Mar 29 2009

Peretele

Visele copilului sunt fireşti, nu sunt forţate de amăgirile şi gândurile de peste zi, este starea naturală ce nu poate fi reimpusă prin nicio convenţie socială. În ochii copilului, lumea este mică, el visează, evadează din universul limitat al camerei, al locului de joacă, al părinţilor, construieşte universuri paralele, el nu are sufletul neîngrădit de pereţi. Aceştia se construiesc în timp, prin educaţie şi noi ajungem să ne reprimăm în asemenea hal încât construim ziduri impenetrabile!

Limitatorul spaţiului fizic sau intim, peretele este un factor de represiune sau de adăpost. Imaginează-ţi, pentru o clipă lumea, fără pereţi. Imaginează-ţi lumea holbându-se la trupul tău gol expus acestor priviri aparent indiscrete. E greu de imaginat?

Este greu de imaginat cum ar fi fără pereţi? Atunci, poate, am uitat să fim copii.


Mar 29 2009

Magazinul de vise

În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă, mâine dimineaţă urmează să plec spre casă. La un moment dat, dintr-o vitrină prăfuită, îmi atrage privirea un mic cufăr vechi din lemn având colţuri şi lacăt de metal. Mă uit la firma magazinului. Pare să fie agăţaţă acolo acum sute de ani. Abia se mai zăreşte scris cu litere demodate “Magazin de”, următoarele litere căzând pradă timpului şi intemperiilor.

Apăs şovăielnic clanţa vechii uşi, aproape nevenindu-mi să cred că magazinul este deschis. Uşa scârţâie şi apoi loveşte un clopoţel răguşit. Îmi trebuiesc câteva secunde bune să mă obişnuiesc cu semiîntunericul încăperii. Mă aşteptam să găsesc rafturi, o casă de marcat şi o vânzătoare încremenită, în schimb mă regăsesc într-o încăpere dichisită, deşi uşor demodată. Undeva într-un colţ, aproape de un şemineu în care arde focul, un motan doarme adânc pe tăblia unei canapele ce trebuie să fi fost la origini bordeaux, dar acum, sub patina timpului a căpătat o nuanţă nedefinită. O bibliotecă imensă plină cu cărţi vechi învelite în piele şi un birou pe se stau învălmăşite cărţi şi cutii completează tabloul bătrânei camere. În încăpere domneşte un aer închis ce mă sufocă şi doar curiozitatea este cea care mă împiedică să ies. Pe birou, sunt câteva hârtii şi un stilou, dar în încăpere nu pare a fi cineva.

Nu scrie nimic pe hârtii. “Ciudat magazin!”.

– Unde plecaţi?

Înţepenesc cu mâna pe clanţă la auzul vocii autoritare. Mă uit degeaba prin încăpere, pupilele mi s-au micşorat la vederea soarelui de afară şi nu mai văd nici puţinul de care eram capabil înainte.

Închid uşa. Din colţ, de lângă şemineu aud scârţâitul ritmic al unui balansoar. Abia acum îl remarc, cu spatele la mine, încălzindu-şi picioarele în faţa şemineului. Este imposibil, acum câteva clipe nu era acolo. Mi-ar fi fost imposibil să nu îl remarc, chiar aşa adâncit în pernele fotoliului. Bătrânul priveşte flăcările şemineului, ignorându-mă. Întrebarea ce m-a reţinut în magazin pare a fi fost singura zvâcnire de viaţă izvorâtă din trupul chircit. Pentru o clipă, mă întreb ce vârstă are. Mi-e imposibil să i-o ghicesc, dar pare la fel de bătrân ca şi firma de afară.

– Bună ziua.

Nicio inflexiune pe chipul său. Mă uit jur-împrejur, altcineva trebuie să fi fost cel care mi-a vorbit. Şi totuşi, bătrânul şi motanul sunt singurii locuitori ai odăii.

– Bună ziua.
– Ahh, am uitat de dumneavoastră.

Bătrânul a ieşit din letargie. Se ridică de pe balansoar cu greutate. Este mic de înălţime, uşor cocoşat şi are faţa brăzdată de riduri.

– Avocat Predescu.

Sunt uluit. Vocea bătrânului a redevenit fermă. Îmi întinde o mână numai piele şi os pe care i-o strâng cu grijă temându-mă să nu i-o rup. Este îmbrăcat într-un costum de catifea ce trebuie să fi fost odinioară elegant, dar pe care acum se citeau numeroasele purtări.

– De ce aţi intrat?

Uluirea mea creşte. Autoritatea pe care trebuie să o fi exersat odinioară bătrânul avocat, a rămas într-o voce obişnuită să expună, să dezbată, să comande.

– De ce aţi intrat? – repetă întrebarea.
– Am intrat… Am… – deja mă bălbăi… Ştiţi… Cutia… Vitrină…

Priveşte consternat, fixându-mă cu ochii mici, înfundaţi în orbitele înconjurate de cearcăne.

– Am văzut în vitrină o cutie, aş vrea să o cumpăr. Da, să o cumpăr.

Am recitat cuvintele, fericit că mi-am revenit din uluială.

– Nimic din ceea ce vedeţi nu este de vânzare!
– Dar… ştiţi… afară scria…
– Afară scria “Magazinul de vise”. Luaţi un loc!

Mă aşez moale pe canapea. Nu sunt în stare să protestez, în mintea mea se învălmăşesc imagini şi întrebări, fără să se lege nimic coerent. Între timp, avocatul s-a reaşezat în balansoar şi pare a fi uitat din nou de mine. “Ce caut eu aici?”

– Domnule avocat!
– Da… Vă aşteptam întrebările.

Suprinderea concurează în mine cu iritarea. Bătrânul îşi bate joc de mine.

– Am o singură întrebare. Dacă nu vindeţi nimic, atunci de ce scrie “Magazin”?
– Sunteţi nepoliticos, tinere domn.
– Îmi cer scuze.

Realizasem că am greşit în ton încă din momentul în care rosteam cuvintele, dar nu am reuşit să mi le înfrânez. Mă supără lungile momente de tăcere ale avocatului, e ultima mea zi de vacanţă în vechiul burg, am de făcut bagaje, iar de poimâine trebuie să reîncep aventurile coorporatiste.

– Când aţi citit ultima carte?

Uluiala mea este totală.

– Ăăăă… Nu ştiu… Anul trecut.
– V-am întrebat: când aţi citit ultima Carte?

Am fost descifrat. Anul trecut am citit câteva cărţi legate de job şi, în grabă, o carte despre munte.

– Nu ştiu. Trebuie să fi fost acum câţiva ani buni, pe vremea când aveam timpul şi vacanţele necesare pentru a citi “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Bătrânul se ridică din balansoar şi se îndreptă spre birou, luă o carte imensă pe care o deschise alene şi o răsfoi un timp, părând a fi uitat din nou de mine.

Mă uit cu oareşce disperare spre geam. “Trebuie să se fi înserat. E deja destul de întuneric”.

– Doriţi o cafea?

Este prima întrebare ce nu a fost rostită cu tonul autoritar prin care bătrânul a reuşit să mă surprindă.

– Mulţumesc, nu beau niciodată cafea.
– Nu ştiţi ce pierdeţi. Cafeaua este doar un pretext. De fapt, ceremonialul în sine este un prilej pentru a aluneca în visare pentru câteva clipe.

Între timp, avocatul a ajuns lângă mine şi îmi întinde cartea groasă, învelită în piele roşie, ce pare să fi fost şi ea atinsă de patina timpului, ca mai toate obiectele ce ne înconjoară. Mă uit pe ea. Nu scrie nimic.

– Nu o deschideţi! Aveţi timp în zilele următoare să o citiţi.

Rămân din nou înmărmurit, cu cartea întredeschisă. “Ce vrea omul acesta de la mine?”. Între timp, avocatul a pus o placă pe un vechi pick-up şi, cu o uşoară hârjâială de patefon, se revarsă în cameră o simfonie.

– Aţi mai ascultat Haydn?
– Da… Rar.
– Când?

Interogatoriul este nemilos. Sunt dezvelit de propriile mele ipocrizii. Cine mai ştie când am ascultat Haydin?

– Nu mai ştiu. Din păcate, ascult destul de rar muzică clasică.
– Da. Era de aşteptat.

Nu mai suport. Mă ridic.

– Luaţi loc!

Vocea avocatului a recăpătat acea inflexiune dură. Mă reaşez încet pe canapea. Nu-mi aduc aminte ca între timp, să fi pus cineva pe foc. Şi totuşi, flăcările ard iute, aruncând misterioase jocuri de lumini şi umbre pe chipul ridat al avocatului. După un timp, stingherit de tăcere, încep să mă uit aiurea prin încăpere. “Şi totuşi, ce caut eu aici?”.

– V-aţi întrebat de ce aţi intrat aici?
– V-am mai spus, aveţi un cufăr în vitrină pe care aş dori să îl cumpăr.
– Iar eu v-am explicat că nimic din ceea ce este în această încăpere, nu este de vânzare. Aţi intrat aici pentru că aşa vă este scris. Aţi intrat pentru că, în ultima vreme, aţi uitat să visaţi.

Se lasă tăcerea. Sunt incapabil să adun câteva cuvinte într-o frază inteligibilă, iar avocatul pare a fi căzut din nou într-o stare de contemplare.

– Sunteţi prea obosit, prea nemulţumit. Viaţa pe care o duceţi nu se potriveşte cu firea dumneavoastră.

Mă ridic, din nou, cu intenţia de a pleca.

– Aici intraţi când vă este scris şi veţi pleca atunci când vine momentul să plecaţi.

Mă uit la bătrânul din balansoar. Trebuie să fie nebun!

– Priviţi adânc în sufletul dumneavoastră. Ce doriţi să visaţi? Alegeţi!

Nu mai stau să îl ascult. Alerg pe străzile vechiului oraş. Abia la hotel realizez că mai am cartea în mână. O arunc absent pe masă, sunt obosit şi nu mai am chef de nimic. Mă întind pe pat şi adorm îmbrăcat.

Încă sub influenţa întâlnirii de ieri, privesc absent la peisajele ce apar şi dispar în fracţiuni de secundă pe fereastra trenului ce mă aduce spre casă. Deschid cartea şi citesc primele rânduri: “În căutarea unor suveniruri, mă plimb alene prin vechiul burg ce se alintă în lumina soarelui blând de primăvară. E ultima zi de vacanţă…”. O închid brusc şi descopăr că se numeşte “Magazinul de vise”.


Mar 27 2009

Anatomia unui sărut

Buzele fetei se apropiară de ale tânărului şi clipa încremeni în aşteptarea atingerii. Mâinile se strânseră mai tare şi un freamăt trecu prin corpurile lor. Era clipa mult aşteptată, lumea dimprejur dispăruse, culorile se amestecaseră, sunetele se estompaseră. Rămăseseră numai ei doi, îmbrăţişaţi în lumina vagă ce aducea pe feţele lor un tainic zvon de umbre, dar un întreg univers îşi aştepta împlinirea în al lor sărut, un univers născut din cuvinte, din joacă şi din dorinţe.

Se priveau, ochi în ochi, şi aşteptau atingerea buzelor. O tânjeau, o anticipau, o doreau. Dar sărutul întârzia o clipă, o clipă lungă cât o eternitate, o clipă în care în minţile lor se amestecau imagini vechi şi noi, o clipă inocentă cu iz de măr copt şi scorţişoară, o clipă în care se adunaseră toate speranţele şi iluziile şi visele.

Buzele s-au atins într-un târziu, într-o sfioasă îmbrăţişare catifelată. Era primul lor sărut, sărut cu parfum de petale de trandafiri, era sărutul ce năştea iubirea.


Mar 25 2009

Martie cu frişcă

Auuuuu!

Aşa au zis ochii mei, dis de dimineaţă, atunci când au dat cu ochii de frişca, pardon, zăpada de afară. A nins (iarăşi!), aşa cum deja ne-a obişnuit ciudata lună martie.

Aşa că, în loc să fredonez versurile lui Şt. O. Iosif: “Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda, / Prin livezi albinele / Şi-au pornit colinda”, eu am trecut la “So this is Christmas”. E drept ca şi Bala, cu ale sale “porcării” ( :D ) are o vină însemnată în treaba asta.

Oricum, se zvoneşte că primăvara aşteaptă să vină sfărşitul săptămânii. N-apăi să vedem, eu încă mai sper la un schi de tură… poate va fi cu schiurile în spate. :D Ar fi cireaşa de pe frişcă!


Mar 24 2009

În lumea umbrelor

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro