Sep 29 2010

Creasta Fagărăşului aşa cum se vede de pe malul Oltului, din apropierea localităţii Săcădate

Varianta “documentară” a acestei fotografii.

Mulţumesc Marei pentru ajutorul oferit.

padureadevise.ro

Toponimele înscrise pe imagine reprezintă o încercare de localizare a unora dintre elementele ce apar în imagine, pornind de la Harta turistică din 1987. Orice corectură sau completare sunt binevenite.

Ca de obicei, click pe imagine pentru a vedea varianta completă.


Sep 28 2010

Privind spre est de pe culmea Gropşoarele – Zăganu

Încercare de identificare a principalelor elemente :

padureadevise.ro


Sep 23 2010

Cujetare…

Un om inteligent poate să formuleze atât de bine o minciună încât ceilalţi să nu se prindă că minte. Un om cinstit nu va putea niciodată să facă acest lucru. Rezultă că un om cinstit nu este inteligent.


Sep 16 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (I)

– De ce îţi place atât de mult în Apuseni?
– Ştiu eu? Poate că pentru că îi consider un “Kogayon” personal, ca să preiau o expresie la modă. Atunci când sunt într-o clipă de cumpănă, atunci când simt că, undeva în adâncul sufletului meu, m-am rupt un pic de munte, Apusenii sunt un balsam ce mă vindecă şi îmi readuce plăcerea de pune din nou în spate rucsacul uriaş, de a urca pante ce fac să protesteze plămânii, pentru a le coborî în scrâşnetul din dinţi al… genunchilor, îmi readuce plăcerea acestui dans al inutilului aşa cum pare uneori mersul pe munte.

– Nu e ciudat? Până la urmă, ieşi din casă şi eşti practic pe munte. Ai aproape Craiul si Bucegii.
– Ciudat? Am crescut prin pădurile şi poienile de la poalele Pietrei Mari. Acolo, în Apuseni, îmi regăsesc o parte din copilărie. Şi parcă turele ăstea de vară, după ce ai aşteptat un an întreg concediul, au un farmec sporit atunci când te duci prin locuri în care îţi este mai greu să ajungi. Orele de întârziere ale CFR-ului, trenul de noapte ce te lasă buimac, în miez de noapte, prin Teiuş, autobuzul luat în Alba Iulia ce te poartă prin defileele săpate de Arieş sunt lucruri ce împiedică un comod ca mine să ajungă mai des prin zonă. Dar statul cu orele în gări, întrebându-te cum vei mai ajunge din moment ce ai pierdut legătura, prinde un alt parfum atunci când te aşteaptă două săptămâni de vacanţă, de tropăit prin munţi, de văzut oraşe situate în capătul celălalt al ţării, de băut o bere seara cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut demult.

– Amintiri ce par desprinse din alt film…
– Da. Filme cu alte distribuţii, dar prin aceleaşi locuri. Cu ani în urmă, ne-am oprit la Casa de Piatră, în altă tură la Scărişoara. De fiecare dată un neastâmpăr al descoperirii nu ne-a lăsat să ne plângem de oboseala nopţii petrecute pe drumuri, ci ne-a purtat peste culmi domoale şi mai puţin domoale, prin fâneţe şi păduri, prin cătune de moţi risipite prin locuri pe unde nu a ajuns nici curentul electric şi nici agitaţia cotidiană a marilor oraşe.

– Acum?
– Acum am rămas două zile prin Arieşeni. Era păcat să plecăm din nou spre Padiş fără a arunca un ochi spre Muntele Mare.

– Este la fel de frumos?
– Da. Suficient de frumos încât să îmi doresc să vin, cândva în viitor, cu ceva merinde aruncate într-un rucsac şi să o iau spre sud peste picioarele ce se desprind din Cucurbate.

– … în căutarea liniştii?
– În căutarea ei. Dar oare o voi mai găsi pe-acolo? Zona s-a schimbat mult. Şi nu au trecut mai mult de câteva ore de la coborârea din autobuz ca să descopăr asta. Vânzoleala de pe drumul ce ne-a dus la cascada Vârciorog m-a smuls destul de brusc din visare. Zona se schimbă. “Stratul de zăpadă de la Arieşeni” a adus notorietate locului şi, o dată cu notorietatea, a adus şi mulţi turişti.

– Nu e cam egoist punctul de vedere?
– Ştiu că privesc un pic egoist problema. Până la urmă, nu pot să revendic muntele în nume propriu. Şi nici să îi condamn pe cei din zonă la traiul dur, de munte, al strămoşilor lor. Dar mi-aş dori ca tranziţia aceasta inevitabilă să aducă cu ea şi un strop de educaţie, nu doar montană. Inima-mi este împărţită în două. Într-un fel, mă bucur să văd că cele două – trei ore de ieşire în natură, fie şi pe un drum forestier fără urcări şi coborâri dure, sunt căutate de oameni ce, în mod normal, nu au afinităţi de montagnard. Mă gândesc că unii dintre ei, aşa cum s-a întâmplat adeseori, vor prinde “gustul” ieşirilor în natură. Dar pe de altă parte, mă doare. Lipsa de educaţie se vede în gunoaiele de pe marginea drumului sau/şi în comportamentul general. Una este să descoperi muntele în linişte şi curăţenie, alta este să respiri gaze de eşapament, să admiri pet-uri în loc de flori şi să auzi “ciripitul” unui grup gălăgios ce nu sesizează diferenţa dintre pădure şi discotecă.

– Înţeleg că nu ţi-a plăcut tura.
– Nu e chiar aşa. Zona e faină, iar cascada, Vârciorog pe al său nume, merită drumul parcurs. A fost o tură ce ne-a revigorat complet după oboseala drumului şi aş reveni oricând… doar să nu fie sfârşit de săptămână. Tunetul apei aruncate de la o înălţime destul de importantă, scurgerea ei vijelioasă peste stânca neagră m-au fascinat. Aş fi putut să stau ore bune să privesc cum apa se împleteşte în fuioare albe, pentru a se zdrobi, câteva clipe mai târziu, în mii de “scântei” zgomotoase. Aşa a fost întotdeauna, să ştii. Mi-a plăcut să aud şi să văd “muzica” apei peste pietre.

– Aşa că, a doua zi, a urmat o altă cascadă…
– Nu-mi asum responsabilitatea, a fost ideea Oanei! Lăsând gluma la o parte, a doua zi a fost altfel. Poate şi pentru că era luni, liniştea drumului spre satul cu aer de muzeu – Pătrăhăiţeşti – a fost “deranjată” doar de sunetul tulnicului ce imita apa Arieşului. Şi ce ar putea fi mai fain decât conştiinţa faptului că acest sunet dăinuie aici de sute de ani. Sper că tradiţia va fi dusă mai departe şi că se vor bucura să-l audă, măcar o dată în viaţă, şi cei ce ne vor urma. Şi mai sper că pădurenii locului nu se vor “vinde” pe câţiva arginţi, uitând cântecele pe care le-a adus şi în casele noastre vocea regretatului Drăgan Muntean. Iar faptul că am avut câteva clipe de linişte în doi la cascada Buciniş a fost o completare fericită a unei zile ce, în ciuda unui “profil” asemănător al traseului, a semănat prea puţin cu precedenta pentru a nu o pune, şi pe ea, în cutiuţa amintirilor cu parfum de “Mă voi întoarce într-o zi”.

– Cum ai regăsit drumul spre Padiş?
– Haha! Diferit! Am fost trădat de amintiri şi am luat la picior un drum pe care nu mai fusesem. Încă din clipa în care, cocoşat de rucsac, am coborât în Arieşeni, mi-am dat seama că nu sunt în acelaşi loc în care am ajuns acum opt ani, venind dinspre Padiş. Probabil atunci ieşisem în Vârtop, de altfel şi el sat din comuna Arieşeni. Acum, în locul drumului de culme pe unde speram eu să văd, ca şi atunci, căprioare, am luat la picior praful drumului ce urmează firul de apă al Cobleşului, spre satul cu acelaşi nume. Nimic mai “plăcut” pentru trupurile noastre chinuite şi aşa de greutatea rucsacilor noştri încărcaţi până la refuz cu cele necesare unei plecări destul de lungi. Şi ne-am mişcat bine, până aproape de sat, oprindu-ne doar pentru a ne răcori, din când în când, din apa izvoarelor ce străjuiesc drumul. Mai aveam destul de puţin când am fost ajunşi în urmă şi luaţi, cu tot cu voluminoasele noastre bagaje, în cabina unei camionete, probabil leat cu mine, de un localnic ce nu a vrut, la capătul drumului, să accepte hârtia cu cifre prin intermediul căreia vroiam să îi facem cinste cu un “suc” de malţ. Mi-a plăcut să văd că nu a dispărut nici zâmbetul localnicilor şi nici bunăvoinţa acestora. Mi-a dat iluzorii speranţe că în Padiş voi regăsi bolul mare de ciorbă din care, cu ani în urmă, Bogdan îşi punea două farfurii pline, spre uimirea mea de orăşan obişnuit cu porţii mult mai reduse la crâşmele prin care se mai întâmpla să iau prânzul.

– Deci ai plecat mai departe cu gândul la mâncare, ca de obicei aş putea spune.
– Eee, nici chiar aşa. Căci era încă destul de devreme, iar Cobleşul e sat de munte, cu case risipite până sus, iar după cum se ştie, muntele e aşezat în pantă şi panta în deal. Abia coborâţi din camionetă am început a urca din greu pe o potecă adâncită de ape. Şi n-am mers prea mult înainte să ne trezim că marcajul a dispărut, că altfel utila noastră hartă cu Apusenii este la o scară mult prea mare pentru a ne ajuta în astfel de situaţii, iar busola nu ne foloseşte prea mult în lipsa hărţii. Aveam să realizăm în clipa aceea că Cineva, acolo sus în Ceruri, ne iubeşte. În cele două săptămâni, de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva, acel cineva sau acel ceva a fost scos, fără nici-o excepţie, în calea noastră. La răscruce, nu mult dupa ce am lăsat din spate rucsacii din spate şi pentru hodină, dar şi pentru că eram încurcaţi de cele trei drumuri ce porneau în direcţii diferite, a apărut o bătrânică ce nu vorbea “domneşte” şi pe graiul străvechi al moţilor, încărcat de forme ale cuvintelor specifice locului, ne-a explicat că trebuie să ajungem “acri aproape” la casa roşie din deal. Doar că dealul pe care îl zăream eu nu era deloc aproape, iar casa de pe el nici atât. Am crezut că n-am înţeles cum trebuie şi că vederii-mi din ce în ce mai slabe îi lipseşte precizia necesară şi îi scapă vreo casă ascunsă de crengile copacilor. Am pornit totuşi, încurajaţi de bătrână, pe drumul ce continua poteca pe care venisem, trecând peste pârleazul ce ne bloca la început drumul, făcându-ne să intrăm în dilemă. Şi n-a trecut mult până când am sărit alte două garduri, un joc pe care l-am repetat toată dimineaţa, căci, spre mirarea noastră, poteca îşi făcea loc “cuminte” prin curţile şi grădinile oamenilor. Iar miraţi de acest lucru eram doar noi, căci moţii erau deja obişnuiţi să treacă turiştii pe poteca croită “de comunişti” chiar pe lângă casa lor. Oare cum ar fi să am şi eu pe casă un triunghi roşu şi, ieşind pe prispă, să văd trecând prin curte doi necunoscuţi? Şi totuşi, oamenii ne-au primit cu bunăvoinţă, chiar şi când erau mânjiţi din cap până în picioare cu uleiul Aro-ului indispensabil în zonă, culmea! scuzându-se că ne încurcă prin poziţia maşinii puse temporar pe butuci.

– Nu te-ai gândit să te muţi acolo, sus în munţi?
– Ba da. Probabil că gândul ăsta ne-a încercat pe mulţi. Câţi nu au rămas, ca şi mine, impregnaţi încă din copilărie cu imaginea bunicului din “Heidi”? Dar viaţa ţăranului de la munte, a ciobanilor sau a cabanierilor este departe de această imagine idilică a omului care trăieşte fericit în mijlocul naturii. Sunt bărbaţi şi femei ce ies la muncă odată cu răsăritul soarelui şi intră în casă mult după acesta apune. Şi-apoi mai este iarna… Ne povesteau localnicii că şcoală mai este doar în centru şi că internatul va fi închis de Primărie din lipsă de fonduri. Asta înseamnă că, dimineaţă de dimineaţă, zeci de copii vor parcurge fie prin noroaiele primăverii sau toamnei, fie prin zăpezile iernii, kilometrii întregi în drum spre şcoală sau la întoarcerea acasă. Iar asta fac cei ce încă mai trăiesc pe culmile Apusenilor o viaţă întreagă. Oare câţi dintre noi, cei crescuţi prin oraşe, am fi dispuşi să renunţăm la confortul cotidian, la siguranţa faptului că avem un spital relativ aproape şi la mâncarea ce poate fi procurată mergând o sută – două sute de metri până la cel mai apropiat magazin.

– Într-un fel este trist ce spui…
– Da. Este trist. De mult prea multe ori ne mulţumim să “plângem” că se pierd tradiţiile, că se şterg urme ale lumii aşa cum o cunoaştem, dar ne limităm la a ne lamenta, la a trece pe-acolo, prin satele risipite prin munţi, lăsându-le apoi în urmă, bucuroşi că am apucat să le vedem şi plecând mai departe…

– … spre Padiş.
– Da. Spre Padişul carstic. O lume total diferită într-un fel sau altul, un loc mai îndepărtat, totuşi, de aerul de tradiţie. Odată intraţi în pădure, imediat după ultimele gospodării ale Cobleşului, tura noastră şi-a recăpătat accentul “montan”, poate mai puţin filozofic, mai puţin liric. Am revenit la vechile dileme legate de hartă, având surpriza de a ne regăsi, la un moment dat, la o intersecţie de trasee ce nu apărea pe hartă, intersecţie în care marcajul pe care îl urmasem din Arieşeni (triunghi roşu) dispărea de tot. Am plecat spre dreapta, pe bandă roşie, având în memorie o mai veche ştire de pe carpaţi.org, în care erau anunţate modificări ale marcajelor în zonă. Îmi amintisem de ştire, înaintea plecării, dar nu am găsit timpul necesar pentru a o căuta şi a o citi. Ne-ar fi prins bine (ca şi harta mai detaliată, pe care, între timp, am cumpărat-o). Dilemele asupra traseului şi despre continuarea sa s-au rezolvat la ieşirea într-un luminiş, când am întâlnit un lucrător forestier (asta să fi fost!?!) ce ne-a lămurit de ce nu mai regăsim vechiul marcaj. Eram în poiana de sub vârful Glăvoiu (pe care localnicii o numesc chiar Poiana Glăvoi, deşi mulţi turişti cunosc sub acest nume poiana “La Grajduri”), pe care am recunoscut-o, câteva minute mai târziu, şi datorită frumoasei vederi spre Groapa Ruginoasă.

– O ştiai?
– Citisem cu o seară înainte descrierea făcută de profesorul Marcian Bleahu, în Monografia rămasă de referinţă, chiar şi după treizeci de ani.

– Un ghid destul de vechi…
– Un ghid. Un ghid ce, deocamdată, nu pare a-şi fi găsit un urmaş de acelaşi nivel. Deja ne-am obişnuit să ne orientăm după descrieri de mult depăşite. Tendinţa firească a fost să fie introduse în text orice elemente ce ar putut fi de folos în orientare. Doar că, după atâţia ani, nu mai găsim băncile sau buştenii ce serveau ca puncte de referinţă. Uneori nu mai găsim nici clădirile sau chiar pădurile ce apar în rândurile tipărite ale ghidurilor apărute cu mult înainte de 1989. Nimeni nu cred că şi-a pus problema ca aceste ghiduri să folosească o perioadă atât de lungă. Timpul şi omul influenţează dramatic peisajul şi ceea ce este actual acum, în mod cert, va fi depăşit în 5-10 ani. Poate că se vor găsi oamenii potriviţi pentru a relua, completa şi înnoi aceste descrieri. Când? Cine ştie? Pentru că ţine de aceeaşi educaţie de care pomeneam mai devreme, un pic de fler şi, mai ales, experienţă.


Sep 14 2010

Vând vise…

Vând vise mici şi vise mari, fardate cu speranţe ce se împlinesc odată, sporindu-mi faima de negustor cinstit.

Le împachetez în hârtie viu colorată şi le scot în târg, în văzul lumii ce se înghesuie duminică de duminică la taraba mea cea mică, să le pipăie şi să le guste, să le cumpere bucată cu bucată, fără să clipească măcar.

Şi-apoi, la miezul zilei, scot pe tarabă ştergarul roşu pe care aşez visul cel mai frumos, stârnind haosul în piaţă. Doamne-ntreabă-n şoaptă, iar domnii strigă preţul, dar visul, într-un sfârşit, rămâne-al meu.

Şi plec cu el pe drumu-mi, căci nu te dau, iubito, deşi toamna a venit…

padureadevise.ro

Fotografie aparţinând Oanei