că nu ai căzut prea rău şi că ai reuşit să eviţi lacul apărut la baza pârtiei. Numeri zgârieturile de pe schiuri, eşti mai bogat cu câteva zeci şi declari cu cea mai desăvârşită seninătate că ţi-a ajuns pe ziua de azi.

Ziua 2:
Plouă. Te trezeşti târziu, priveşti la cerul negru. De scârbă, te faci mai galben decât codul în vigoare şi pleci prin magazine. Te uiţi la preţuri, te uiţi la portofel şi schimbi culoarea. A feţei şi nu a portofelului. Long live the rainbow, mai sunt culori destule!

Ziua 3:
Nu mai plouă. Schiezi pe ce a mai rămas după ploaie, înjuri faptul că nu ai dat cu ceară schiul. Pe la sfârşit, începi să te întrebi de ce nu ai închiriat şi o barcă cu motor dacă tot faci schi nautic. Auzi de la televizor că zăpada e perfectă la Predeal.

Ziua 4:
E deja week-end. Au venit cu toţii. Cum care “toţi”? Toţi cei care au auzit că zăpada e perfectă la Predeal. Schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie. Te asiguri că nu vei fi lovit de cei de mai sus de tine, din lateralul tău şi, evident, de cei care se află mai jos de tine. Mulţumeşti Consiliului local pentru interzicerea săniilor pe domeniul schiabil şi te fereşti cu disperare de cei care se dau cu punga, cauciucul de maşină şi… săniuţa.

Ieşi la o pizza. Înghiţi mai mult fum decât mâncare şi, cu ochii iritaţi, bâjbâi drumul spre duşul strict necesar.

Ziua 5:
Te trezeşti ameţit, vezi în fugă la televizor cum, pe pârtiile şi în cluburile din Predeal, oamenii s-au distrat “pe cinste” de Valentainsdei şi pleci cu “scândura” pe umăr. Constaţi că schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie, de data asta varianta superîngheţată. Îţi anunţi snowboarderitza preferată că va trebui să se ferească de şanţurile lăsate de ratrac, salţi rapid peste bulgării de gheaţă, eviţi două porţiuni de pământ, trei pungi şi patru PETuri şi mulţumeşti Cerului că NU ai dat schiurile cu ceară.

O laşi baltă devreme, te duci la pensiune, plăteşti şi pleci acasă cu două întrebări în gând: “Cum o fi în Austria?” şi “Cum o fi în Bulgaria?”.

PS: Mi-a fost tare dor de schiurile mele de tură.

Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.

Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…

Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.

Avem o ţară frumoasă, păcat că este locuită.

Normal că vă sună cunoscut, doar că nu eu am inventat-o. Nu. Eu nu am sclipirea de geniu a aceluia care a reuşit să scoată pe gură această perlă. Nu sunt capabil şi nici nu am timp. Sunt prea ocupat.

Nu par, dar sunt ocupat tot timpul.

Ieri, de exemplu, am fost ocupat să mă enervez pe un individ care nu ştia să se şteargă la nas. Sau poate nu avea batistă, tot aia e… individ care din zece în zece secunde inspira zgomotos pentru a nu pierde… mă înţelegeţi, în poală. Nu ştia să se şteargă la nas, dar avea telefon. Desigur, cu telefonul nu poţi să te ştergi la nas. Nu, nu poţi. Dar poţi să epatezi şi merge cu atât mai bine cu cât urli în el ca să atragi atenţia tuturor celor din autobuz. Asta poţi. Problema este că pentru a epata, musai să ai oarece clasă, ori individul nu o avea. Probabil pentru că nu avea şcoală sau, pur şi simplu, pentru că nu avea credit. Păi de ce să aibă credit… el are telefon şi două cartele de la două firme de telefonie mobilă. Cum de ce două? Pentru a-l suna prietenii, n-aţi înţeles?

Astăzi… sunt ocupat cu altceva, dar încă mă abţin, nu de alta, dar îmi las timp până la noapte să mă lamuresc dacă nu cumva eu sunt idiotul care şi-a făcut de lucru.

Mi-au sărit în ochi întâmplător.

Plecasem de la gară şi îngheţam bine în staţia unde aşteptam de vreo jumătate de oră să apară troleibuzul ce, teoretic, ar fi trebuit să vină din zece în zece minute. (Mulţumesc frumos regiei de transport din Braşov, nici nu îngheţasem tare şi nici nu era foarte obosit după două zile de munte). Eram deja prea nervos pentru a mai putea protesta, când am zărit pe jos micii năsturaşi albi. Nu, nu erau florile de primăvară. Şi nu, nu erau nici nasturii de la cămaşa unui copil. Dar erau mulţi şi făceau trotuarul să arate asemeni unui obraz pătat de pojar.

I-am zărit din nou astăzi. La fel de mulţi deşi nu mai eram în staţia de autobuz. Mi-au sărit în ochi în secunda în care m-am lipit de una din petele albe.

Dragi românaşi, în secunda în care aruncaţi o gumă pe jos, puneţi mâna pe obraz. Nu l-aţi simţit? Este degetul meu care vă bate obrazul!

PS: Nu trăiesc din iluzii, este doar unul din zecile obiceiuri nesimţite ale românilor!

La douăzeci de ani după ce s-a plătit cu sânge înlăturarea unei vieţi obligatoriu gri, idealurile frumoase în care s-a crezut la momentul respectiv au fost înlocuite de un sistem ticăloşit în care mârlănia este mai valoroasă decât educaţia, birocraţia învinge orice încercare de a gândi liber, iar prostia este argumentul absolut.

Este incredibil câte lucruri absurde acceptăm mai mult sau mai puţin senini, fără să avem puterea de a protesta împotriva lor decât, eventual, în interiorul nostru sau în cercul de prieteni. Este incredibil cum acceptăm orice, de la a sta la cozi imense la capătul căruia ne aşteaptă un funcţionar nervos plătit din banii noştri să lucreze cu un soft inutil şi ineficient, plătit – la rândul lui – din banii noştri, până la a închide ochii şi a privi doar cu durere interioară la modul în care orice lucru frumos din ţara asta este călcat în picioare de nişte parveniţi. Este incredibil cum acceptăm să vedem orice, de la şoferi care depăşesc coloana la semafor sau care claxonează tembel, până la escroci şi/sau analfabeţi îmbogăţiţi peste noapte ce se erijează în strălucitoare modele sociale. Am învăţat să acceptăm ideea că trebuie, în continuare, să dăm şpagă în sistemul medical şi să ne lăsăm conduşi, din prea multă scârbă faţă de fenomenul sindical sau politic, de nişte nesimţiţi.

Am învăţat în aceşti douăzeci de ani, să acceptăm umili soarta, să ne ascundem în spatele întrebării “Ce-am putea face noi?”, însoţită invariabil de lamentarea “Suntem prea mici pentru a face diferenţa.”, am învăţat să ne închinăm viaţa zeului ban şi mai ales posesorilor acestuia, să acceptăm să ne distrugem bunul simţ şi raţiunea pe care se presupune că am fi deţinut-o vreodată – ca şi popor european ce ne place să ne credem, am învăţat să ne visăm egalii unor oameni mediocri, am ajuns să ne complacem în nesimţirea ce ne înconjoară şi chiar să promovăm agresiv modelele ei.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele… I say (again): Romania is (not) my country!