Pădurea de vise

… sau nu, am dat peste imaginea asta exact în perioada în care s-au împlinesc 4 ani de când lucrez la [[... CENZURAT ...]]

Un singur regret, legat de această imagine: Nu am realizat-o eu, evident că a fost altcineva care mi-a luat-o şi de data asta înainte.

Sub ochii mei, Pădurea se transformă… Poate că într-o zi, voi muta toate imaginile. Poate că nu vreau să fie un blog foto, poate că nu vreau…

De ce 10 lei? Intrând, mai degrabă întâmplător, în micul anticariat din zona Patria, privirea mi-a fost atrasă de o carte cu supracoperţi jerpelite. Patru flori de colţ în focus şi, uşor bluraţi, doi băieţandrii ce se odihnesc undeva prin munţi şi până la a cumpăra cartea nu a mai fost decât un pas extrem de mic.

De ce 50 de ani? Pentru că albumul foto “Peisaje din Romînia: Carpaţii” (“versiunea romînească”) a apărut în 1963. Tinerii din imaginea de mai sus, se căţărau prin pereţii Caraimanului acum 50 de ani, iar băieţii de pe coperta albumului sunt acum aproape de vârsta pensionării.

Una peste alta, am achiziţionat o carte rară, cu fotografii alb negru de o calitate tehnică ce ar face să roşească de invidie pe mulţi posesori de “digitale” şi cu un cuvânt înainte ce aparţine poetului Tudor Arghezi. Dacă fotografia aleasă pentru acest articol nu v-a convins, mai reveniţi prin Pădure, în cine ştie ce ocazie, or să mai urmeze şi altele. Dar, cel mai bine, căutaţi bine de tot în anticariate o carte, pentru a cărei copertă, Gheorghe Vulupaş a imortalizat, cu mulţi ani în urmă, patru (+una) flori de colţ, doi băieţi şi un munte.

Am mai spus, în diverse forme, că, dacă ridic ochii peste monitorul de la muncă, mi se agaţă privirea de munte şi pas de o mai pot întoarce prea lesne acolo unde ar trebui să stea de fapt.

Dacă tot am început seria “Braşovul meu”, un prim pas spre împlinirea a ceea ce spuneam cu muuuuuult timp în urmă, pe vremea când cuvintele curgeau mai uşor şi parcă erau ceva mai acide, am să continui prin a vă arăta tentaţiile cu care mă lupt zilnic, căci prezenţa muntelui nu ne uşurează, nouă, celor de la poalele sale, soarta de a fi legaţi de oraş pentru perioade mai lungi sau mai scurte, ci dimpotrivă, are efectul unui os aşezat în faţa unui câine cu lanţul prea scurt.

— — —

Am să încep prin a lega articolul de azi cu cel de ieri, astfel încât prima imagine este cea cu parcul din Centrul Civic – cel care găzduieşte Biserica Înălţarea Domnului, spaţiu pretenţios denumit “Piaţa Consiliul Europei”, aceasta în ciuda faptului că nu are nici alura de piaţă şi nici nu există vreo minimă reprezentare simbolică sau măcar un indicator care să introducă această denumire în conştiinţa braşovenilor.

Din păcate, aflat mereu sub semnul provizoratului, pe locul mici insule de verdeaţă (un privilegiu din ce în ce mai rar în Braşov) urmând a se construi ba o catedrală, ba un bloc turn, ba… în funcţie de planurile şi interesele comunităţii (sic!), parcul are, pe alocuri, alură de maidan. Iar dacă pomeneşti de piaţă, braşovenii, cel puţin cei mai în vârstă, îşi vor aduce aminte, mai degrabă, de vechea piaţă Mihail Kogalniceanu (agro-alimentară :D) de pe vremea când buldozerele nu răseseră casele, piaţa şi cinematograful din zonă în vederea realizării unui “centru modern, compatibil cu realizările Epocii de aur”.

Revenind din a mea divagaţie, dincolo de parc şi de diversele “macarale argintii”, după ce dăm “zum”(sic) se zăreşte… (Dacă nu aţi ghicit, click pe imaginea următoare, spre a vedea imaginea completă, a cărei zgomot şi vignetare nădăjduiesc să nu vă sperie).

… se zăreşte Ciucaşul drag. Odinioară, pe vremea când aveam biroul la unul din apartementele de la etajul nouă, aveam vedere directă spre el. Acum a trebuit să mă ridic şi să fac un pic de echilibristică pentru a face fotografiile fără filtrul geamului proaspăt spălat… în urmă cu 4 ani, atunci când ne-am mutat sediul din Răcădău în Centrul Civic.

Şi dacă tot eram agăţat într-o poziţie ce, probabil, a dat fiori celor ce muncesc în blocul învecinat, m-am întors cu 180 de grade pentru imaginea aceasta:

Nu, nu inesteticele blocuri de pe strada Griviţei sunt scopul acestei fotografii. În prim plan montan: Dealul Cetăţii (sau Dealul Strajei cum i se spunea odinioară) pe care se găseşte Cetăţuia – odinioară parte din complexul de fortificaţii al Braşovului, astăzi “complex turistic cu specific medieval”. Se mai zăresc (în imaginea completă): în colţul din dreapta, Colina Universităţii, iar în stânga, poalele împădurite ale Postăvarului. Însă, în imaginea mare, ochiul ager al cititorului nu va rata pata albă din planul îndepărtat, pată ce a constituit însăşi scopul întoarcerii mele: nimeni altul, decât Majestatea sa Făgăraşul (din păcate, nu există imagine zoom-ată, de data aceasta).

Mai pe seară, atunci când lumina dar şi munca mi-au permis acest lucru, am realizat şi fotografia ce importalizează electronic imaginea pe care am promis-o la începutul articolului: priveliştea pe care o am în faţa ochilor atunci când ridic privirea din monitor:

DA! Aţi ghicit! De la biroul meu, dincolo de Dealul Melcilor, eu zăresc “biroul” lui Atti Kovacs, cabanierul din Piatra Mare.

Cam aici se încheie scurta incursiune în lumea văzută din fereastra biroului meu. Vă invit să reveniţi în “Braşovul meu” pentru a vedea cam ce e nou şi ce e vechi prin oraşul anilor de liceu şi studenţie şi, nu în ultimul rând, ce munţi şi dealuri se mai zăresc pe partea opusă a blocului unde muncesc. ;)

PS:
1. Nu am avut nici răbdarea să prelucrez fotografiile (altfel decât prin modificarea dimensiunilor şi un scurt auto-levels) şi nici nu m-am chinuit să realizez fotografii care să depăşească scopul documentar al articolului. Evident, pentru încadrare, mi-am găsit şi de data aceasta o scuză: eram preocupat să nu cad de la etajul 8+2.

2. Ca de obicei, fiecare fotografie are şi o variantă “mare”, ce poate fi văzută dând click pe imaginea din articol.

3. Tot lucrând la text ieri a devenit alaltăieri.