Jul 27 2009

În căutarea identităţii (To be or not to be… a blogger?)

Privind în spate, resorturile care m-au determinat, într-o noapte de decembrie, să scriu primele rânduri ale Pădurii de vise, nu mai sunt valabile. Mi-aduc aminte cu plăcere cum, la ceas de seară, au venit timide primele rânduri, apoi cuvintele au curs, din ce în ce mai furibunde, până când seara s-a făcut noapte şi noaptea s-ar fi făcut zi, dacă nu ar fi fost lungă, ca orice noapte de decembrie. Primele rânduri, au fost scrise pentru că mă simţeam singur, pentru că încheiam un nou an în care visele mi se împliniseră în prea mică măsură, dar şi pentru că doream să contrabalansez printr-un proiect personal, un altul mai general (c.org).

Prima “criză de identitate” a micului meu blog s-a consumat aproape imediat pentru că după o noapte şi o zi, în care am publicat şapte articole, a urmat o lună întreagă de tăcere. Nu ştiam ce să scriu. A fost consecinţa faptului că Pădurea s-a născut spontan, nu a fost un gest premeditat, nu a fost un gest făcut pentru a fi “la modă”, nu a existat un studiu al altor bloguri pentru a vedea ce scriu alţii, nu am stat să aleg pe îndelete platforma. A fost doar nevoia unei nopţi de final de an de a comunica cu cineva, un cineva pe care nu îl aveam la îndemână. Ieşirea din această primă încurcătură, a venit în clipa în care mi-am dat seama că nu voi putea să duc mai departe proiectul decât asumându-mi identitatea (primele articole le semnasem “The dreamer”) şi scriind mai mult despre munte. Acesta a fost contextul în care în Pădurea de vise au apărut primele jurnale – scrise mai mult sau mai puţin stângaci, adică a fost momentul în care cele două proiecte, pe care le dorisem a fi paralele, s-au intersectat.

Au urmat luni în care în Pădurea de vise au ajuns atât articole legate de muntele atât de drag mie, cât şi unele generate de diverse observaţii din viaţa de zi cu zi. Am scris, mai mult sau mai puţin bine, mai mereu pentru mine şi, prea puţin, pentru cititorul ce ajuns de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin întâmplător, pe paginile acestui site pe care nu m-am chinuit niciodată să îl promovez excesiv. Tocmai această lipsă de promovare a dus, undeva în vara anului trecut, la întrebarea: “To be or not to be… a blogger?”. A fost evident, pentru mine, că în secunda în care am decis să păstrez blogul şi să mi-l asum, îmi asumam şi publicul care urma să viziteze pagina şi că îmi doresc ca acest public să se întoarcă în mod constant şi să răspundă nevoii mele de comunicare. A fost momentul în care noţiuni precum Page rank sau “Bounce rate” au devenit brusc importante, a fost momentul în care am decis să cumpăr domeniul .ro sub care regăsiţi astăzi Pădurea.

Şi totuşi, Pădurea nu a devenit subjugată cifrelor, iar promovarea sa a rămas la stadiu de intenţie. Şi mă bucur. Mă bucur, în primul rând, pentru că metodele clasice de promovare (cunoscute sub numele de SEO) nu mi se potrivesc. Nu sunt omul care să las un comentariu la fiecare articol care îmi place, nu vreau să adaug site-ul în zeci de directoare de linkuri. Urmăresc (sunt abonat) la un număr relativ mare de bloguri (să tot fie în jur de şaizeci) dar am lăsat cel mult zece comentarii pe acestea. De ce? Nu aş putea să spun cu exactitate. Ţine de modul în care reacţionez cu lumea în general. Am nevoie de o anumită intimitate pentru a putea comunica liber, fără fraze forţat emise. Într-un fel, această tăcere a mea mă jenează pentru că îmi dau seama că unii dintre autorii acestor bloguri înregistrează (pentru a câta oară?) trecerea mea pe site-ul lor, fără ca eu să salut măcar, aşa cum frumos ar fi să fac în clipa în care trec pragul unei case (fie ea şi a gândurilor transpuse în cuvinte sau imagini).

Un al doilea motiv care a influenţat “viaţa” şi destinul din ultimul (aproape un) an al Pădurii a fost unul personal. Faptul că mi-am găsit jumătatea a influenţat nu doar promovarea blogului (mai bine zis lipsa ei) ci şi orientarea sa “editorială”. Îmi dau seama că tonul s-a schimbat, îmi dau seama că au dispărut articolele născute din efeverscenţa nemulţumirii. Au apărut din ce în ce mai multe scrise pentru Ea şi pentru cei cititori, au apărut micile încercări literare (?!?). Şi totuşi, acest lucru este departe a mă nemulţumi. Dimpotrivă, scepticismului meu i-am răspuns cu câteva rezultate care m-au mulţumit într-o oarecare măsură, au apărut din ce în ce mai multe articole şi apoi tăcerea…

… Tăcerea impusă de criza de inspiraţie şi de oboseala accentuată. Iar pe acest fond, a apărut, din nou, întrebarea: “To be or not to be… a blogger?”. Mărturisesc că am fost mai aproape ca niciodată de a abandona atât Pădurea de vise cât şi carpaţi.org. Lipsa timpului liber, reacţiile acide şi exagerate ce mă bântuie în ultima perioadă, m-au făcut să mă gândesc dacă este sau nu cazul să continui, dacă nu ar fi mai potrivit să îmi văd de treaba mea şi să citesc seara câte o carte. Încă nu am găsit răspunsul potrivit. Atât timp cât nu îl voi găsi, voi căuta (ca de-atâtea ori în trecut) în desaga cu gânduri o nouă jonglerie. Iar clown-ul ce îşi va pune masca să prezinte spectacolul va zâmbi frumos deşi în spatele zâmbetului se va gândi la ce va face mâine, va căuta noi resorturi, noi identităţi.


Jul 27 2009

Iar un corn din viaţa mea…

… a-ndrăznit să vă înfrunte, să vă şteargă, de-ar putea, vechea cută de pe frunte.

padureadevise.ro


Jul 17 2009

Magazinul de vise (Finalul)

N-am avut curajul să o “citesc” până la capăt. Am parcurs primele pagini, atunci, în tren, şi apoi, şocat, am închis-o, am pus-o într-un raft al bibliotecii şi aproape că am uitat de ea. Au trecut trei ani, trei ani în care care nu m-am gândit decât rareori la bătrân şi la cartea lui. Până într-o dimineaţă, când mi-au răsunat în minte cuvintele lui: “Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.”

Oare ce o fi vrut să zică? Din dimineaţa aceea, cartea a devenit o obsesie pentru mine. E acolo, o văd în permanenţă. Roşie ca flacăra iadului, mă chinuie, mă obsedează, mă face să nu mai fiu eu. “Trebuie să o duc înapoi, să scap de ea şi să şterg din minte amintirea bătrânului”.

Asfaltul fierbe. Şoseaua plină de curbe se transformă în mintea mea obosită, devine un dragon ce şerpuieşte pentru a mă înghiţi. Sunt prea obosit. Nopţile nedormite îşi spun cuvântul. De ce nu am luat trenul? Oare mai trăieşte bătrânul? Oare mai găsesc magazinul? Oare…

Şi totuşi, părăsind hotelul, acelaşi hotel ca acum trei ani, în care sunt cazat, ironică joacă a soartei, în aceeaşi cameră, îndoielile prind rădăcină în mine. Rătăcesc pe străzi cu orele, evitând de fiecare dată să intru pe strada unde se afla magazinul. Simt ochii trecătorilor aţintiţi deasupra mea. Pesemne că am luat alura unui nebun rătăcit, probabil că mormăi cuvinte neînţelese într-un intens dialog cu mine însumi, sunt transpirat şi mă simt obosit.

S-a făcut deja târziu de tot, iar vitrinele luminate ale magazinelor aruncă lumini stranii pe caldarâmul străzii pe care îl tot fixez cu privirea, neîndrăznind să mă uit după firma ruginită. Mă apropii încet, aproape mă târâi, de clădirea ce adăpostea magazinul… “Trebuie!”. Dar în locul unde mă aşteptam să găsesc vitrina prăfuită şi uşa scorojită a Magazinului de vise, mă întâmpină o librărie cochetă, cu un aer intim, dar în care nu regăsesc nimic din Magazinul bătrânului. Simt o strângere de inimă când împing uşor uşa de sticlă. Aştept înfricoşat să aud zgomotul clopoţelului dar…

Din spatele tejghelei mă întâmpină zâmbetul cochet al unei tinere.

– Bună ziua!
– Sărut mâna! domnişoară!…

Nu îmi găsesc cuvintele. Pe cât de greu mi-a fost să caut magazinul bătrânului, pe atât de greu îmi este acum, negăsindu-l.

– Ştiţi… Caut… Înainte de a fi librăria aceasta aici, era un bătrân avocat ce ţinea un Magazin… De fapt, este impropriu spus magazin. Dar… afară scria Magazinul de vise. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu acel bătrân?
– … Înainte să deschidem noi magazinul, acum doi ani, aici era o dărăpănătură în care nu locuia nimeni de ani de zile. Nu sunteţi din zonă, nu?

Nu îi mai răspund… Ieşind pe uşă, îmi simt mintea rătăcită, luminile oraşului mă zăpăcesc, strada se învârte cu mine.

– Nenea! M-a pus cineva să vă dau biletul ăsta!

Până să îmi revin, puştiul ce mi-a strecurat în palmă petecul de hârtie fugise. Privesc la hârtia îngălbenită. Are mirosul acela specific de hârtie veche, acelaşi pe care îl are şi cartea pe care, uitând de ea, am ţinut-o sub braţ o zi întreagă. O pusesem aşa la hotel, în speranţa că îmi voi încropi o aparenţă relaxată. Abia acum realizez că am ţinut-o strâns şi că mă doare braţul.

Treceţi strada şi intraţi în curtea de la numărul 19. În capătul curţii, veţi vedea o scară de lemn pe care veţi urca la al doilea etaj. Intraţi, fără să mai ciocăniţi, la a treia uşă, pe dreapta.

Avocat Predescu

La numărul 19, mă întâmpină o poartă uriaşă din lemn – înnegrită şi gârbovită de trecerea timpului. Apăs mânerul uriaş al porţii şi mă opintesc bine ca să pot împinge uşa ce se deschide cu un scârţâit infiorător. Pare a nu mai fi fost deschisă de ani de zile. Curtea este de fapt un gang lung şi întunecos la ora aceasta târzie, închis pe toate laturile de clădirea cu două paliere, a cărei apartamente nu par a fi locuite. Abia zăresc, undeva la capătul gangului, scara pomenită în mesaj. Intru cu teamă, aşteptându-mă în orice clipă să apară din cine ştie ce cotlon un câine care să-şi apere imperiul pustiu.

Urc cu teamă pe scările la fel de bătrâne ca şi curtea, ce par a se rupe, treaptă cu treaptă, sub mine. Păianjenii şi praful îmi dau aceeaşi impresie de pustiu. Ca şi uşa porţii, pare că nimeni nu a mai fi folosit treptele de ani de zile.

Aşa cum scrie în mesaj, găsesc uşa deschisă. Pe măsură ce o închid, dispare şi ultima mea sursă de lumină, cea care oricum nu îmi permitea să văd mare lucru din încăperea în care intrasem. Tresar speriat când uşa loveşte clopoţelul.

– Aţi ajuns… V-am aşteptat destul de mult, iar la vârsta mea… ei, bine, la vârsta mea, timpul este preţios.

Cu mişcări încete, avocatul, aprinde o lampă pe gaz ce aruncă în încăpere o lumină vagă.

Mă îndrept spre bătrânul ce s-a reaşezat în vechiul balansoar şi, pe măsură ce înaintez cu grijă prin încăpere, ferindu-mă ca nu cumva să lovesc vreun obiect pe care abia aş putea să-l bănuiesc în semiîntuneric, descopăr mobilierul pe care odinioară împodobea magazinul. Până şi pisica doarme pe canapea, părând a nu se fi mişcat din locul în care o lăsesem cu ani în urmă. Singura diferenţă pe care o pot percepe, este faptul că în şemineu focul nu mai arde iute. Abia mai strălucesc în întuneric doi-trei tăciuni portocalii.

– Doriţi o cafea?
– Mulţumesc, nu beau cafea.
– Arareori îmi mai calcă cineva pragul. Mi-e dor de anii în care beam o cafea, sporăvăind despre una, despre alta cu câte un client, aceasta pe vremea când eram activ în barou. Încercam în timpul acesta să ghicesc firea omului din faţa mea… Păcat. Speram că în aceşti trei ani v-aţi schimbat obiceiurile şi vom bea o cafea împreună.
– Aveţi o memorie excelentă… dar… ce vă făcea să fiţi atât de sigur că mă voi întoarce? Şi ce s-a întâmplat cu Magazinul?

Dar bătrânul tăcea… Aceleaşi lungi tăceri, aceleaşi haine ce trebuie să fi fost noi în vremurile demult apuse ale tinereţi sale, aceleaşi riduri… Doar angoasele mele sunt altele, mai puternice, mai înspăimântătoare.

– V-am adus cartea înapoi.
– Trebuia să o fi citit mai întâi!

În semiîntunericul camerei, glasul avocatului, devenit tăios, pare a veni din iad!

– Vă rog să îmi spuneţi ce se întâmplă. Cum de ştiaţi că o să vin? Cum de ştiaţi că nu am citit cartea? Cine sunteţi de fapt?

Dar răspunsurile nu vin… Mă aşez moale pe canapea. Sunt obosit, prea obosit… Într-un târziu, bătrânul se ridică şi, cu un fier, scormoni jarul. De îndată focul, izbucni vesel. Şi totuşi, nu am observat să fi pus vreun lemn.

– Cine sunteţi?
– Eu? Un bătrân ce a învăţat de-a lungul anilor să vadă dincolo de prezent.
– De ce sunt eu aici?
– Pentru că acesta este destinul dumneavoastră. Să fiţi următorul proprietar al Magazinului de vise.
– Sunteţi nebun…
– A venit timpul să priviţi cu atenţie la viaţa dumneavoastră. Nu sunteţi mulţumit de ea, nu vă regăsiţi în ritmul ei, nu aparţineţi lumii în care trăiţi.

Aş vrea să mă ridic, să plec în noapte, dar nu am putere, sunt aproape întins pe canapea…

Singurul zgomot ce tulbură tăcerea camerei este torsul pisicii. Oare de cât timp zac?

– Îmi puneţi întrebări al căror răspuns îl cunoaşteţi deja. Priviţi cu atenţie în dumneavoastră şi veţi afla răspunsul la toate aceste întrebări.

Dar vorbele bătrânului trec pe lângă mine, le aud dar nu le înţeleg, totul se estompează în jurul meu odată cu ultimele licăriri ale conştiinţei… Simt că mă sufoc, alerg în stradă… Farurile…

— — —

Tânăra asistentă medicală trase jaluzele şi deschise larg fereastra rezervei lăsând lumina şi aerul tare al dimineţii să inunde încăperea. Era obosită după ce veghease la capul muribundului o noapte întreagă.

– Ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia. În delirul lui se crede avocat, deşi era un biet boschetar…


Jul 13 2009

Parfumul unei fotografii cu ceţuri

Privesc fotografia unei dimineţi de toamnă şi încerc să îmi aduc aminte ce aromă avea sărutul tău, acolo sus… acolo… printre ceţurile ce lăsau incandescente globuri de apă pe ramuri de brad. Iar amintirea de-o clipă a aburilor dimineţii îmi aduce în vis îmbrăţişarea timidă a primului sărut, sărutul ce ne-a unit, acolo sus, în muntele de piatră albă, sărut ce te-a adus, iubito, în braţele-mi dornice să te cuprindă şi să-ţi spună “Tu… Numai tu…”.


Jul 8 2009

Expoziţia foto

padureadevise.ro

padureadevise.ro