Apr 28 2009

Acolo sus, pe Acoperişul României

Avertisment: Jurnalul prezintă istoria romanţată a unei ture desfăşurate pe un traseu accesibil doar cu echipamentul şi cunoştinţele necesare unei ture de iarnă. Parcurgerea acestui traseu în condiţii asemănătoare poate prezenta riscuri sporite de accidentare (cădere / avalanşă / etc.).

“În 25 aprilie o să fim pe Moldoveanu”. Auzindu-l pe Gabi, mai să mă umfle râsul. Omul ăsta e nesătul. Abia a terminat lupta cu nămeţii de februarie şi deja se gândeşte la o tură de sfârşit de aprilie, dar nu una oarecare, ci una în stil mare, cu prietenii carpatişti adunaţi acolo sus pe “acoperiş”. Dacă nu l-aş fi cunoscut, aş fi râs în continuu în cele două luni ce au trecut de la afirmaţia de mai sus, dar amintirea unui Negoiu făcut cadou de Ziua copilului transformă gluma într-o treabă serioasă.

Aşa că, n-am ce face: cer concediu, fac bagaje, mimez somnul şi, când ar fi trebuit să mă bucur mai tare şi mai bine de patul cel comod de-acasă, scot dulapul, pardon, rucsacul în faţa casei, în aşteptarea Domnului Kiss şi a bolidului său argintiu – pentru necunoscători, maşină de autostradă, pentru cei iniţiaţi – maşină de forestiere, de cărat rucsaci, pioleţi, colţari, corzi şi toate cele trebuincioase unei ture de primăvară în Făgăraş. Şi dăi bice, măi Gabi, că ne-aşteaptă oamenii cei nerăbdători şi muntele (pe el nu putem să-l suspectăm de nerăbdare). Ne tot adunăm de prin toate părţile – ba dinspre Bucureşti (Andrei – ad078), ba dinspre Vâlcea (Nicu – suru), ba dinspre Focşani (Marius – mariusadx), ba dinspre Ploieşti (Oana – knox_girl), ca să nu mai vorbim de formidabila echipă de sibieni formată din Andra (sadikaro), Cosmin (metalgreu) şi Dragoş (dedex) şi ştim că o să ne mai întâlnim acolo sus cu Floriana (floriana) şi Andrei (andrei), ei urmând să abordeze muntele dinspre sud. De ce această adunare de oameni din toate colţurile ţării? Pentru că cel care ne-a chemat este Gabi. E suficient! Şi dacă Gabi vrea, până şi soarele ascultă de meteoblue, apărând şi dispărând la ore fixe. Glumesc, în mod evident, deşi…

Şi dacă tot am reuşit să ne adunăm (cei nouă negri mititei ce visam încă de vineri la Moldoveanu), lăsăm maşinile la începutul forestierului de pe Valea Viştei şi îi dăm drumul la deal şi la glume. Deal nu prea a fost, că doar eram la munte, glume au tot fost timp de trei zile, că doar aşa ne şade bine, ca tineri şi nebuni după munte ce suntem. În glumă luăm şi indicatorul ce spune că în şase ore vom ajunge pe Moldoveanu – timp de vară, evident – indicator ce pune capăt “chiulului” nostru de pe forestier şi ne trimite pe potecă să simţim şi noi că suntem la munte. N-apăi dacă ar fi fost după mine, m-aş fi lipsit bucuros de kilometrii de “autostradă” în bocanci şi aş fi preferat de la început poteca, dar fiind vineri, aprilie şi zi de mare sărbătoare, minunăţia de drum a fost lipsită de gândăcei motorizaţi şi afumători, aşa că ne-am bucurat în voie de aer curat şi, pe aici, pe colo, de… noroaie.

Şi pornirăm pe potecă, mai vioi, mai sprinţari, mai cu graţie, mai cu genele lipite de somn (scuza vrednică şi bună în orice ocazie a celor ce nu sunt bine antrenaţi), aşa cum bine ne şade când merem la muncă, ahhh, pardon, la munte. Şi tot mergeam noi de ore bune şi mă tot miram că nu mai ajungem în zona brazilor, ca să ştiu şi eu că am luat înălţime. D-apăi de unde să ştiu eu, biet umblător prin Piatra Mare, unde ieşi din casă şi intri în cabană, că în Făgăraş limita dintre zona foioaselor şi cea a răşinoaselor este semnalată de doi brazi prăbuşiţi pe care musai să faci echilibristică dacă nu vrei să simţi apa Viştei la picioare. Şi apa sigur nu o vrei în ghete, pentru că e… udă! Mare ne fu mirarea când ne văzurăm dincolo de puntea suspinelor, toţi uscaţi şi toţi binecredincioşi, rugându-ne la Munte să nu mai întâlnim şi alte punţi asemănătoare. Şi Muntele ne-a ascultat rugăciunea, dându-ne exact ceea ce ne doream, după principiul: “Ai grijă ce îţi doreşti că poate se adevereşte”.

Dar noi eram tineri şi nebănuitori şi ne bucuram de ziua faină de aprilie, de potecă, de verdele codrului şi de micul prânz la botul… caprei negre. N-apăi mirată mai trebuie să fi fost donşoara capră să ne vadă – dar şi noi la fel am fost când am văzut că nu e urs. Am mai fi stat de vorbă cu ea, dar aveam o întâlnire la nivel înalt – noi cu vârful, ea cu… habar n-avem că doar nu vorbim limba caprelor. Dar până la vârf mai sunt multe vămi semnalate de curgerile de primăvară de pe versanţi, curgeri ce au adus în calea noastră sute de tone de zăpadă ce au măturat în calea lor tot ce înseamnă vegetaţie. Cât de mici suntem în faţa acestei nebunii periodice a naturii. Câtă forţă dezlănţuită, câtă distrugere. Şi totuşi, dincolo de limbile de zăpadă, natura se reface. E un ciclu natural al vieţii şi al morţii, un echilibru ce poate fi atât de uşor distrus de nişte mici gângănii bipede ce, teoretic, nu dispun de forţa de distrugere a unei avalanşe. Din păcate, teoria este una, practica ne omoară – la propriu – la fiecare topire a zăpezilor, când de pe versanţii curăţaţi de pădure se scurge apă şi pământ.

Dar nu la asta ne stă nouă capul, ci la trecerea pe ultima punte ce ne desparte de golul alpin. Pentru că am fost cuminţi şi ne-am rugat frumos, muntele ne-a binecuvântat trecerea peste apă şi a aşezat acolo două “nuiele” subţiri ce ne fac să regretăm amarnic absenţa brazilor de mai devreme, cu crăcile lor pe care acum le-am fi sărit cu mare drag şi spor, deşi mai devreme ne plânseserăm de ele. Şi dă-i şi imită cu mai mare sau mai mic talent pe Nadia. Tare mă îndoiesc că meritam noi nota 10, dar nici marea noastră campioană nu a efectuat celebra săritură deasupra unui covor înspumat ce promitea o iniţiere rapidă în tainele canyoningului, cu rucsacii pe post de caiac. Dar noi darăm Făgăraşului ce-i al Făgăraşului, îl jertfirăm pe Andrei, cel care a “luat” apă pentru binele nostru comun şi am trecut din împărăţia pădurii direct în covorul de brânduşe ce împodobea partea inferioară a căldării glaciare. Şi brânduşele erau nenumărate de ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Însă, dincolo de covorul mov, ne aştepta imaginea cetăţii Viştei, cu “zidul” încă alb, brazdat ici şi colo de “contraforturi” stâncoase ce se scuturaseră de mantia albă. Dacă brânduşele întruchipează inocenţa, cetatea Viştei avea sărutul otrăvit. Privind de mai aproape îi descoperim scurgerile de zăpadă mai vechi şi mai noi şi cornişelei ce ne pândesc de sus, abia agăţate de stâncile negre. O formidabilă avalanşă pornită de pe muchia Viştei a umplut toată valea de zăpadă. Mergem minute întregi pe limba de zăpadă – acum putredă – şi ne bucurăm că nu am fost acolo la ceasul când imensul şarpe alb s-a scurs din lateralul văii pentru a lua curba sub piciorul pe care odinioară era refugiul de pe Vale.

Mare minune şi muntele ăsta. E aşezat în pantă. Noroc că merem repede. Şi merem… şi merem… şi merem. Şi de unde ţurţudanul fostului refugiu ni se părea de atins cu mâna, ajungem la el de-a dreptul obosiţi, pentru că… era un pic mai mare şi mai departe decât credeam naivii de noi. Lecţia fiind înţeleasă, ne cam piere zâmbetul de pe faţă când vedem cât de departe şi de sus e Portiţa Viştei. Aşa că, minute bune, sunetul zglobiu al râsului este înlocuit de sunetul metalului, şi nu este vorba de Metalgreu – pe care l-am avut încă de la început cu noi, ci de cel de al pioleţilor şi colţarilor. Iar când în sfârşit ridicăm ochii spre cer, vedem că de jos, punctuali şi în conformitate cu graficul afişat pe internet, apar primii nori negri. Sincer, privindu-i, norii aceştia pe care îi bănuiesc a aduce cu ei aer rece, mă îngrijorează mai tare decât scurgerile de pe versanţi şi cornişele pe care, acum, de aproape le descopăr a fi mai multe şi mai nepotrivit aşezate decât păreau din fundul văii. N-am niciun chef să îngheţe versantul în timp ce urc, n-am chef să mă trezesc bâjbâind prin furtună ieşirea în creastă şi nici să mă trezesc, ieşind sus, în mijlocul vijeliei. Îmi ţin totuşi gândurile rele pentru mine, ştiindu-mă mai păgubos din fire.

Urcarea începe frumos, pe o pantă moderată ce ne ajută să ne adaptăm mersului cu “potcoave” dar pe măsură ce înaintăm, “cărarea” se “înrăieşte”. Urcăm cu grijă, alegându-ne cu grijă trecerile astfel încât să găsim din loc în loc adăpost şi odihnă în câte o zonă mai ferită. Distanţele dintre noi se măresc şi se micşorează după cum o dictează panta. Când zăpada este mai moale şi colţarii şi pioletul îşi fac datoria din plin, suntem mai răsfiraţi. Când panta este mai mare sau zăpada este mai îngheţată, “bisericuţele” sunt mai apropiate. Suntem aproape de ieşirea în creastă, într-o zonă în care panta ne sileşte la căţărare când norii ne ajung din urmă. Pentru câteva minute, suntem în ceaţă şi vânt. Din fericire, precipitaţiile sunt relativ sărace şi au forma unei ninsori sub formă de măzăriche, ce ne permite, totuşi, să continuăm. Gabi dovedeşte pentru prima oară în tura aceasta că are resurse fizice practic nelimitate şi se întoarce după cei care ne aflam mai în urmă. Deşi bănuiam că ne aflăm aproape de şaua ce ne scoate în creastă, confirmarea venită de la Gabi, are un efect de vitaminizare. Rucsacul parcă este mai uşor, paşii parcă nu mai sunt atât de grei, furtuna a slăbit din intensitate (deşi, am vagi bănuieli că această din urmă afirmaţie n-ar mai fi chiar “meritul” lui Gabi).

Am ajuns sus cu bine şi ne bucură apropierea refugiului. Lăsăm pentru mai târziu binemeritata sedinţă foto, că şi aşa cei trei Viştea (valea, muchia şi vârful) se dovedesc destul de timizi şi se acoperă cu un voal de nori, iar, pe de altă parte, ne mănâncă setea şi dorinţa de a bea un ceai la adăpostul de piatră, dacă tot se terminase licoarea din termosuri. Doar că până să cer ceaiul, am parte de o supriză, pentru că, nu-i aşa?, Făgăraşul e Făgăraş şi festele-i sunt feste. Şi uite-aşa uitarăm ceaiul şi ne angajarăm la refugiu pe post de mineri, săpând cu spor cu târnacoapele – ohh, pardon, cu pioleţii – în minunatul refugiu, nu cu scopul de a îl dărâma, ci pentru a da afară minunăţia de gheţar ce se înălţa vesel în mijlocul său. Căci, nu-i aşa?, unui minunat refugiu de creastă îi stă bine cu uşa deschisă şi cu, la fel de minunata, contragreutate ce constituie sistemul de închidere automată desprinsă şi ruginită în faţa clădirii şi cu unul din geamuri ascuns în maldărul de zăpadă. Pe această cale, mulţumim din inimă pentru cele două ore de intensă muncă voluntară prestată de cei nouă negri mititei, două ore la sfârşitul cărora am readus refugiul în stare de funcţionare. Nah, nu contează! A fost bine şi aşa, bine că nu am fost doi negri mititei care să presteze nouă ore de ocnă. Şi dacă tot ne-am încălzit, am împărţit frăţeşte litrul de vin roşu (yammmmmmy!!) ce nu a mai apucat să “îndoaie” ceaiul din seara aceea. Şi după ceai şi un sandwich rece – ca pentru supe şi alte minunate mâncăruri calde nu mai aveam stare, inimă şi stomac să mai aşteptăm. Ne băgăm cu toţii în căldura binefăcătoare a, acum, mult mai primitorului nostru sălaş, de care noi suntem tare mândri, dar care seamănă cu o casă devastată de uragan, atât de mare e harababura de pioleţi, colţari, primusuri, rucsaci şi bocanci abandonaţi care pe unde s-a nimerit. În fine, nu mai avem nervii de a face ordine, sunt făcuţi praştie de minunatul geam recuperat de prin zăpadă, pe care vijelia zdravănă de afară l-a trimis din nou la podea. De data aceasta, meciul geam – vânt se încheie cu KO, ochiul de sticlă transformându-se în ochiuri de sticlă. Ca să nu mai avem emoţii, improvizăm un geam din punga de gunoi şi trei pioleţi, doi să ţină geamul şi unul să îi ţină pe ceilalţi doi.

Noaptea se dovedeşte lungă. Nu de alta, dar faptul că priciul de jos a fost în zăpadă, îl face doar parţial utilizabil, aşa că locurile de sus sunt la suprapreţ. Mă trezesc din când în când înţepenit pe o parte şi aştept cuminte să înţepenească şi ceilalţi pentru a ne întoarce în formaţie şi sincron pe partea cealaltă (echhh, glumesc şi eu, n-a fost chiar atât de rău). Fapt este că nşpe zeci de treziri mai târziu, am un abdomen formidabil de la atâtea ridicări în şezut pentru a pândi… dimineaţa. Care dimineaţă a venit. A venit, a trecut pe lângă refugiu şi a lăsat în urma ei vizibilitate zero. Este imposibil să vezi la mai mult de doi metri. Imposibil, atât timp cât nu ai ieşit să prestezi nevoile naturale şi fireşti ale dimineţii, pentru că de îndată ce socoteşti că te-ai îndepărtat la o distanţă sigură de refugiu pentru a nu fi la vedere şi pentru a nu polua viitorul ceai şi de îndată ce scapi de textile, ceaţa se ridică brusc. Supriiiiiiiise! Plictisiţi de jocul cu ceaţa şi pentru că, oricum, în cele 10 secunde de vizibilitate la fiecare cinci minute de băgat degetele în ochi, nu ai cum să faci mare lucru, bucătărim cu spor şi, o sută de glume mai târziu, eşuăm cu toţii în sacii de dormit.

Buuuuuuuun e somnul şi e dulceee şi “TREZIREA. Afară este senin bec şi nu e nici-o urmă de nor”. Ufff… Dacă aş avea pioletul la îndemână, acestea ar fi ultimele cuvinte ale lui Andrei. Cum nu este, mă las antrenat de entuziasmul general şi ies afară în… rai. Un rai luminos, la care lentilele mele heliomate refuză să se adapteze rapid şiiii dăi şi plângi. Parţial pentru că mă ustură ochii, parţial pentru că mă oftic rău că nu văd minunatul munte. Într-un final intru şi eu în rândul lumii, las la o parte plânsul şi încep să privesc la Acoperişul ce străluceşte în soare.

O mie de fotografii mai târziu, cineva are, în sfârşit, mirabolanta idee de a urca până sus. Nici nu ne ia mai mult de o oră până să recuperăm toate sculele necesare, până ne adunăm de pe drumuri şi până pornim spre Viştea Mare. Şi cum vara, nu-i ca iarna şi nici la munte ca la televizor, până să ajungem din nou în înşeoarea ce ieri ne-a scos în creastă, am şi devenit oameni cu capul în nori – la propriu, evident. Şi la figurat, pentru că nu se găseşte niciunul să se întoarcă cuminte la refugiu. Suntem setaţi pe drept înainte, că doar poartă ghinion să te întorci din drum. Şi oricum, ce-am putea să găsim la refugiu decât uşa deschisă (pentru aerisire / uscare) şi trupa formată din Floriana, Andrei, Bogdan, Cătălin şi Eugen pe care îi zărim apărând pe pragul inferior al Văii Rele? Ne oprim oarecum ofticaţi la câţiva metri de Viştea Mare, atunci când vântul şi norii ne spun clar că nu mai avem şanse de a privi spre Negoiu în ziua ceea. Nu privim spre Negoiu? No, nu-i nica. Hai să privim spre Moldoveanu. Şi cum nu vedem la mai mult de cinci metri, singura şansă de a-l privi este să te afli… pe Moldoveanu. Aşa că, ignorăm vicisitudinile soartei şi punem de-o echipare pe mândrul vârf Viştea Mare – altfel o performanţă în sine, că doar eşti pe al treilea vârf al ţării – dar aflat în umbra “celebrităţii” fratelui geamăn – mai înalt cu 17 metri.

Îngusta creastă de-astă vară, a devenit şi mai îngusta creastă ce ne duce pe unii spre o revenire pe Acoperişul României, iar pe alţii spre o premieră. După o primă parte uşoară (fiind înzăpezită şi relativ lină), m-aş fi aşteptat ca “V”-ul ce întrerupe la un moment dat creasta să fie maximumul de dificultate. Bineînţeles că nu este aşa. Îl depăşim relativ lejer şi începe “minunăţia”. Episoade de dry-tooling la mare înălţime întrerupte din când în când de bucăţi înzăpezite dar expuse, toate acestea în condiţiile în care sub noi se ascund în ceaţă, adânci şi posomorâte în voalul lor cenuşiu, văile sudice. Ne ia destul timp pentru a ajunge, rând pe rând, pe micul platouaş al Moldoveanului, dar ce satisfacţie! O satisfacţie, totuşi reţinută, aşa cum stă bine unor montagnarzi, manifestată printr-o strângere de mână şi un zâmbet pentru fotografie. Întoarcerea? Acelaşi dry-tooling, aceleaşi bucăţi de zăpadă îngheţată şi un mic premiu. Ceaţa se ridică pentru câteva minute şi ne permite să vedem, de acolo de sus, Valea Rea, refugiul şi lângă el, corturile amicilor noştri.

Muntele este un lucru frumos şi lumea sa are legile proprii, neurâţită uneori de “civilizaţie”. Ce frumoasă este revederea cu oameni pe care apuci să-i vezi doar acolo sus şi aceasta atât de rar, ce frumos este să dai mâna cu oameni pe care îi cunoşti doar după scrieri sau fotografii. Împarţi un ceai cu ei şi pentru o clipă simţi că i-ai cunoaşte de o viaţă. Dincolo de frumuseţea muntelui, unii mai urcăm acolo sus şi pentru că suntem “dependenţi” de spiritul lui, acela care legiferează prietenia dincolo de nume, experienţă sau vârstă.

Seara împărţim refugiul cu un grup de schiori, veniţi să guste plăcerile coborârilor de primăvară pe văile făgărăşene. Cu toate că suntem mai mulţi (sau tocmai din cauza aceasta) mi-este mai frig. Am ezitat să punem la loc fereastra (punga cu gunoaie şi pioleţii) pentru a nu face condens în exces, astfel încât în refugiu cam bate vântul. Până la urmă doar cu disconfortul curenţilor de aer ne-am ales, pentru că stropii de apă pe care speram să îi îndepărtăm s-au aflat la datorie.

Dimineaţa… prognoza meteo se dovedeşte exactă. Este senin, bate vântul şi pe scriitorul acestor rânduri, din păcate pentru el, îl bate şi lenea, aşa că ratează prilejul de a vedea Negoiu de acolo sus, de pe Moldoveanu, de a vedea fularul alb-albastru al Craiovei fluturând la gâtul Metalului în poza de generic de pe vârf şi, bagă de seamă cu destul jind, a ratat şi ciocolata caldă de pe vârf. Trupa se întoarce veselă, cu un al doilea Moldoveanu la bord…. dar fără Gabi, care nu are splină, plămâni, inimă… is he human??? Omul nost, mai urcă o dată tot mărdăgăul cu trupa Florianei şi a lui Andrei! Şi astfel, Gabi ajunge de trei ori pe Moldoveanu în mai puţin de 24 de ore, asta în aprilie şi urcând, de fiecare dată, de jos, din zona refugiului!

Târziu de tot, ne strângem cu toţii, îi salutăm pe prietenii noştri care urmează să coboare tot pe Valea Rea, pe unde şi urcaseră, şi luăm “cetatea” Viştei la descăţărat. Acum, când ştii atât de bine cum arată cornişele, pe lângă care te-ai tot învârtit două zile, când este o zi atât de caldă şi când nu mai este ceaţa care să ţi le ascundă privirii într-un voal ce să îţi ofere luxul de a uita măcar pentru câteva secunde de ele, simţi că sămânţa de morcov a prins rod. Şi ca să crească morcovul mare şi frumos, bineînţeles că acum, cu ochii în jos la pantă, începi să se vadă mai bine cam cât de înclinată este în realitate. Descăţărăm cu grijă, pas cu pas, mai mereu cu ochii pe sus şi cu rugăciunile “aruncate” până chiar mai sus de Moldoveanu. Şi când toată lumea este sfârşită de oboseală şi nu visează la un ceai cald pe un petec de iarbă însorit şi adăpostit de pericol, inepuizabilul Gabi pendulează în sus şi în jos pe lângă noi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în dificultate, urcând cu agilitatea şi cu voiciunea unui om ce pare a se afla la prima oră de efort. Dacă ar ştii ce (binemeritate) priviri admirative a stârnit în rândul celor aflaţi deja jos, la adăpost, probabil că ar umbla prin frumosul municipiu în care locuim numai cu nasul îndreptat în sus, deci, vă rog, să nu îi spuneţi, n-aş vrea să se împiedice de vreo bordură, mai avem nevoie de el.

Primusul fierbe ultimul ceai, ceai de sărbătoare: am fost acolo sus, am fost între prieteni şi ne-am simţit bine. Până la urmă acest lucru este cel mai important. Drumul înapoi? Aceleaşi punţi ale suspinelor, pe care de data aceasta le păcălim şi le trecem cu bine. Şi nu în ultimul rând, un miros de fripturică de pui la complexul Sâmbăta (prietenii ştiu de ce… doar mirosul. :D).

Nah, asta a fost tot. ;)


Apr 21 2009

Dileme

Oare unde este limita dintre impostură şi experienţă? Care este borna care îţi spune: “ai ajuns aici, ai suficientă experienţă, poţi să dai un sfat altora fără să te temi să fi demascat de propriile tale limitări”?

Răspunsul ar trebui să fie simplu. Şi uneori chiar este şi depinde doar de simţul autocritic. Alteori, citind scrierile veteranilor muntelui, mă desprind de textul în sine şi alunec pe tărâmul dilemelor. Oare mă pot considera un turist experimentat? Oare mai am mult până a putea spune cu mâna pe inimă că mă apropii de statutul de om de munte? Şi până la urmă, ce înseamnă acest lucru? Ce înseamnă că ai experienţă? Ce înseamnă că eşti om de munte?

În comparaţie cu un Dinu Boghez, experienţele montane proprii sunt nesemnificative. Nu acest lucru mă îngrijorează. Nu am pretenţia că mă voi putea compara vreodată cu vreunul din numele muntelui românesc. Sunt un biet turist (din fericire arareori rătăcit) ce bate cărările ce urcă spre nori. Nu mă îngrijorează (deşi mă nemulţumeşte uneori) nici faptul că sunt foarte mulţi cei care ajung mai des ca mine acolo sus. Nu. Mă îngrijorează mai degrabă autosuficienţa de care dau dovadă, mă îngrijorează gândul că mă mint pe mine însumi considerând că ştiu destule despre munte, mă îngrijorează gândul că prin atitudinea mea în diverse situaţii aş putea fi ridicol în faţa unui om care a făcut o viaţă întreagă munte şi a făcut-o bine. Şi mă îngrijorează pentru că ştiu că sunt destui care pot spune cu mâna pe inimă acest lucru. Au rămas încrustate în sufletul meu cuvintele Bunicului, într-o frumoasă tură prin adâncurile unui Bucegi poleit de soarele lunii septembrie: “Două lucruri am făcut bine în viaţa aceasta: meseria şi muntele”. Aceste câteva cuvinte au lăsat urme adânci, făcându-mă să mă reevaluez… Iar la reevaluare, am avut un punctaj mic, lăsând loc dilemelor şi autoacuzelor de impostură.


Apr 13 2009

Pe drumuri vechi: Ciucaş, mon amour

Mergem în Crai! Planul de bătaie e făcut, îl conving pe Bogdan că îi fac rost de un sac de dormit cu care să treacă cu bine noaptea când: “… n-a mai urcat nimeni în ultimele trei săptămâni până în Ascuţit.” Cuvintele lui Doru, mă lasă fără replică… Ufff… Craiule… Dacă ştiam că zăpada se va topi atât de repede în numai o săptămână, poate nu am fi renunţat atât de uşor.

“Ce facem?”, dar mintea mea s-a reorientase deja, spre Ciucaşul drag.

Mă tot uitam pe fereastra biroului spre Piatra Mare şi nu îmi venea să cred. Zăpada se duce văzând cu ochii. Oare? Sun la Salvamont Cheia (mulţumesc cu acestă ocazie pentru informaţiile oferite cu generozitate): “Nu e nevoie de colţari, un piolet pentru orice eventualitate. Şanse mici pentru un schi de tură decent.” Primesc cu aparentă seninătate veştile, dar deja mi-este clar: zăpadă udă! Ufff… Parcă mi-a pierit cheful.

“Vin şi eu!” Nu-mi vine să cred urechilor. Mara, pe care o credeam sus în creasta Rodnei, vrea în Ciucaş. Nici nu termin bine convorbirea şi mă sună Gabi. “Venim şi noi”. “Heei… Parcă eraţi în drum spre Făgăraş.” No asta-i treabă! Musai că are Ciucaşul ceva la sfârşitul acesta de săptămână de ne adună pe toţi.

Ne adună şi nu prea. CFR-ul îşi face pe cap şi ne-o aduce pe Mara abia la ora la care trebuia să fim la Muntele Roşu pentru a face joncţiunea cu Gabi şi Ovidiu. Mai mult, întârziem încă vreo zece minute pentru a face cumpărături de ardeleni sadea (adică ceapă) şi plecăm şi noi, în sfârşit, spre munte în Dacia lui Bogdan, gemând de oameni, pioleţi, colţari (ne-a fost teamă să-i lăsăm singuri acasă!) şi… rucsaci! Care rucsaci s-au încăpăţânat să fie prea mulţi, aşa că m-am ales în braţe cu unul… în ciuda sugestiei timide că aş prefera-o mai degrabă pe Oana. Şi a tot gemut biata maşinuţă, până s-a hotarât că nu ne mai vrea pe una din curbele dinspre Muntele Roşu.

Na! Asta-i viaţa, îl lăsăm pe Bogdan să aibă o discuţie în doi cu maşinuţa şi începem să dăm din picioare, unii mai uşor, alţii blestemând pe rând asfaltul şi ghetele de iarnă. (Nu recunosc nimic!). Până la urmă, ajungem şi noi şi Bogdan şi maşina la Silva, acolo unde toată lumea reorganizează bagajele, iar eu, profit de moment pentru a-mi face de cap cu Gigă (aka Pentaxul Oanei). Şi mă târăsc cu drag şi spor, minute în şir, cu genunchii şi coatele prin noroi, pentru a face fotografii la ghiocei şi brânduşe, uitând că pentru a fi maimuţă nu este suficient să te caţeri în copac. Ce-a ieşit… păi ce se vede printre rânduri, acolo unde sunt postate fotografiile cele mai reuşite (adică niciuna).

După câteva încercări, îmi dau seama până şi eu că treaba nu-i prea oablă şi, ca să nu ies în pierdere, dau vina pe obiectiv, soare, firele de iarbă, brânduşe şi ziua în care-au răsărit, şi mă întorc la căsuţe să returnez aparatul Oanei. “Hei, ce mică e lumea!”. În faţa cabanei, un fotograf (aş fi zis mai talentat decât sunt eu, dar mi-am dat seama la timp, că eu nu sunt fotograf), nimeni altul decât Adi (adygaz). Surpriza este reciprocă, cu atât mai mult cu cât după tura de-astă vară din Făgăraş nu apucasem să mai vorbim.

“Da, hai şi-om mere, oameni buni, că n-om mai ajunge pe vârf azi.” Drept e că una ziceam şi alta gândeam, pentru că îmi surâdea ideea unui apus pe Ciucaş. Nici nu plecăm bine şi ne oprim… că doar nu m-or lăsa prietenii să fiu singurul murdar de noroi în coate. Să fie un déjà-vù, o repetare a turei din noiembrie când am reuşit performanţa de a ajunge la cabana de lângă Şura de Piatră în mai bine de 8 ore? Din fericire, nu. Toată lumea speră să mai dea peste brânduşe şi ghiocei şi mai târziu, numai eu sper să dau peste zăpadă îngheţată! N-apăi n-ai ce ştii face, cum ar zice avrigeanca noastră, fiecare cu meseria lui, a mea-i de Gigă-Contra.

Drept e că minute mai târziu, nu ne mai doream niciunii decât să ne ţină zăpada, iar eu să fi luat schiurile de tură. Coborâm, mai la pas, mai în alunecări mai mult sau mai puţin controlate până în Valea Berii, acolo unde zăpada e groasă şi umedă. Dacă până aici, totul a mers normal, aici se rupe ceva în mine. O răceală rebelă m-a cam vlăguit în săptămâna dinainte şi nici aici nu îmi dă pace. Aşa că, mă chinui prin zăpada udă, mă chinui să respir, mă chinui să… Ufff… Oaaanaaaa, undeeee eşti, bate-mă de vrei, dar vino să mă… cari până în vârf că eu nu mă-ntorc acasă! Numai că Oana era lângă mine şi nu era nici ea în apele ei, aşa că slabe şanse să mă care.

Cu chiu cu vai, urc panta până la cabana Ciucaş, la soare, unde trag un pic de timp, mai mănânc şi un sandwich şi …. “Unde sunteţi?”. SMS-ul primit mă smuge din leneveală. Văd undeva sus, dincolo de Ţigăile mari, doi voinici urcând cu spor. Cum îi bănuiesc a fi Gabi şi Ovidiu, dau semnalul de plecare a trupei noastre cele voiniceşti: “Până colo mai pe iarba ceea la soare.” Că vorba ceea… după masă cât de mic, toată lumea doarme un pic. Toată lumea în afară de cei pe care nu i-am lăsat eu să doarmă cu inginereasca-mi nepricepere în a întinde un trepied, adică pe toţi. Trepiedul odată montat, mă simt din nou fotograf, mă uit cu mare pricepere prin obiectiv şi Ţac, fotografiez cu mare artă Ţigăile Mari. Cu mare artă, dar fără să prind şi vârful. Nu mă las, dau vina pe trepied, aparat, Ţigăi şi lumină, aşez iarăşi toată şandramaua şi îmi reîncerc norocul. Mă las păgubaş, evident, câteva minute mai târziu şi decretez că e timpul să plecăm, nu de alta, dar musai să se ridice cineva mai priceput ca mine să strângă trepiedul “pe care am crezut că am înţeles din prima cum se strânge”.

D-apăi ce zi! Toată lumea pare a fi în Ciucaş. “Ziua bună”. Pe o zonă mai ferită de sub Ţigăi, îl salut pe Zoli de la Alpin Club Braşov. Îmi confirmă că cei pe care îi văzuserăm erau amicii noştri pe care îi aşteaptă să coboare pentru a se întoarce împreună spre Silva. “N-apăi hai şi-om mere şi ne-om vedea cu bine şi altădat”. Pornesc cu spor la urcat, în protestele zgomotoase ale Marei care îşi dorea o fotografie de grup. I-am refuzat, din păcate, această plăcere toată tura, găsindu-mi mai mereu altceva de făcut.

Fotografia Marei am refuzat-o, în schimb îi chinui, pe Ileana şi pe Bogdan, încercând talentele-mi absente de portretist. “Staţi aşa! Nu mişcaţi! Nu priviţi în aparat!”. Evident că am uitat că mai trebuie să-i şi încadrez, dar ce? asta contează? Atitudinea din spatele obiectivului contează, aerul cu care faci Ţac. Rezultatul? Oricum va perfect, pentru că am avut atitudinea unui adevărat fotograf. Dacă tot veni vorba de rezultat, poate fi admirat, din nou, printre rânduri.

În faţă, imediat sub Ţigăile Mari, apare vâlcelul pe care îl bănuiesc a fi plin de zăpadă. Par a-l fi ghicit şi alţii la fel aşa că ne luăm după urmele lor, ce urcă un mic “horn” destul de înclinat. Nici nu-l urc bine şi jos zăresc o siluetă familiară. Îmi lansez zgomotos salut voios de pionier, recunoscându-i pe amicii noştri. Ocazie cu care aflăm că echilibristica nostră este inutilă, pe vâlcelul cu pricina zăpada fiind ok. Na, asta e. Mai lucrează şi pioletul un pic, că doar nu l-am cărat degeaba. Mai lucrează şi Gică, pe care Oana l-a abandonat în braţele mele cu speranţa că vom ajunge să ne înţelegem. Speranţe deşarte… pentru că eu sunt mai degrabă preocupat să nu mă pierd în ghemul de chingi ce atârnă de mine decât să apăs cu folos pe declanşator. Dar, eu sunt băiat descurcăreţ, ajung să mă organizez şi să cad în fund cu folos, în aşa fel încât să iau zăpadă în bocanci, cu tot cu parazăpezile înălţate până peste genunchi.

Ieşirea-mi pe vârf este apoteotică. Ajung primul… de la coadă şi pesemne că semăn destul de bine cu pomul de Crăciun, judecând după privirile celor aflaţi deja pe un vârf neaşteptat de aglomerat. Până să facem poze de grup, eu am şi zbughit-o în traversarea “sălbatecii” creste în căutarea unei poziţii care să-mi confere o şansă de a face o fotografie panoramică care să prindă şi vârful principal şi Ţigăile Mari şi Zăganu. Poziţie am avut, trepied ba, pricepere nici atât, aşa că m-am ales doar cu oboseala…

O ultimă privire de sus şi am şi pornit în jos. N-au rămas prea multe amintiri de pe o coborâre făcută rapid, doar o fotografie ici şi colo, o privire spre muntele lasat în urmă.

S-a lăsat noaptea şi liniştea peste Silva, linişte spartă din când în când de poveştile muntelui ce ne aduce mereu împreună, poveşti ce ne-au ţinut treji până târziu.


Apr 8 2009

Ciucaş, mon amour

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro