La noblesse oblige

Cand urmezi unui şir lung de feline, a cărui prim şezător în amintirile scriitorului acestor rânduri este Ţili, când vii să ocupi locul ocupat odată de lordul Freddie – cel a cărui agilitate era pe cât de frumoasă vizual pe atât de mortală pentru inamici, când, în sfârşit îi urmezi direct în dinastie lui Smartie, cel atât demn de numele primit, ai obligaţii. Când mai primeşti şi un nume francez, apăi trebuie să fii de-a dreptul deosebit.

Sub aceste auspicii, a sosit în curte acum aproape un an, un mic tigrişor gri-tărcat. Din prima zi şi-a arătat clasa, dându-i cu flit lui Max, cockerul nostru cel poznaş, şi şi-a găsit un loc ferit de unde îl privea de sus. Adoptat rapid (dacă tot ne-a ales ce era să facem?) a devenit curând noul stăpân al curţii, în special după dispariţia mult regretatului Smartie ( :( )

La aproape un an, Jacques a devenit un motan în toată regula. Dar a devenit în acelaşi timp un nobil Monsieur. Face numai ce vrea: îl mângâi numai când şi cât vrea (O dată, nu de mai multe ori.. Ţi-am zis eu că vreau în braţe?), când nu vrea nici atât îţi arată coada fără să îţi lase loc de replică, se aşează unde vrea (Deci, aici staţi voi? No las că eu prefer să stau la soare!) şi mai ales, important pentru o casă a cărei grădină are ieşire spre câmp, face curăţenie fără milă printre rozătorii gri care fac greşeala să treacă prin teritoriul său. A devenit fără nici-o îndoială regele curţii şi este demn de acest titlu.

– Hei! Ce faci acolo? Doi ochi verzi privesc spre mine dojenitori.. Ţi-am dat eu voie să scrii despre mine? Miauuu…

Articole asemănătoare:


Lasati un mesaj