O lacrimă…

Parcă era ieri. Era aprilie, era soare şi undeva într-o curte, şase ghemotoace se jucau vesele. Dar ea, lăsându-şi joaca, a venit la mine şi m-a ales. Ea, ghemotocul de blană aproape negru, jucăuş şi deloc lipsit de teamă la întâlnirea cu un străin, ea – căţeluşa ce, în mod straniu, se născuse fără coadă sau mai bine zis, a cărei coada se reducea la un mic ciot ce se mişca vesel sub mângăierea mea, m-a ales pe mine.

Au trecut treisprezece ani de atunci. Treisprezece ani în care am împărţit bucurii şi tristeţi, zâmbete şi gesturi care m-au durut şi încă dor… Şi cât aş da să o mai văd o dată alergând veselă doar pentru a sări pe mine de bucurie că m-am întors acasă.

Articole asemănătoare:


Comentariile nu sunt permise.