May 15 2009

Înainte şi după… 1972

În mod cert, atunci când a produs tricoul din imaginea de mai jos, intenţia cunoscutei firme de produse sportive a fost să sublinieze că după apariţia lor pe piaţă, sportul a devenit un fenomen de masă şi din ce în ce mai mulţi fac mişcare.

padureadevise.ro

La români, cu sportul… mai greu. Se chinuie să ne-o demonstreze chiar Ministerul Învăţământului, reducând numărul de ore de sport.

Revenim la tricou: l-am văzut întâmplător, pe un tip. Nu mă uit, de obicei, după tricouri, iar după tipi cu atât mai puţin, dar de data aceasta mi-a atras atenţia combinaţia tricou, inscripţie şi…. burta imensă a purtătorului. Concluzia firească: “Until 1972, people walked. Since then, they are driving!”.


May 14 2009

Retezat de primăvară

Avertisment: Segmente din traseele descrise în jurnal sunt accesibile în această perioadă doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestor trasee în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

Sunt locuri în care nu ajungi decât atunci când eşti pregătit să le întâlneşti, iar mie aşa mi-a fost dat pentru multe dintre locurile care altora le sunt familiare demult. Printre multele cadouri ce mi le-a rezervat viaţa în ultimul timp, mi-a fost dat să ajung în Retezat, iar acest lucru a venit la o vârstă la care pot privi, deja, lucrurile cu detaşare, o vârstă la care atingerea unui vârf nu este decât un mijloc de a dezvălui sufletului alte privelişti, iar câteva clipe de şedere la soare pe o piatră, cu ochii plini de frumuseţea muntelui, pot compensa, din plin, lipsa din “palmares” a unei cote.

Cu ochii lipiţi de somn, coborâm în halta dintr-o încă adormită Ohaba de sub Piatră. Ne întâmpină doar liniştea, imaginea dezolantă a unei clădiri devastate ce odinioară adăpostea casa de bilete şi un biet câine ce se gudură pe lângă noi cu o veselie ce pare la nelalocul ei minţilor noastre de oameni nedormiţi şi cocoşaţi de povara mult prea încărcatelor noastre bagaje ce adăpostesc echipamente pentru două sezoane diferite, atât de necesare în această perioadă în care sus este zăpadă udă, iar jos la poale, se apropie prima coasă. Abia îndrăznim, acum, la ora la care noaptea se îngemănează cu ziua, să deranjăm liniştea satului din inima Haţegului cu sunetul paşilor noştri şi cu timidele şi inutilele încercări de a trimite acasă patrupedul. Este inutil să sperăm la un transport. Suntem singuri, sub un cer plumburiu ce ascunde privirilor noastre un Retezat pe care îl ghicim departe – încă ascuns sub plapuma umedă, încercând să găsim drumul de apropiere spre muntele ce-l visasem atâta.

Parcurgem alene drumul ce ne aduce în Sălaşu de jos, făcând inutil semn cu mâna spre vreo maşină rătăcită pe drum sau privind după vreun iepure ce o zbugheşte repede pe dealurile ce ne înconjoară. În sat suntem priviţi cu oareşce mirare de oamenii ce se trezesc alene şi se îndreaptă spre locurile de muncă. Nu este încă sezonul vacanţelor, suntem doar doi bieţi hoinari ce caută încă iarna, la vremea la care oamenii aşezaţi se gândesc la vara ce se apropie cu paşi repezi. Aşteptăm, la îndemnurile unei localnice, microbuzul ce coboară dinspre Nucşoara, dar auzind că va să vie înapoi abia spre ora opt, ne reluăm lentul şi chinuitorul marş.

Ieşiţi din sat, mai ridic mâna doar într-o doară la maşinile care trec din când în când pe lângă noi. Dar, atunci când aproape ne pierdusem speranţa, opreşte lângă noi maşina… Jandarmeriei. Îmi trece prin cap, pentru câteva clipe, că am putea să luăm amendă, dar din oboseală se naşte curajul de a pune întrebarea ce ne va purta motorizaţi până la ieşirea din Nucşoara. Nu ştiu dacă s-au găsit mulţumiri destule atunci, la ceasul dimineţii, dar în zilele ce au urmat, gândurile noastre bune şi numeroase urări de sănătate şi viaţă lungă s-au îndreptat spre cei doi oameni ai legii ce şi-au făcut milă de suflele şi picioarele noastre.

Lăsăm câteva minute rucsacii să se odihnească şi sperăm să nu fi folosit decât doza de noroc a unuia dintre noi, dar speranţele se dovedesc deşarte. Mergem alene spre Cârnic, depăşiţi de o unică maşină, o inepuizabilă 1300 (“cea mai tare maşină de teren”, aşa cum mi-o dovediseră moţii în urmă cu ceva ani) prea încărcată cu bagaje să mai avem loc noi doi, darămite “dulapurile” noastre, dar şi de vacile ce se îndreptau liniştite spre locurile de păscut, mai vioaie decât eram noi capabili, mânate, probabil, de gustul colţului de iarbă crudă căreia i-au dus dorul o iarnă întreagă. Vremea ce se încăpăţânează să rămână închisă, îmi adânceşte oboseala şi sfârşesc prin a adormi un timp, lungit pe izopren, undeva la marginea drumului, vegheat de mâna ce-mi mângâie părul.

Cabana Cârnic apare izbăvitoare, atunci când creierul şi corpurile noastre obosite începuseră să refuze să se mai coordoneze. Suntem recunoscuţi de cabanier, ce se dovedeşte a fi chiar şoferul bravei Dacii, lucru pe care îl realizăm abia după ce îşi cere scuze că nu ne-a luat în maşină. Un ceai şi o jumătate de oră de odihnă şi ne luăm la revedere de la vremelnicele noastre gazde, pe noi ne aşteaptă, acolo sus, zăpada şi cabana cu nume de floare albastră.

Suntem singurii ce-şi mână paşii pe drumul de pământ şi piatră, acum, la mijloc de săptămână, şi ne bucurăm de pădurea de fag de un verde proaspăt şi revigorant. Liniştea dimineţii a fost înlocuită de concertul de mai al păsărilor şi de sunetul apei ce transformă cascada Lolaia într-un minunat voal alb pe care aparatul foto îl surprinde cu şi fără timpi lungi de expunere, de departe şi de-aproape. Ne permitem această pauză, este încă devreme în zi, ne jucăm cu lumina, ne jucăm cu apa, ne încărcăm sufletul cu primăvara locurilor înainte de a porni mai departe pe forestierul mult prea lung pe care, pas cu pas, căutăm să lăsăm în urmă oraşul şi grijile, să lăsăm în urmă oboseala nopţii şi praful drumului. Suntem în căutarea unor noi amintiri de povestit nepoţilor la vremea când flori albe vor fi împodobit tâmplele, în căutarea mereu altor imagini ce vor fi imortalizate de aparatul fotografic, în acelaşi timp capabil şi incapabil să stocheze, pe recele suport electronic, emoţiile clipei.

La vremea când foaia ce răsună a lăsat definitiv loc acelor de molid, lăsăm în stânga marcajul cu triunghi albastru ce urcă aspru pe firul pârâului Pietrele, alegând să rămânem pe poteca marcată cu banda albastră ce ne va duce prin poiana tristă din care nu mai întâmpină turiştii cabana Pietrele. A rămas şi ea în amintirea celor care au apucat să o vadă, un nume într-un şir atât de lung de nume sinonime cu jarul unei nopţi şi cu dezolarea anilor ce au urmat. Mi se pare că trăiesc aievea un film cu fantome în timp ce trec prin complexul în plină degradare. Abia când ajungem în zona fostei cabane găsesc urme de viaţă, dar ceea ce văd mă şochează. Boxe de câini înconjurate de plase metalice – o adevărată canisă. Faptul că suntem întâmpinaţi de un singur câine alb, este departe de a mă linişti, iar comportamentul lui nu este din cele mai amicale. Mi se face brusc dor de Bruno şi Hera, uriaşii blânzi de la mine de-acasă, din Piatra Mare. Încerc să vorbesc cu el, se mai calmează, dar cum îi întorc spatele reîncepe să se agite. Târziu de tot, când ajungem aproape de uşa pe care scrie Cazare/Accomodation, ne întâmpină femeia ce pare a fi cabaniera fără cabană a acestor locuri. Ne spune că dulăul nu are nimic cu noi, dar ne latră din cauza beţelor de trekking. Cu greu mă abţin să nu îi răspund că beţele au intrat demult până şi în “arsenalul” obişnuit al turistului român. După ani de zile de mers pe munte, am început din ce în ce mai greu să suport cabanierii ce cresc în jurul cabanei hoarde de câini mai mult sau mai puţin controlabili. Nu cred că este de datoria turiştilor să înveţe să se comporte şi faţă de aceşti dulăi, sunt suficiente întâlnirile cu ciobăneştii, cred că este de datoria cabanierilor să dreseze aceşti câini a căror utilitate sunt dispus să o înţeleg. Nici în visele cele mai urâte nu aş vrea să îmi închipui cum ar fi arătat întâlnirea nocturnă cu “căţeluşul” pe care îl deranjează beţele de trekking. Lăsăm în urmă incidentul, dar lăsăm curând în urmă şi ceea a rămas din complexul Pietrele, pentru că nici ceaiul şi nici atitudinea cabanierei nu sunt cele cu care sunt obişnuit. Nu sunt un turist pretenţios, dau întotdeauna Bună ziua când intru într-o cabană şi mulţumesc întotdeauna pentru ceaiul pe care îl plătesc, aşa că rareori rămân cu un gust amar după ce plec, dar sentimentul neplăcut ce mă încearcă lăsând în urmă Pietrele este cu greu alungat de nevoia de a mă bucura de munte şi de linişte.

În locul în care din stânga intersectăm din nou traseul de pe vale, găsim celebra grămadă de lemne destinată cabanei Genţiana. Luăm câteva surcele, atât cât ne mai permit rucsacii supraîncărcaţi şi continuăm să urcăm, acum pe marcaj comun (BA şi TA). Drumul, din ce în ce mai abrupt, îl “dansăm”, când pe gheaţă, când pe lespezi, când pe zăpada ce se lasă sub noi. Când, într-un târziu, mă trezesc în faţă cu clădirea de lemn a cabanei, sufletul meu tresaltă de o bucurie pe care abia mi-o reţin. “Simt” din toţi porii că este o cabană de-a mea, cu Cabanier şi ceai de plante culese din pajişti. Suntem întâmpinaţi exact aşa cum bănuiam, cu multă căldură, de nea Loli şi de câţiva membri ai clubului Floarea Reginei (căldură pe care am resimţit-o în toate zilele petrecute la Genţiana). Cum am ajuns în timpul săptămânii, suntem lăsaţi să ne alegem locurile, ba mai mult, suntem îndrumaţi către cele mai călduroase. Urmăm sfatul şi ne încercăm de îndată locurile, cu un somn binemeritat după un drum atât de lung.

Dimineaţa, totul este îngheţat. Începem prima urcare printre jnepenii de pe vale, a căror traversare ne va deveni în zilele următoare familiară (dar nu şi plăcută). Crusta ne ajută să evităm căderile şi ieşim relativ repede în prima căldare glaciară. Este prima mea întâlnire cu circurile glaciare ale văii Pietrele. Luăm harta şi, în soarele ce începuse deja să prindă putere, ne întindem pe un loc de pe care zăpada se curăţase. Ne lămurim dilemele geografice şi identificăm vârf cu vârf giganţii din faţa noastră: vârfurile Bucura I şi Bucura II, uşor în dreapta, apoi Curmătura Bucurei, vârful Custura Bucurei şi Colţii Pelegii. Suntem încadraţi strâns de culmile Pietrele şi Stânişoara, dominate de vârfurile cu acelaşi nume. Ţinta noastră iniţială, vârful Peleaga, este ascuns deocamdată privirii noastre, undeva în stânga. Traversăm apa pe un pod de zăpadă îngheţată şi, în curând, scăpăm din pădurea de jneapăn, ce se reduce încet – încet la pâlcuri ce pot fi ocolite, lucru infinit mai uşor decât mersul peste crăci îngropate, mereu cu teama de a scăpa în gol. Şi dacă mersul ne devine mai comod, în ciuda intensităţii din ce în ce mai mari a razelor soarelui ce înmoaie crusta, ne permitem să privim mai mult în jur şi-i dau dreptate Oanei: “Este frumos, Retezatul ăsta”. Mă fascinează turnul întunecat al vârfului Bucura II, sălbatic şi aparent inaccesibil, străbătut ici şi colo, ca de nişte vene, de hornuri aproape verticale pe care se scurge sânge alb, mă atrage imaginea Curmăturii Bucurei, cu dinţii de rechin ce muşcă din cornişele mult mai mari decât ne aşteptam, iar în stânga, şaua Pietricele, pare a se sprijini pe o coamă a unui pur sânge arab al cărui cap îl reprezintă Colţii Pelegii.

Înaintez încet prin căldarea glaciară ce, judecând după orizontalitatea perfectă a solului, trebuie să fi adăpostit odinioară un alt lac, demult colmatat. Oare câte sute de ani au trecut de când lacul a dispărut? Este soarta naturală a multora dintre lacurile glaciare. Vor dispărea în timp, unele mai repede, altele mai încet, odată cu transporturile de material ce vor umple din ce în ce mai mult locaşul în care se găseau odinioară, iar în urma lor vor rămâne zone relativ plate în care îşi va săpa meandre apa ce alimenta fostele lacuri. Meditând la soarta fostului lac ajung, într-un târziu, la Bordul Tomii şi depăşindu-l, regăsesc apa limpede a lacului Pietrele descătuşată parţial din strângerea zăpezii. Deja este foarte cald, cu toate pauzele atât de necesare mie am ajuns foarte târziu în zonă şi, din cine ştie ce motive, nu mă simt nici psihic foarte tare. Odată cu apropierea de creastă, starea de disconfort creşte şi cu greu reuşesc să mă conving că voi fi în stare să urc pantele de sub Custura Bucurei.

Alegem pentru urcare un picior aflat în dreapta vârfului ce pare a oferi din loc în loc adăpostul unor stânci. Împreună cu vâlcelul ce îl mărgineşte la stânga pare a fi singurul loc de pe Curmătura Bucurei lipsit de cornişe. Alternativa, din locul şi la timpul în care ne-am regăsit acolo, ar fi fost să urcăm pe stânga un vâlcel ce ne-ar fi dus pe piciorul ce coboară din vârful Custura Bucurei spre căldare şi apoi să facem un traverseu destul de lung pe feţele de sub vârf, traverseu ce ne va duce în şaua de după acesta fără să-l mai urcăm. Alegem să rămânem la planul iniţial, facem o pauză de hidratare şi punem în picioare, pentru prima oară în această tură, colţarii. O las pe Oana să ia ceva avans pentru a nu risca inutil o supraîncărcare. Zăpada pare a fi destul de stabilă, dar este mai bine să fi sigur. Ne regrupăm între stânci, ocolim primul grup prin stânga, efectuăm un scurt traverseu spre dreapta pentru a ocoli cea de-a doua stâncă şi ieşim din nou pe picior. Zăpada ne joacă o festă: este destule de subţire şi dedesupt sunt stânci. Totuşi, ciocul pioletului şi colţarii prind destule de bine şi ieşim destul de repede în şaua finală. Am ajuns cu bine în creastă şi văd, pentru prima oară, dincolo de ea, Căldarea Bucurei. Deşi la timpul respectiv, mi s-a părut că a luat foarte puţin, am avut nevoie, în fapt, de aproape o jumătate de oră, o jumătate de oră ce, suprinzător, m-a readus psihic, dar mai ales fizic, la parametrii normali, dar o jumătate de oră ce compromite definitiv orice tentativă de a mai urca spre Peleaga. Mocăiala mea de dimineaţă face să fi ajuns mult prea târziu aici sus. Mai păstrăm de doi lei speranţe şi hotărâm să luăm o decizie finală abia pe Custura Bucurei.

Probabil că ar fi fost mult mai rapid să continuăm pe linia crestei, dar teoria este teorie şi deciziile din teren rămân cele mai importante. Starea zăpezii şi mai ales bănuiala că ar fi doar un strat subţire de zăpadă sub care se găsesc plăci de piatră, ora târzie şi temperatura ridicată, au fost factorii care ne-au îndemnat să continuăm pe traseul de vară, iniţial cu colţarii în picioare, pentru că în prima parte am avut mai multe traverseuri relativ expuse, pe limbi de zăpadă, iar mai apoi, renunţând la colţari, direct în sus, pe plăcile de stâncă dezgolite de învelişul alb, am ajuns înapoi în creastă, imediat sub vârful propriu-zis. Supriză însă! Pe ultimii metri, înzăpeziţi, suntem nevoiţi să ne oprim şi să punem din nou colţarii, pentru că nu am reuşit să sparg cu bocancii trepte suficient de sigure. Tot efortul a meritat. De sus, lumea ne aparţine şi suntem doar noi doi, departe de lumea dezlănţuită, mângăiaţi doar de un vânt ce se dovedeşte blând cu noi.

Tot acest balet delicat printre lespezile Custurii, operaţiile de montare / demontare a colţarilor fac să fie extrem de târziu când ajungem în Şaua de sub Colţii Pelegii. Orei târzii i se adaugă şi o traversare expusă, undeva sub vârf, acolo unde se vede clar o urmă de avalanşă. Nu este nevoie de multe cuvinte. Peleaga rămâne pentru un alt anotimp alb, nu pleacă nicăieri. Vom reveni să urcăm până la ea, înarmaţi cu mai multă hotărâre şi experienţă şi, cel mai important, cu toate aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte configuraţia terenului pe timp de iarnă acumulate în aceste zile. Am ajuns înapoi în Bordul Tomii făcând traverseul de sub Custura Bucurei pe varianta pe care o lăsasem în stânga la urcare. În alte condiţii nu ştiu în ce măsură aş fi avut curajul să tai faţa respectivă, dar fapt este că zăpada ne-a permis traversarea sigură a pantei. De jos, ne mai oprim să privim la ultime raze ale soarelui ce colorează în auriu vârfurile. Ar fi fost frumos ca apusul să ne prindă acolo sus, dar pe noi ne aşteaptă o lungă şi înceată traversare a pădurii de jneapăn, de data aceasta pe o zăpadă moale, pe care crengile micilor conifere se încăpăţânează să nu o mai susţină. Ajunşi, târziu de tot, la Genţiana, punem punct unei zile care, pentru mine, a fost umbrită de un singur regret: absenţa schiurilor, în condiţiile unei zăpezi şi a unei zile superbe pentru schiul de primăvară prin frumoasele circuri glaciare ale Văii Pietrele.

După ce sâmbătă ne-am rezervat dreptul unei sublime stări de lene ce ne-a trimis la plajă pe o stâncă din faţa cabanei, duminică urcăm din nou prin pădurea de jnepeni. Pe măsură ce urcăm, mirosul “curăţat” de factorii de stress urbani, descoperă izul clar de animal sălbatec. Cum nu am ştiut niciodată să deosebesc mirosul de “vânător” de cel de “vânat”, ne semnalăm din când în când prezenţa, pentru a evita întâlnirea cu vreun Martin surprins de cei doi “nebuni” ce s-au smuls din căldura aşternutului destul de devreme. Fapt este că mânaţi de la spate de perspectiva neplăcutei întâlniri, ieşim destul de repede în prima treaptă glaciară, în ciuda lipsei crustei ce ne-a ajutat atât în prima zi. Ne păstrăm ritmul bun până în zona lacului, acolo unde ajungem mult mai repede decât în prima zi. De aici, părăsim marcajul şi ne alegem un traseu relativ domol spre o şa de pe Culmea Stânişoara, nu înainte de a ne echipa cu colţari.

În şa facem o nouă îndoctrinare cu iubire… de Retezat. Ne aflăm pe o culme aflată între două văi superbe – cea a Pietrelor şi cea a Stânişoarei, este soare şi bine. În dreptul nostru, două urme paralele semnalează trecerea recentă a unei perechi de, credem noi, lupi relativ tineri. Cele patru degete şi forma generală a labei nu pot să aparţină unor câini şi sunt prea mari pentru a putea fi asociate unor vulpi. În aceste condiţii, probabil că mulţi ar renunţa la prânz, dar nouă ne este prea foame, iar pe de altă parte pauza este binevenită pentru a face planul mai departe. Custura Retezatului este plină de cornişe, chiar mai neplăcute decât cele din Curmătura Bucurei. Avem o singură zonă favorabilă ascensiunii – cea în Şaua de iarnă, dar aceasta se află destul de departe de vârful Retezat, iar noi nu avem foarte mult timp la dispoziţie. În aceste condiţii şi sub influenţa lecturii din Munţii Noştri ce indică o privelişte mult mai spectaculoasă, spre mare mea bucurie, se naşte ideea ascensiunii pe Bucura, vârful ce m-a atras încă din primul moment. De pe acesta se prăbuşeşte cu zgomot zăpada, pe pereţii mai înclinaţi se văd rupturi evidente, dar, în mod curios, acest lucru nu face decât să-mi sporească fascinaţia.

Coborâm în circurile Stânişoarei cu speranţa că de data aceasta nu ne vom mai rata ţinta aflată chiar la o aruncătură de băţ de noi. Mai mult, vârful pare a fi tangibil şi direct, pe un picior ceva mai înclinat dar pe care se ivesc, protectoare, câteva stânci ce ne-ar putea ajuta să nu rupem placa. Alegem varianta cuminte – a urcării în Şaua de iarnă. De departe, urcarea spre aceasta pare a fi relativ lină şi sunt tentat la un moment dat să continui cu beţele de trekking. Luăm, totuşi, din prudenţă, pioletul în mână şi bine facem, ultima parte fiind destul de înclinată, iar zăpada apoasă nefiind una din cele mai favorabile. Traversăm cu grijă o faţă de sub Bucura I. Zăpada se rupe uşor şi trebuie să avem grijă ca să evităm o alunecare în vale, alunecare nu extrem de periculoasă, dar neplăcută. Depăşim un picios stâncos şi ne încadrăm pe hornul ce ne urcă spre Şa. Dacă până aici senzaţia de pericol a fost relativă, aici urcarea este mai abruptă (deşi abordabilă inclusiv pe schi de tură, dovadă urmele găsite) iar odată cu înălţimea, consecinţele unei căderi se vor fi dovedit neplăcute. În aceste condiţii urcăm cu grijă, având tot timpul în vedere că pe acel culoar îngust va trebui să şi coborâm. Din păcate, în timpul traversării văii Stânişoarei, vremea s-a schimbat. Dacă la începutul urcării spre Custură, încă mai eram în soare, ajunşi în Şaua de iarnă ne întâmpină spectacolul sumbru al furtunii ce mătură Rezervaţia Gemenele şi se apropie cu repeziciune. Un fulger destul de apropiat şi tunetul aferent şi… totul s-a terminat. Am fost atât de aproape de vârful Bucura, ne despărţeau doar 150 de metri diferenţă de nivel dar… Nu este nevoie de nici-o secundă de gândire. În clipa următoare tunetului, am şi băgat înapoi în rucsac termosul şi mănuşile de rezervă. Coborâm cât se poate de repede hornul şi, aproape pe negândite, suntem înapoi pe culmea Stânişoara. O nouă răbufnire a cerului şi am zbughit-o înapoi spre circurile inferioare ale Văii Pietrele. Am avut nevoie de doar o jumătate de oră să ajungem din Şaua de iarnă până la pădurea de jnepeni şi de încă o oră ca să ajungem la cabană unde… unde ne răsfăţăm în soare. Furtuna a măturat creasta, dar nu şi zona joasă a masivului. Mai mult, ca să ne fie dezamăgirea deplină, jos de tot, la câmpie, este senin şi soare.

Pe fereastra trenulului ce ne poartă încet spre casă vedem căpiţele ridicate. Prima coasă, la lucernă, ne spune că iarna s-a terminat. Vom mai purta o vreme, agăţate pe rucsac, pioletul şi colţarii, pentru o tură desfăşurată pe vreo vale de abrupt, dar anotimpul alb s-a dus. Se putea mai mult în această tură? Desigur, era loc şi de mai mult. Dar pentru noi este mai important că ne-am simţit bine, că am învăţat multe – despre munte şi despre noi înşine. Şi mai este ceva important: am mai adăugat un munte (al câtelea?!?) pe lista munţilor ce îi iubesc nespus şi o Cabană şi un Cabanier pe lista de suflet.