Mar 1 2011

(Ne)linişti (non)creative

Scrisul, ca şi mersul pe munte, necesită o anumită obişnuiţă şi, în acelaşi timp, un anume neastâmpăr creator. Atât timp cât am reuşit să îmi păstrez obişnuinţa de a mă aşeza în faţa tastaturii şi a scrie, “Pădurea” a fost efervescentă… când zâmbitoare, când încrâncenată, dar întotdeauna pasională.

Cumva, neliniştile ce mă tot încearcă de mai bine de un an au reuşit să inhibe muza ce a hrănit toate acele articole de început. Îmi doresc să mai scriu, îmi doresc să văd că literele curg din tastatură şi se aşează cuminţi în dreptughiul alb al editorului şi, pe măsură ce spaţiul rămâne neocupat, un fel de furie amestecată cu dezamăgire mă cuprinde. Dezamăgirea de a nu scrie, dezamăgirea legată de faptul că…

… Am reuşit, undeva pe drum, să îmi pierd speranţa că mâine mă voi trezi mai liniştit, într-o lume normală şi civilizată. Romania is (not) my country era supapa mea, era modul meu de a protesta şi de a arăta, rarilor citititori care au ajuns întâmplător sau nu pe această pagină, că există şi o altfel de normalitate şi mi-aş dori să ajungem la ea.

La mai bine de un an de la ultimul articol din această serie, mă simt, într-un mare fel, învins… şi incapabil să realizez că astăzi ar fi trebuit să scriu despre ghiocei.


May 11 2010

Băăăăăă…

… Numa’ să nu te pună ăl negru şi cu coarne să-mi impozitezi şi mersul pe munte că te f…ac praf!

padureadevise.ro


Feb 19 2010

Regrete

Mă priveşte din spatele parbrizului în timp ce sprâncenele-i s-au încruntat a reproş. Pentru o secundă, privirile noastre se întâlnesc şi trebuie să-mi pun pavăză pentru a mă apăra de scânteile-i muştruluitoare.

Îmi cer scuze, domniţă, de v-am supărat. De săptămâna viitoare urc şi eu la volan. Promit să fiu galant şi să vă acord prioritate de dreapta, dacă îmi promiteţi că nu mai circulaţi cu maşina… pe trotuar.


Feb 15 2010

Cum să schiezi…

Cum să schiezi la Predeal… în cinci zile.

Ziua 1:
Debarci în Predeal, te minunezi că e soare şi priveşti lung la pârtie. Cauţi în disperare pensiunea aleasă pe net şi situată pe o stradă cu nume de poet, de care nu a auzit nimeni… de stradă adică… şi de pensiune.

Laşi bagajul şi fugi spre pârtie cu scopul, clar întipărit în minte, de a depăşi în viteză codul galben. Iei cartelă, urci repede în telescaun, mulţumind Celui de sus că ai concediu, că e mijloc de săptămână şi că nu e înghesuială. Cobori în plin viscol, îţi aduci aminte de prognoze şi pleci pe una din pârtii, aşa, mai mult de control.

Înjuri serviciul local de deszăpezire ce a aruncat materialul antiderapant pe pârtie şi pe cel de asfaltare care a pus… asfalt, aparent tot pe pârtie şi aparent deasupra zăpezii.

Ajungi jos, mulţumit că nu ai căzut prea rău şi că ai reuşit să eviţi lacul apărut la baza pârtiei. Numeri zgârieturile de pe schiuri, eşti mai bogat cu câteva zeci şi declari cu cea mai desăvârşită seninătate că ţi-a ajuns pe ziua de azi.

Ziua 2:
Plouă. Te trezeşti târziu, priveşti la cerul negru. De scârbă, te faci mai galben decât codul în vigoare şi pleci prin magazine. Te uiţi la preţuri, te uiţi la portofel şi schimbi culoarea. A feţei şi nu a portofelului. Long live the rainbow, mai sunt culori destule!

Ziua 3:
Nu mai plouă. Schiezi pe ce a mai rămas după ploaie, înjuri faptul că nu ai dat cu ceară schiul. Pe la sfârşit, începi să te întrebi de ce nu ai închiriat şi o barcă cu motor dacă tot faci schi nautic. Auzi de la televizor că zăpada e perfectă la Predeal.

Ziua 4:
E deja week-end. Au venit cu toţii. Cum care “toţi”? Toţi cei care au auzit că zăpada e perfectă la Predeal. Schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie. Te asiguri că nu vei fi lovit de cei de mai sus de tine, din lateralul tău şi, evident, de cei care se află mai jos de tine. Mulţumeşti Consiliului local pentru interzicerea săniilor pe domeniul schiabil şi te fereşti cu disperare de cei care se dau cu punga, cauciucul de maşină şi… săniuţa.

Ieşi la o pizza. Înghiţi mai mult fum decât mâncare şi, cu ochii iritaţi, bâjbâi drumul spre duşul strict necesar.

Ziua 5:
Te trezeşti ameţit, vezi în fugă la televizor cum, pe pârtiile şi în cluburile din Predeal, oamenii s-au distrat “pe cinste” de Valentainsdei şi pleci cu “scândura” pe umăr. Constaţi că schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie, de data asta varianta superîngheţată. Îţi anunţi snowboarderitza preferată că va trebui să se ferească de şanţurile lăsate de ratrac, salţi rapid peste bulgării de gheaţă, eviţi două porţiuni de pământ, trei pungi şi patru PETuri şi mulţumeşti Cerului că NU ai dat schiurile cu ceară.

O laşi baltă devreme, te duci la pensiune, plăteşti şi pleci acasă cu două întrebări în gând: “Cum o fi în Austria?” şi “Cum o fi în Bulgaria?”.

PS: Mi-a fost tare dor de schiurile mele de tură.


Oct 26 2009

Urcarea merelor în pom

Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.

Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…

Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.