Aug 20 2013

Despre refacerea amenajarilor in zona Canionului 7 Scari

De pe pagina de facebook “Canionul Sapte Scari” aflam cu interes (si de ce nu, cu oaresce speranta) ca urmeaza sa se refaca amenajarile din Canion. Din context si din comentariile (usor agramate, dar asta este o alta poveste), aflam ca in spatele actiunii se afla (legitim as spune eu) Regia Padurilor Sacele (sau cum s-o numi ea).

De aici, lucrurile o iau, usor-usor, pe o alta turnura.

Aflam cu interes ca este nevoie de “betonarea” zonelor mlastinoase (interesant, dar era nevoie de betoane?) pentru a creea un drum care sa poata fi folosit permanent de masinile Regiei (?!?) si ale Salvamontului. Sa zicem ca pot sa inteleg asta cu masinile Salvamontului, desi de la capatul drumului forestier pana la Canion este o distanta de circa 20 de minute – e drept uneori esentiale, dar – ducand lucrurile la extrem, daca va fi sa fie un accidentat pe varful Piatra Mare, ce vom face? Conform teoriei Drobului de sare, vom construi un drum pana acolo? Zona mlastinoasa cu pricina era in afara potecii turistice si fusese “armata” la precedenta lucrare (din 2003) cu materiale eco (respectiv busteni). De ce a fost nevoie de armare permanenta cu betoane? Poate pentru ca era nevoie de a acoperi niste fonduri?

Aflam apoi cu interes ca acum 20 (sic!) de ani a fost construita o cabana in imediata apropiere a Canionului, cabana care va fi acum reconstruita si va servi aceluiasi scop ca si cea initiala. Cabana construita acum 10 (si nu 20 de ani) nu a fost finalizata niciodata, nu a avut usa sau ferestre nu a folosit decat pentru adapostul chefliilor din zona si a gunoaielor. Si nu cred ca este cineva “mai vechi” al zonei care sa nu isi aduca aminte ca dupa precedenta refacere (indubitabil necesara!) zona a devenit brusc accesibila si prin urmare s-a umplut de gunoaie (cu sau fara doua picioare), iar baraca a servit drept rampa de gunoi. Ar fi trist ca si actuala sa serveasca aceluiasi scop. Cui este necesara o astfel de cabana? Cei din spatele actiunii ne-au servit justificativ afirmatia “aceluiasi scop”, uitand ca unii nu s-au nascut nici azi si nici ieri si nici nu umbla pe munte de cand au descoperit internetul.

Mai aflam ca pentru refacerea canionului se vor utiliza, conform proiectului – pentru ca se pare ca exista si un proiect – 55 (da, 5X10 + 5) tone de materiale si ca “ONG-urile de “ecologie montana”” sunt cu gura mare, dar nu ar fi putut sa care materialul cu un elicopter. Pai da, nimeni nu ar fi dat banii sa care 55! de tone de materiale cu elicopterul pe o distanta mai mica de 1km si nici nu cred ca ONG-urile (care ONG-uri? a fost contactat macar unul serios?!?) ar fi fost de acord cu aceasta cantitate. Dar nici nu pot sa cred (e drept, nu sunt inginer, sunt doar un biet matematician la baza) ca o astfel de cantitate de materiale este necesara intr-un astfel de proiect.

Si mai sunt curios, caci asta e firea mea, cum ar suna un raport (real si neindulcit) al unei institutii abilitate sa verifice modul in care s-a lucrat si modul in care au fost gestionate niste fonduri. Caci mie toata treaba asta imi miroase. Si nu de bine.


Jul 11 2012

E prea mult?

E prea mult sa zici “Te rog”? E prea mult sa ceri voie înainte de a copia? De aici, de dincolo, de oriunde? E chiar atât de greu de înţeles faptul că nu îmi faci nicio favoare copiind conţinutul pe site-ul tău?

 

Chiar a devenit un lucru atât de dificil de înţeles că nu tot ce e publicat pe net poate fi preluat fără a supăra omul care a muncit la acel material?

 

UPDATE :

Aceeaşi fotografie a fost folosită de 3 website-uri diferite. Deşi fiecare din administratori a fost contactat, nu am primit nici măcar o literă de scuze.

Reacţii :

– un blogger a retras-o. (Îi mulţumesc, deşi nu şi-a cerut scuze, dar, de la om de munte la om de munte, aş fi preferat să mi-o ceară înainte să o folosească. Nu scot bani din ceea ce scrie / apare pe-aici… deci nu vreau decât un amărât de “Vă/Te rog…”)

– împotriva altuia am emis un “copyright claim” ( http://automattic.com/dmca/ ) – aştept răspuns.

– al treilea site… Deocamdată “Echh…” şi caut hosterul. Gestul acestora din urmă mă irită cu atât mai tare cu cât este vorba de o organizaţie aflată (cel puţin declarativ) sub patronajul unei biserici (“Să nu furi”?!?).

 


Feb 19 2010

Regrete

Mă priveşte din spatele parbrizului în timp ce sprâncenele-i s-au încruntat a reproş. Pentru o secundă, privirile noastre se întâlnesc şi trebuie să-mi pun pavăză pentru a mă apăra de scânteile-i muştruluitoare.

Îmi cer scuze, domniţă, de v-am supărat. De săptămâna viitoare urc şi eu la volan. Promit să fiu galant şi să vă acord prioritate de dreapta, dacă îmi promiteţi că nu mai circulaţi cu maşina… pe trotuar.


Nov 9 2009

Ciucaş Forever – Petiţie

“Cu toţii cunoaştem problemele de mediu din România, mai ales din zona montană. Acest articol este destinat Masivului Ciucaş, despre care autoritaţile susţin că va fi declarat Parc Natural. În acest caz daunele s-ar produce în continuare, fiind permise defrişări şi proiecte axate pe o dezvoltare durabilă.

Încercările de a fi declarat Parc Naţional, iniţiate de Ministerul Mediului, au dat greş, deoarece opinia publica locală a votat împotrivă. Singura soluţie pentru evitarea acestui dezastru este opinia publică naţională. Astfel am creat aceasta petiţie, care sper să strangă un număr considerabil de semnaturi.”

[Continuarea aici]

Puteţi semna petiţia online aici


Mar 19 2009

Pledoarie pentru mişcare

30 de minute.

Am închis uşa biroului la şi un sfert şi am urcat în autobuzul de Săcele la fără un sfert. Nu ştiu exact distanţa parcursă (în jur de 3 – 4 kilometri), dar ştiu că mă simt excelent de fiecare dată când, plecând de la serviciu, reuşesc să fac un pic de mişcare. Mă mai simt bine şi pentru că reuşesc să parcurg această distanţă în ritm alert, folosind acest prilej pentru a mai arde din calorii, în condiţiile în care nu ajung la o sală (de altfel nici nu îmi place ideea de a face sport în interior), iar muntele îmi este accesibil doar la sfârşit de săptămână.

Pasiunea mea pentru munte fiind binecunoscută printre colegi, mulţi dintre ei socotesc că această plimbare de seară mi-este facilitată de desele ieşiri în natură. Eu aş zice că este invers. Faptul că apuc să mă bucur de munte fără a mă chinui la urcarea pantelor se datorează şi acestui mic antrenament zilnic.

— — —

17:56. Este prima oară când o văd, după o zi în care reprizele de viscol au redus uneori orizontul vizual la 30-40 de metri, dar ce privelişte minunată! De la “loja” mea, căţărată la etajul 8 (de fapt socotind şi mezaninul, sunt ceva mai sus), urmăresc vrăjit spectacolul de seară al Pietrei Mari şi simt brusc că m-am încărcat cu energie. A apărut în sfârşit soarele şi poleieşte culmea muntelui ce mi-este atât de drag. La fel de brusc pe cât a apărut soarele, apare şi ideea de a încheia ziua la birou imediat după ce expiră timpul reglementar (“sport” pe care nu l-am mai practicat de ceva timp) şi să plec pe jos spre casă. Îmi lipsesc aceste plimbări lungi, plimbări pe care le-am întrerupt de vreo două săptămâni, mai mult de nevoie decât de voie.

18:15. Am ieşit pe uşa biroului şi aştept liftul. Ştiu… va dura extrem de mult până apare singurul lift funcţional al acestui nenorocit de bloc, dar m-a prins lenea. Offf…

18:20. Aş fi ajuns demult în stradă, dar dacă n-a venit liftul… Mi-e frig, hai cu autobuzul.

18:25. Hei… am greşit direcţia. Staţia e în partea cealaltă… Ce repede merge tipul ăsta. Uffff…

În faţa mea, un puştan cu vreo zece centimetri mai înalt decât mine, se distanţează constant. Puştan – el, copil – eu. Mi-am păstrat vechiul joc al copilăriei în care mă întreceam cu bicicliştii, maşinile sau pietonii, încercând să-i depăşesc măcar pe distanţe scurte… Nah, stai aşa amice… pe aici nu se merge mai repede decât pot eu să merg.

Aşa ceva nu-i posibil. Căţărat pe cei zece centimetri suplimentari, tipul merge mai repede ca mine. Schimb tactica. Şi ritmul. Şi viteza. Nu mai merg în ritmul lui, merg în al meu, cu paşi repezi. Ufff… ce bine e. Uite stressul cum se evaporă! :D Îl ajung din urmă… L-am depăşiiiiiiit. L-am depăşit, dar nu mă opresc. Mânânc asfaltul…

Ce bine mi-ar prinde o alergare. Dar unde să alerg? Azi dimineaţă, doamna ministru (a Tineretului şi Sportului) susţinea un program menit să încurajeze tineretul să facă sport. În timp ce mă mişc din ce în ce mai alert, mă gândesc la oraşele din din ce în ce mai poluate, la spaţiile verzi din ce în ce mai reduse, la pistele pentru biciclete – mai mult teoretice. Puţinele bazine de înot oferă ciuperci la preţuri prohibitive, iar de baze sportive deschise şi publicului larg, mă abţin să amintesc pentru că… nu prea am ce aminti. Chiar şi pe munte, spaţiu de mişcare tradiţional, locurile în care poţi să alergi sunt din ce în ce mai puţine. Dacă nu cumva s-a construit în plină pădure, lucru ce îmi taie, de obicei, cheful de a mai trece prin zonă, atunci musai să dai prioritate mecanizaţilor care ignoră cu succes orice barieră, chiar şi aceea a bunului simţ. Rămâne statistica dură, anunţată de doamna ministru, aceea ce spune că o mare parte din populaţia României este ameninţată de obezitate (cuuum? sportul ăla cu tractoraşe pe patru roţi cu care distrugeţi potecile, nu slăbeşte???) şi rămân pentru alergare trotuarele – numai bune pentru cursa de 3000 de metri obstacole: cu săritură peste maşinile parcate aiurea sau peste şanţurile şi gropile lăsate în urmă de diversele regii.

18:39. Nu-mi vine vine să cred. Am ajuns atât de aproape de destinaţie fără să trebuiască să încetinesc. Şi mă simt excelent. Este prima oară după mult timp când sunt eliberat complet. Nu mă mai gândesc decât la munte, la ceea ce aş vrea să fac anul acesta şi la cât de bine mă simt. Acum, trecut de 30 de ani, sunt în cea mai bună formă fizică a vieţii mele. Nici măcar atunci când am început să urc pe munte nu aveam rezistenţa şi capacitatea de efort pe care o am astăzi.

18:45. Am urcat în autobuzul care mă va duce acasă. Probabil că cei care mă privesc, văd faţa mea radiind de bucurie. Pentru că acesta este sentimentul. Trăiesc la intensitate maximă bucuria mişcării. Şi aştept primăvara pentru a putea veni până acasă pe jos!

— — —

Nu am fost niciodată un sportiv în adevăratul sens al cuvântului, deşi, ca şi copil, am cochetat cu tenisul şi patinajul. Şi totuşi, nu concep viaţa fără mişcare. Este, poate, reminiscenţa copilăriei petrecute mereu afară – mereu alergând după ceva (minge, fluturi, himere), mereu căţărându-mă în copaci. Prin urmare, vă propun:

30 de minute.

Atât şi nimic mai mult. 30 de minute de bucurie, de eliberare de stressul cotidian prin mişcare, 30 de minute pentru sănătatea dumneavoastră!