Pădurea de vise

Cum să schiezi la Predeal… în cinci zile.

Ziua 1:
Debarci în Predeal, te minunezi că e soare şi priveşti lung la pârtie. Cauţi în disperare pensiunea aleasă pe net şi situată pe o stradă cu nume de poet, de care nu a auzit nimeni… de stradă adică… şi de pensiune.

Laşi bagajul şi fugi spre pârtie cu scopul, clar întipărit în minte, de a depăşi în viteză codul galben. Iei cartelă, urci repede în telescaun, mulţumind Celui de sus că ai concediu, că e mijloc de săptămână şi că nu e înghesuială. Cobori în plin viscol, îţi aduci aminte de prognoze şi pleci pe una din pârtii, aşa, mai mult de control.

Înjuri serviciul local de deszăpezire ce a aruncat materialul antiderapant pe pârtie şi pe cel de asfaltare care a pus… asfalt, aparent tot pe pârtie şi aparent deasupra zăpezii.

Ajungi jos, mulţumit că nu ai căzut prea rău şi că ai reuşit să eviţi lacul apărut la baza pârtiei. Numeri zgârieturile de pe schiuri, eşti mai bogat cu câteva zeci şi declari cu cea mai desăvârşită seninătate că ţi-a ajuns pe ziua de azi.

Ziua 2:
Plouă. Te trezeşti târziu, priveşti la cerul negru. De scârbă, te faci mai galben decât codul în vigoare şi pleci prin magazine. Te uiţi la preţuri, te uiţi la portofel şi schimbi culoarea. A feţei şi nu a portofelului. Long live the rainbow, mai sunt culori destule!

Ziua 3:
Nu mai plouă. Schiezi pe ce a mai rămas după ploaie, înjuri faptul că nu ai dat cu ceară schiul. Pe la sfârşit, începi să te întrebi de ce nu ai închiriat şi o barcă cu motor dacă tot faci schi nautic. Auzi de la televizor că zăpada e perfectă la Predeal.

Ziua 4:
E deja week-end. Au venit cu toţii. Cum care “toţi”? Toţi cei care au auzit că zăpada e perfectă la Predeal. Schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie. Te asiguri că nu vei fi lovit de cei de mai sus de tine, din lateralul tău şi, evident, de cei care se află mai jos de tine. Mulţumeşti Consiliului local pentru interzicerea săniilor pe domeniul schiabil şi te fereşti cu disperare de cei care se dau cu punga, cauciucul de maşină şi… săniuţa.

Ieşi la o pizza. Înghiţi mai mult fum decât mâncare şi, cu ochii iritaţi, bâjbâi drumul spre duşul strict necesar.

Ziua 5:
Te trezeşti ameţit, vezi în fugă la televizor cum, pe pârtiile şi în cluburile din Predeal, oamenii s-au distrat “pe cinste” de Valentainsdei şi pleci cu “scândura” pe umăr. Constaţi că schiezi pe ce a rămas după ce s-a dus ce a rămas după ploaie, de data asta varianta superîngheţată. Îţi anunţi snowboarderitza preferată că va trebui să se ferească de şanţurile lăsate de ratrac, salţi rapid peste bulgării de gheaţă, eviţi două porţiuni de pământ, trei pungi şi patru PETuri şi mulţumeşti Cerului că NU ai dat schiurile cu ceară.

O laşi baltă devreme, te duci la pensiune, plăteşti şi pleci acasă cu două întrebări în gând: “Cum o fi în Austria?” şi “Cum o fi în Bulgaria?”.

PS: Mi-a fost tare dor de schiurile mele de tură.

“Cu toţii cunoaştem problemele de mediu din România, mai ales din zona montană. Acest articol este destinat Masivului Ciucaş, despre care autoritaţile susţin că va fi declarat Parc Natural. În acest caz daunele s-ar produce în continuare, fiind permise defrişări şi proiecte axate pe o dezvoltare durabilă.

Încercările de a fi declarat Parc Naţional, iniţiate de Ministerul Mediului, au dat greş, deoarece opinia publica locală a votat împotrivă. Singura soluţie pentru evitarea acestui dezastru este opinia publică naţională. Astfel am creat aceasta petiţie, care sper să strangă un număr considerabil de semnaturi.”

[Continuarea aici]

Puteţi semna petiţia online aici

Într-o zi, m-am trezit obosit. Visasem că am lucrat toată noaptea în grădină, unde am cules merele de pe jos şi le-am urcat în copac.

Poate exagerez dar, uneori, mi se pare că şi în viaţa de zi cu zi, de mult prea multe ori ne zbatem să urcăm fructele în copac. În copacul bunului simţ, desigur. Copac din care unii par a fi căzut iremediabil. Altfel cum ar putea să fie explicată împrospătarea continuă a fumului de ţigară într-o biată încăpere 2×2 “dotată” cu nu mai puţin de 4 afişe cu “Fumatul interzis”? Bag de seamă că unele creiere, trecute/muncite din greu prin facultăţi, sunt curăţate de legăturile ce le aveam cu oamenii peşterilor şi nu mai sesizează “picturile rupestre” de pe hârtiile A4, dar să nu înţeleagă şi scrisul de sub ele…

Sau poate că, precum mărul lui Eiştein (sic!!!), am căzut eu din copac… ocazie cu care mi-a intrat o bârnă în ochi şi nu mai văd că România !este ţara mea.

30 de minute.

Am închis uşa biroului la şi un sfert şi am urcat în autobuzul de Săcele la fără un sfert. Nu ştiu exact distanţa parcursă (în jur de 3 – 4 kilometri), dar ştiu că mă simt excelent de fiecare dată când, plecând de la serviciu, reuşesc să fac un pic de mişcare. Mă mai simt bine şi pentru că reuşesc să parcurg această distanţă în ritm alert, folosind acest prilej pentru a mai arde din calorii, în condiţiile în care nu ajung la o sală (de altfel nici nu îmi place ideea de a face sport în interior), iar muntele îmi este accesibil doar la sfârşit de săptămână.

Pasiunea mea pentru munte fiind binecunoscută printre colegi, mulţi dintre ei socotesc că această plimbare de seară mi-este facilitată de desele ieşiri în natură. Eu aş zice că este invers. Faptul că apuc să mă bucur de munte fără a mă chinui la urcarea pantelor se datorează şi acestui mic antrenament zilnic.

— — —

17:56. Este prima oară când o văd, după o zi în care reprizele de viscol au redus uneori orizontul vizual la 30-40 de metri, dar ce privelişte minunată! De la “loja” mea, căţărată la etajul 8 (de fapt socotind şi mezaninul, sunt ceva mai sus), urmăresc vrăjit spectacolul de seară al Pietrei Mari şi simt brusc că m-am încărcat cu energie. A apărut în sfârşit soarele şi poleieşte culmea muntelui ce mi-este atât de drag. La fel de brusc pe cât a apărut soarele, apare şi ideea de a încheia ziua la birou imediat după ce expiră timpul reglementar (“sport” pe care nu l-am mai practicat de ceva timp) şi să plec pe jos spre casă. Îmi lipsesc aceste plimbări lungi, plimbări pe care le-am întrerupt de vreo două săptămâni, mai mult de nevoie decât de voie.

18:15. Am ieşit pe uşa biroului şi aştept liftul. Ştiu… va dura extrem de mult până apare singurul lift funcţional al acestui nenorocit de bloc, dar m-a prins lenea. Offf…

18:20. Aş fi ajuns demult în stradă, dar dacă n-a venit liftul… Mi-e frig, hai cu autobuzul.

18:25. Hei… am greşit direcţia. Staţia e în partea cealaltă… Ce repede merge tipul ăsta. Uffff…

În faţa mea, un puştan cu vreo zece centimetri mai înalt decât mine, se distanţează constant. Puştan – el, copil – eu. Mi-am păstrat vechiul joc al copilăriei în care mă întreceam cu bicicliştii, maşinile sau pietonii, încercând să-i depăşesc măcar pe distanţe scurte… Nah, stai aşa amice… pe aici nu se merge mai repede decât pot eu să merg.

Aşa ceva nu-i posibil. Căţărat pe cei zece centimetri suplimentari, tipul merge mai repede ca mine. Schimb tactica. Şi ritmul. Şi viteza. Nu mai merg în ritmul lui, merg în al meu, cu paşi repezi. Ufff… ce bine e. Uite stressul cum se evaporă! :D Îl ajung din urmă… L-am depăşiiiiiiit. L-am depăşit, dar nu mă opresc. Mânânc asfaltul…

Ce bine mi-ar prinde o alergare. Dar unde să alerg? Azi dimineaţă, doamna ministru (a Tineretului şi Sportului) susţinea un program menit să încurajeze tineretul să facă sport. În timp ce mă mişc din ce în ce mai alert, mă gândesc la oraşele din din ce în ce mai poluate, la spaţiile verzi din ce în ce mai reduse, la pistele pentru biciclete – mai mult teoretice. Puţinele bazine de înot oferă ciuperci la preţuri prohibitive, iar de baze sportive deschise şi publicului larg, mă abţin să amintesc pentru că… nu prea am ce aminti. Chiar şi pe munte, spaţiu de mişcare tradiţional, locurile în care poţi să alergi sunt din ce în ce mai puţine. Dacă nu cumva s-a construit în plină pădure, lucru ce îmi taie, de obicei, cheful de a mai trece prin zonă, atunci musai să dai prioritate mecanizaţilor care ignoră cu succes orice barieră, chiar şi aceea a bunului simţ. Rămâne statistica dură, anunţată de doamna ministru, aceea ce spune că o mare parte din populaţia României este ameninţată de obezitate (cuuum? sportul ăla cu tractoraşe pe patru roţi cu care distrugeţi potecile, nu slăbeşte???) şi rămân pentru alergare trotuarele – numai bune pentru cursa de 3000 de metri obstacole: cu săritură peste maşinile parcate aiurea sau peste şanţurile şi gropile lăsate în urmă de diversele regii.

18:39. Nu-mi vine vine să cred. Am ajuns atât de aproape de destinaţie fără să trebuiască să încetinesc. Şi mă simt excelent. Este prima oară după mult timp când sunt eliberat complet. Nu mă mai gândesc decât la munte, la ceea ce aş vrea să fac anul acesta şi la cât de bine mă simt. Acum, trecut de 30 de ani, sunt în cea mai bună formă fizică a vieţii mele. Nici măcar atunci când am început să urc pe munte nu aveam rezistenţa şi capacitatea de efort pe care o am astăzi.

18:45. Am urcat în autobuzul care mă va duce acasă. Probabil că cei care mă privesc, văd faţa mea radiind de bucurie. Pentru că acesta este sentimentul. Trăiesc la intensitate maximă bucuria mişcării. Şi aştept primăvara pentru a putea veni până acasă pe jos!

— — —

Nu am fost niciodată un sportiv în adevăratul sens al cuvântului, deşi, ca şi copil, am cochetat cu tenisul şi patinajul. Şi totuşi, nu concep viaţa fără mişcare. Este, poate, reminiscenţa copilăriei petrecute mereu afară – mereu alergând după ceva (minge, fluturi, himere), mereu căţărându-mă în copaci. Prin urmare, vă propun:

30 de minute.

Atât şi nimic mai mult. 30 de minute de bucurie, de eliberare de stressul cotidian prin mişcare, 30 de minute pentru sănătatea dumneavoastră!

“Într-o zi un copil a urcat pe-un deal de la marginea unui sat. Când a revenit jos, nişte săteni, uitându-se ironic la el, i-au zis: Mare ispravă ai mai facut şi tu!, iar copilului i s-a făcut ruşine de realizarea lui.”

Se presupune că, adulţi fiind, înainte de a vorbi avem grijă la ceea ce urmează să spunem. Dar, de câte ori în viaţă nu am fost “sătenii” din rândurile anterioare? De câte ori nu am făcut pe cunoscătorii, explicând copilului că existau şi variante mai grele de a ajunge în vârful dealului sau că există şi dealuri mai înalte? Privindu-ne sincer în oglinda sufletului, constatăm că am făcut-o de multe ori. Uneori nu atât de evident, uneori animaţi de intenţii bune, dar am făcut-o cu toţii.

Uităm atât de uşor cât de mult însemna pentru noi ca şi copii (sau ca începători într-o activitate oarecare) chiar şi un succes ce ar putea să ni se pară acum modest. Şi mai uităm, atât de uşor, că unii dintre noi nici măcar nu au reuşit să urce dealul de la marginea satului, nici la vârsta copilăriei şi nici ca adulţi.

Din păcate, modestia şi cuminţenia în vorbă au încetat demult să mai fie cultivate. Au fost înlocuite de un sistem de (non-)valori ce ne urâţeşte caracterele, ce ne împinge să ieşim cu orice preţ în faţă, să aruncăm cu noroi în orice realizare ce nu ne aparţine, mai ales dacă nu ne este şi nouă la îndemână. Poate că nici nu mai realizăm că este şi vina noastră ca şi indivizi. Aşa am fost învăţaţi şi ne este greu să concepem că nu acesta este comportamentul firesc.

PS: “Parabola” de la care a plecat acest articol îmi aparţine. Nu există în realitate nici copilul şi nici sătenii, există doar nişte comentarii stupide la adresa performanţei unui adolescent, realizare inaccesibilă multora dintre cei implicaţi în discuţie.