Feb 28 2009

Artistul absolut al comediei

Micuţ, cu chelie şi grizonat. Capabil să egaleze printr-un gest sau o grimasă comicul dintr-o sută de glume. Laş în faţa celor puternici. Zmeu în faţa celor mai slabi decât el.

Acesta este Personajul. Iar el, actorul Louis de Funès, a fost Artistul absolut al comediei franceze.

Născut din părinţi emigraţi din Spania în urma unei poveşti derivate parcă din Romeo şi Julieta, Louis Germain David de Funès de Galarza a izbucnit cu adevărat în cinematograful francez şi în inima publicului european abia după vârsta de cincizeci de ani, dar a lăsat în urmă filme de referinţă, capabile să ajungă la inima spectatorului şi acum, la mai bine de douăzeci şi şase de ani de la moartea lui de Funès. Binecunoscuta serie a Jandarmului, seria Fantomas sau excepţionalul Marea hoinareală (La Grande Vadrouille) – cel mai vizionat film la nivel mondial timp de treizeci de ani (detronat abia de mult prea mediatizatul Titanic, în anii 90), Marele restaurant, Oscar sunt câteva dintre filmele care l-au făcut pe genialul de Funès, unul din cei mai cunoscuţi actori din lumea non-anglofonă.

Merci beaucoup, monsieur de Funès, pour le sourire apporté par vos films!


Feb 27 2009

And I say: Romania… !(is my country)… (IV)

Mi-au sărit în ochi întâmplător.

Plecasem de la gară şi îngheţam bine în staţia unde aşteptam de vreo jumătate de oră să apară troleibuzul ce, teoretic, ar fi trebuit să vină din zece în zece minute. (Mulţumesc frumos regiei de transport din Braşov, nici nu îngheţasem tare şi nici nu era foarte obosit după două zile de munte). Eram deja prea nervos pentru a mai putea protesta, când am zărit pe jos micii năsturaşi albi. Nu, nu erau florile de primăvară. Şi nu, nu erau nici nasturii de la cămaşa unui copil. Dar erau mulţi şi făceau trotuarul să arate asemeni unui obraz pătat de pojar.

I-am zărit din nou astăzi. La fel de mulţi deşi nu mai eram în staţia de autobuz. Mi-au sărit în ochi în secunda în care m-am lipit de una din petele albe.

Dragi românaşi, în secunda în care aruncaţi o gumă pe jos, puneţi mâna pe obraz. Nu l-aţi simţit? Este degetul meu care vă bate obrazul!

PS: Nu trăiesc din iluzii, este doar unul din zecile obiceiuri nesimţite ale românilor!


Feb 26 2009

Cugetare

Ramân la părerea că un om inteligent este acela care reuşeste să spună tot ce trebuie spus cu minimum de cuvinte. Restul sunt doar chinuitori de creiere şi cuvinte. Mă includ in ultima categorie.


Feb 25 2009

Fără mască

De ce nu sunt pe munte? De ce nu merg pe munte mai mult? De ce nu ştiu să schiez mai bine? De ce nu ajung mai sus? De ce nu am o Coca Cola în faţă? De ce nu am mai mulţi bani? De ce nu am o maşină? De ce nu am o căsuţă pe un deal? De ce trebuie să muncesc? De ce trebuie să stau atâtea ore la birou? De ce nu dorm mai mult? De ce nu sunt mai frumos? De ce nu sunt mai înalt? De ce nu am inspiraţie? De ce nu sunt mai deştept? De ce nu ştiu să programez? De ce nu sunt mai organizat? De ce mi-e aşa lene? De ce nu ştiu să zbor? De ce sunt atât de timid uneori? De ce nu ştiu să cânt? De ce nu beau mai des o cană de vin fiert cu prietenii? De ce nu ştiu mai bine franceză? De ce trebuie să vorbesc în franceză? De ce trebuie să scriu documentaţie? De ce nu pot să meargă toate lucrurile bine? De ce nu citesc mai mult? De ce nu călătoresc mai mult? De ce nu am mai mers de-atâta timp cu bicicleta? De ce mi-e atât de foame? De ce nu mai sunt copil? De ce scriu pe blog? De ce am o pădure de vise? De ce nu mi se îndeplinesc visele mai des? De ce mă chinuie atâtea întrebări? De ce nu găsesc răspunsuri?

De ce trebuie să-mi fie dor de tine? De ce nu eşti aici? De ce nu sunt lângă tine? De ce nu pot să te sărut în clipa asta?


Feb 24 2009

Pe drumuri vechi: Poveste poznaşă

Încă îmi aduc aminte de emoţiile ce m-au încercat la prima mea tură prin Canionul Şapte Scări. Povestirile amicilor mei ce fuseseră deja, gândul la cascade şi căţărări spectaculoase, imaginea unor fabuloşi pereţi verticali, toate acestea se amestecaseră în mintea mea de adolescent îndrăgostit de munte a cărui imaginaţie lucra la intensitate maximă. Cincisprezece ani mai târziu, sunt în continuare fascinat de canionul pe care, între timp, l-am traversat de zeci de ori, în fiecare anotimp, în orice condiţii. E acolo, în strâmtoarea săpată de apele Şipoaiei, o lume care mă fascinează, mă atrage irezistibil, îmi trezeşte amintiri: frumoase, multe, unele din ele de (ne)povestit nepoţilor, dar toate dragi mie. Două lucruri îmi lipsesc, poate, liniştea şi ochii de-altădat’, de copil curios, de pe vremea când ieşeam din canion cu dureri de gât provocate de zecile de minute de privit când la pereţii abrupţi, când la jocul apelor încătuşate între aceştia.

Firesc în aceste condiţii, ca la ceas de iarnă adevărată, cu zăpada atât de mult aşteptată de focile ce numa’ că nu au început să bată în uşa dulapului unde le-am închis atâta vreme, să ne îndreptăm spre cabana binecunoscută, de acolo de sus, de-acasă (lăsând focile acasă că doar nu o fi cazul să le trec prin canion, ca să nu cumva să-mi prindă rău de înălţime… din nou).

Şi cum dragu-mi-i de zăpada proaspătă ce s-o cernut zilele de dinainte, gonesc ca de-atâtea ori pe forestier că doar, doar, l-oi prinde de data aceasta pe moşul ce-a cernut făina albă pe copaci. Şi nu mică îmi fu mirarea când tot privind după şugubăţ, văzui pe copaci nişte frunze tare ciudate. Vrăjit-o fi pădurea asta de-a-nflorit a plastic? Şi punându-mi ochelarii-mi de cal breaz, mi se făcură ochii mari când am văzut scris pe frunza cea ciudată cu litere de plastic: „Protejează-mă! Eu te ajut să respiri”. D-apăi dragii moşului, mare îi grădina Domnului şi mulţi se plimbă-n ea ca-n codru, da’ aşa prostie de la fratele Prepeleac încoace nu mai se auzi. Şi cum stăteam io privind minunea „ecolojistă”, se iviră pe lângă mine nişte fraţi creştini descinşi din catalogul „munţomanul de cartier”. Şi tare mândrii mi-erau ei în plasticii Puma, de mai mare mi-era jena de ciubotele-mi cele roşii şi butucănoase. Şi ca să nu mă ruşinez prea tare, plecai mai departe, în căutarea moşului şugubăţ ce-şi făcea de cap sunând din când din goarnă, de se vărsau de prin copaci asupra mea valuri de zăpadă pufoasă.

Şi-uite aşa din snoavă-n-snoavă, ajunserăm la porţile cele împărăteşti ale Şipoaiei, acolo unde moşul o despicat într-o seară, din plictiseală, muntele şi, uituc fiind, l-a lăsat aşa. Noroc cu baba Vreme (ce ne-am face fără femei?), care văzând aceasta, o dereticat crăpătura, aşezând acolo căderi minunate de apă şi a împodobit pereţii cu scene din poveşti, de ţi-e mai mare dragul să priveşti când la zmeii cei fioroşi ce par a fi gata să se prăbuşească asupra ta, când la Făt Frumos cu cuşmă albă! Şi cum priveam eu la toate ‘cestea, agăţat în scara mare, moşul îmi mai jucă o festă şi turnă asupra mea toată făina pe care o ţinea în pod. No şezi tu blând, moş şugubăţ, că oi avea eu ac de cojocul tău!

Trecutam eu prin strâmtoarea cea frumoasă, neuitând la ieşire să cer domniţei mele, drept vamă, un sărut. Dar domniţa nu se lasă îndeplecată aşa uşor şi-mi promise vama la cabană. Apăi, dragi prieteni, drept să vă spun, n-am recunoscut în zâmbetul ei descendenţa din Păcală, aşă că băui un ceai cu ceata de haiduci şi plecarăm cu toţii la drum greu şi presărat cu încercări, tăt visând la sărutul ce-o rămas poveste şi-n ziua de azi. Dară haiducii îs de samă căci unii fură „pitici” într-o altă poveste, din alte vremuri, de pe vremea când pădurea mai avea culoarea aurului, şi răzbiră să ajungă la cabană deşi moşul mai aruncă în calea lor câte-o stâncă pudrată în chip de prăjitură uriaşă. D-apăi dragii mei, nimic nu ne-ar fi plăcut mai mult decât să muşcăm din ea dacă nu eram povăţuiţi de-acasă să nu ne lăsăm păcăliţi de moşul cel pârdalnic.

Şi nici nu ajunserăm bine la căsuţa de acolo, de sus, din munte şi nici nu dădurăm bine bineţe Cabanierului ce ne-aştepta cu drag, că vui muntele din vârf şi până în vale. Dară când ieşirăm toţi afară, văzurăm imagini… de neimaginat: şi-apăi nu vă mint deloc când spun că poiana era plină de pinguini, de ziceai că sub Şura cea de Piatră o oprit trenul de Antarctica. Şi erau pinguini de samă şi de viţă veche, de veniră şi ei în cabană şi petrecurăm la o glumă şi o snoavă până-n seară, închinând câte-un pahar de licoare magică din struguri, în cinstea unuia carpatist de seamă de-i zice Gabriel, ce era plecat la o luptă-n Făgăraş. Nu ştiurăm noi exact pe unde-i umbla mustaţa în ‘cea seară, dară noi i-am urat cu toţi: „succesuri!”

Şi cum stăteam noi cuminţi la ceas de seară, nu ştiu ce vrăji îmi făcu domniţa şi nu ştiu ce prafuri îmi turnă în pahar, dar tot aşteptând vama cea promisă, cronicarul a adormit şi nu s-a trezit decât a doua zi când soarele era ridicat la două suliţi! Şi cum s-a ridicat, aşa a şi consemnat că ceata de pinguini se duse să deschidă drum spre vârf. Dară nu ştiu exact ce s-a întâmplat în dimineaţa ceea, dar ori au greşit ei „un pic” direcţia şi duşi fură spre vale, ori cronicarul o visat toate acestea şi ei nu au fost acolo, pentru că urmă spre vârf nu e nici în ziua de azi, asta dacă nu cumva vreun frate creştin şi-a făcut milă şi o săpat cărare spre tărâmul Ursăriei.

Iar noi, cu toată lenea, tăt trebui să ne luăm rămas bun de la cabanierul ce ne-a fost gazdă bună, de la cabană, de la Bruno şi Hera, de la … (şi cred că ne-am oprit aici, că altfel am fi fost şi acum în vârf de munte) şi coborând, spuserăm salut de sus Prăpastiei Urşilor, păcălind astfel moşul ce ne-aştepta acolo cu sacii de făină pregătiţi.

N-apăi, pana cronicarului a obosit spunându-vă povestea, aşa că, din miez de noapte, poznaş vă spun: s-aveţi spor la munci şi de vă placu povestea, nu zâmbiţi, vă vede şefu’! ;)