Dec 23 2010

Dragă Moş Crăciun…

Apăi să ştii de la mine că s-o dus şi anu’ ăsta şi că e cazul să te trezeşti din amorţeală, că mai e un pic şi iar trebe să te bagi pe horn ca să aduci cadouri mari la copii mici.

Moşule, am fost cuminte. Nu am mai băut Cola (am trecut pe Pepsi), n-am întârziat la serviciu (mai mult de două ore), am mâncat tot (chiar dacă era mai mult decât puteam să “duc”), am ascultat de mami (hmmm, nu chiar… dar de la o vârstă se scuză… cred :-S). Să nu uiţi, deci, să îmi aduci altă maşină roşie, că aia de o aveam anu’ trecut, daaaa…. Zuzaaaaaa, s-a stricat… Degeaba te superi Moşule, chiar nu e vina mea! (Bine Moşule, este, dar ce să-i fac?)

Musai să îţi mai spun şi că la noi e bine să eviţi hornul folosit pentru că ajungi iar în centrală. Vino pe cele vechi, da’ vezi că “e” păianjeni.

Mulţumesc Moşule…

——————-

A mai trecut un an, al treilea, prin Pădure. Cu bune şi cu rele, ca toţi anii de-i duc de la o vreme încoace pe-acest pământ, cu doruri multe şi grele, cu oameni pe care mi i-a depărtat şi cu oameni ce mi i-a adus viaţa mai aproape.

Ridicând pentru o clipă ochii spre ieslea în care şade Pruncul, mă rog să ne întâlnim, cu toţii, mai sănătoşi, mai veseli şi poate mai înţelepţi în anul ce urmează.

La mulţi ani şi bine s-avem parte!


Dec 14 2010

Pe drumuri vechi: Apuseni – dialoguri interioare (II)

– Şi aţi ajuns în Padiş…
– Am ajuns la Cabana Cetăţile Ponorului, de data asta chiar şi cu gândul un pic la mâncare.

– Evident!
– Nu e chiar aşa. În general, atunci când merg prin căldură, nu prea mi-este foame. Îmi ajunseseră cei câţiva biscuiţi şi dulciurile mâncate la ieşirea din Cobleş. Am intrat în cabană mai mult cu gândul de a vedea dacă găsim o hartă mai detaliată şi pentru a bea ceva acidulat.

– Cola?
– Încerc să mă las… dar e boală grea. Citeam undeva că, în momente de efort, corpul cere chiar şi lucruri ce, în mod normal nu fac parte din “meniul” normal. La mine, corpul cere ceva acidulat. Nu e foarte sănătos, dar nu am ce face.

– Şi atunci, de unde gândul de mâncare?
– Păi, ăsta e un gând vechi. Mă urmărea de vreo cinci ani, de când cu bolul de ciorbă primit de Bogdan. Dar acelea erau alte timpuri. Între timp, porţia, aşa cum am văzut la nişte turişti ce s-au nimerit în acelaşi timp cu noi la cabană, s-a “normalizat”. Şi cabana s-a schimbat, era de atunci în modernizare, acum probabil că are şi o altă clientelă, de când s-a desfiinţat bariera de la canton şi se poate ajunge cu maşina până la cabană.

– O dezamăgire?
– Şi da şi nu. Timpurile se schimbă, în general. Şi aici şi acolo, pretutindeni. Aş fi preferat, totuşi, dacă tot ne “lăudăm” că sunt în UE şi vrem să ne aliniem standardelor acesteia, deci inclusiv pe partea de mediu, ca bariera să mai existe. Nu e normal să găseşti, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, maşini la câteva minute distanţă de intrarea în Cetăţile Ponorului sau, aşa cum am şi văzut, în pădurea de la Cetăţile Rădesei. Dar eu sunt un idealist şi visez o lume pe care alţii o declară senini “desuetă”…

– Principial este clar că nu, dar realist vorbind, eşti de acord cu aceşti “alţii”?
– O lume ideală nu există. Acest lucru mi-este clar. Sunt visător, nu şi nebun. Şi totuşi, nu pot fi de acord cu duritatea cu care dau aceşti “alţii” dau sentinţe. Aspiraţia spre idealism a fost (şi, cred eu, va fi) întotdeauna primul pas spre normalitate. Egalitatea în drepturi, spre exemplu, a fost un ideal şi va rămâne un ideal. Dar faptul că au visat câţiva la ea stă la baza unui întreg sistem social. Sunt convins că şi atunci au existat destui “realişti” ce au explicat cu rece şi argumentat că această egalitate este utopică şi totuşi… Şi atunci, de ce să mă las convins de vorbele unora, de ce să trebuiască să cred că este normală o situaţie evident anormală? De ce să accept cu ochii închişi şi mintea “asurzită” că progresul presupune (şi) distrugere? Şi de ce să renunţ la aceste vise atunci când văd că şi alţii au aceleaşi principii ca şi ale mele?

– Mulţi?
– Cineva îmi spunea odinioară: “Toţi mergem la munte, nu toţi suntem oameni de munte”. Aşa este. Am văzut oameni care nu ne-au întins o mână de ajutor atunci când căram cu greu un lucru util spre o cabană din zona în care locuiau. Ne-au ajutat atunci nişte bucureşteni. Nu am apucat să le mulţumesc până acum, aşa cum nu am apucat să îi mulţumesc să îi mulţumesc nici coechipierului meu de atunci. O fac în acest cadru ce are ca şi pretext o tură dintr-o cu totul şi cu totul altă zonă. În Padiş, în zona cantonului de la Grajduri, au oprit maşina şi s-au oferit să ne ducă până spre Vărăşoaia o pereche de constănţeni. Iar, ceva mai târziu, o familie de clujeni ne-a oferit o lecţie despre cum poţi să te bucuri de viaţă, chiar şi atunci când aceasta pare că te-a lovit crud… Sunt mulţi? Sunt puţini? Sunt toţi aceea care mai salută pe trasee, cei care ies la munte pentru o secundă de linişte. Pentru mine sunt destui.

– La fel de schimbată ai găsit şi zona Vărăşoaia?
– Hmm… Nu am mai găsit bariera, dar oamenii şi căsuţele erau la locul lor. Ceva mai departe de drumul în construcţie, dar şi mai departe de multe dintre obiectivele din zonă, Vărăşoaia este în acest moment varianta cea mai liniştită dintr-un Padiş ce pare să-şi fi pierdut definitiv şansa la sălbăticie. Nu trăiesc din iluzii, era forfotă şi acum aproape zece ani, dar acum este altfel. Foamea de bani şi defrişările au afectat definitiv zona, aşa cum s-a întâmplat în cam toţi munţii noştri, chiar şi (sau mai ales!) în cei teoretic apăraţi de diverse statute speciale.

– O barieră poate fi oricum ocolită…
– Da. Şi am văzut asta de-atâtea ori. Dacă o barieră se poate ocoli, sunt destui cei care consideră că nu există sau că este doar un jalon care adaugă mai multă savoare distracţiei motorizate. Am văzut asta în Ciucaş, am văzut-o şi în Piatra Mare. Ceea ce nu văzusem, până acum, erau maşinile de teren la gura Cetăţilor Rădesei. Acum nu se mai poate spune că nu le-am văzut. Poate ar fi trebuit, totuşi, să le fotografiez şi să le trimit Jandarmeriei Montane.

– Crezi că…?
– Vajnicul purtător de uniformă, aflat la punctul de control de la Cabana Silva (Ciucaş) în timpul maratonului, aşa se lăuda: că ar fi amendat pe baza fotografiei noastre pe cei ce au aruncat gunoaiele în potecă. Asta până să miroasă plasa cu “dovezi” aflate în putrefacţie. Presupun că mirosul gunoaielor şi resturilor de mâncare aruncate în poteca ce coboară sub Muntele Roşu de mai bine de o săptămână a fost cel care ia schimbat brusc opinia. Unde sunt aceşti jandarmi în week-end, atunci când nesimţiţii ocolesc bariera de la Dâmbu Morii urcând adânc în Poienile de pe Valea Şipoaiei? Sunt mulţi şi imposibil de ratat, trebuie doar voinţă pentru a îţi face treaba pentru care eşti plătit…


Nov 4 2010

În căutarea simplităţii…

Nume post: Căutător de cadre…

Angajator: Eu. Sunt un “Apăsător pe declanşator”, că mi-ar fi ruşine să mă descriu ca fiind pozar, a cărui ochi refuză să găsească imagini simple pe care, după aceea, să le încadrez simpatic şi să le memorez pe card…

Job: Caut o persoană pe post de înlocuitor de ochi. Persoana respectivă va trebui să caute cadre “curate”, lipsite de crăci şi gunoaie aruncate aiurea, fără labirinturi de linii încrucişate aiurea şi alte obstacole pe care ochiu’ şi, prin consecinţă, mintea mea le percepe doar acasă. Va mai trebui să fie capabil să găsească lumina potrivită, iar când aceasta nu există, să o producă dând din pedale.

Salariu potrivit jobului, conform cu nomenclatorul de meserii.

CV-urile se trimit la PO Box 3, NonExistingPlanetInOurSolarSystem.


Nov 3 2010

Rugă pentru părinţi

padureadevise.ro


Nov 3 2010

Sus în deal(ul Măgurii)

padureadevise.ro