Jan 31 2009

Fericiri simple

O parte din amalgamul de fapte, lucruri şi întâmplări simple ce mă fac fericit:

– Un apus
– Un cer senin
– O ploaie torenţială
– O carte
– O fotografie veche
– Câteva vorbe schimbate cu prietenii
– Un cântec
– Zăpada proaspătă
– Motanii mei jucându-se
– Căţeii mei alergând
– Un cal alergând liber
– Un sărut
– O îmbrăţişare
– Un duş fierbinte
– Jarul unui foc
– O potecă solitară pe munte
– Un pârâiaş repede
– Câteva minute de leneveală în aşternut, dimineaţa
– Culorile pădurii toamna
– O zi pe schiuri
– Un vis
– Sunetul unui val ce se sparge de mal
– O casă veche pe un deal
– O bisericuţă veche
– O clipă de linişte
– O picătură de apă pe o frunză
– Trandafirii înfloriţi
– Un prun plin cu fructe
– Un măr înflorit
– “Ninsoarea” cu petale de flori de măr
– Un măr roşu
– Un strugure
– O portocală
– Un câmp cu păpădii
– Iarba proaspătă de mai
– Cositul ierbii
– Mirosul de iarbă proaspăt cosită
– Un pahar cu Coca-Cola
– O gură de apă de izvor sorbită din căuşul mâinii
– O clipă de inspiraţie
– Un cozonac

În final, cea mai importantă fericire simplă:

– Un zâmbet – nimic nu mă face mai fericit decât zâmbetul celor dragi.


Jan 26 2009

Între două clickuri…

Urmatoarele zile ar trebui interzise: luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi… ziua în care rămâi fără bani!

Din partea mea, toate celelalte zile pot să rămână.


Jan 22 2009

Alunecând în sus: Liniştea pierdută (jurnal protest)

Îmi aud ca prin vis numele. Eram un atât de adâncit în gânduri încât am trecut pe lângă Bunicu fără să-l recunosc. Este încă frig, au fost multe grade cu minus peste noapte, am făcut bine că nu am mers să dormim la stână în Baiului aşa cum era planul iniţial.

Pe măsură ce urcăm, Bunicu deapănă amintiri ale unor ture mai vechi şi intru, ca de obicei, în starea aceea de visare ce mă caracterizează atunci când am onoarea de a-l însoţi, visare care îmi aduce o stare de bine dar, în acelaşi timp, îmi accentuează starea de lehamite pe care o încerc faţă de prezentul muntelui românesc, aducându-mi aminte de timpurile liniştite în care am început să urc, pe vremea când încă mai erau pădurile – păduri, potecile – poteci, pârtiile – pârtii şi parcă şi oamenii erau mai oameni.

Drumul spre Trei Brazi nu mai aparţine demult montagnarzilor pe bocanci sau schiuri de tură. Trecem pe lângă hoteluri luxoase în parcarea cărora alături de limuzine gomoase stau parcuri de zeci de ATV-uri. Îmi dau seama că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să ne mai întoarcem la o stare de firesc, în care muntele să aparţină doar muntelui. Sunt interese prea mari şi investiţii mult prea importante pentru a mai putea mai putea să convingem pe cineva că totul se întâmplă haotic şi în defavoarea muntelui şi a omului care vine să se bucure de Măria Sa.

Întâmpin cu multă speranţă ieşirea de pe drum şi revenirea în potecă. Odinioară poteca cobora până jos. Dar acum să cobori pe ea presupune să treci prin sufragerii de vilă sau holuri de hotel.

Suntem dezamăgiţi. Trebuia să ne aşteptăm. Poteca este frământată de trecerile monştrilor mecanici. Tot ce mai sper este ca iubitorii „sportului” să fie prea rupţi de oboseală după porţia de discotecă (scuze, club, eu aparţin unei alte generaţii) şi să doarmă până spre amiază, moment în care noi să fim departe, pe coclauri, cu ochii pe sus spre văile şi crestele dragi ale Bucegilor.

Pieile se lipesc cuminţi pe talpa schiului şi clăparii iau locul bocancilor. Sunt un pic agitat. E prima ieşire adevărată pe schiuri de tură – e drept am avut parte de o încălzire în Ciucaş dar de data aceasta e altceva. Mă chinuie câteva întrebări pe care micile incursiuni în powderul de la Muntele Roşu nu au reuşit să le risipească. Acolo a fost altceva, chiar şi mica incursiune printre copaci a fost într-un loc pe care l-am ales eu. Acum voi fi nevoit să fac schi forestier şi asta nu mi-a plăcut niciodată. Am luat în braţe, de-a lungul timpului, destui brazi pe Familiar-ul Pietrei Mari şi fiecare din aceştia au lăsat loc unei întrebări.

Plecăm la drum. Din loc în loc simt nevoia să îmi protejez focile şi prefer zăpada neatinsă de pe lângă drum, potecii frământate de „cavalerii” ieşiţi la impresionat domniţe, chiar dacă asta înseamnă să fac fabuloase mişcări de gimnastică pentru a evita crengile ce se încăpăţânează să-mi ia la ţintă faţa. Până la urmă, încep să fac abstracţie şi de urme şi de crengi şi de frig. Simt bucuria alunecării în sus şi se reaprinde în mine flacăra libertăţii absolute pe care o resimt de fiecare dată pe munte, flacără ce curăţă din mintea mea noţiunile de casă, de serviciu, de probleme. Rămâne doar copilul îndrăgostit de munte.

La un moment dat, poteca ce ne-a adus în culmea Fitifoiului întâlneşte varianta ce vine direct de la Trei Brazi. Mă amuză un pic situţia. Cruce albastră – toate direcţiile. Cum, în mod evident, nu avem ce căuta la Trei Brazi, nu am nevoie de prea multe îndemnuri să o iau la stânga. Dar de aici mai mult coborâm.

Dacă la urcare lucrurile mi-au fost clare, pasul adăugat necesar coborârii, rămâne încă un mister. L-am mai practicat, vrând, nevrând la ieşirele în afara pârtiei, dar oare voi reuşi să-l stăpânesc aici în pădure şi mai ales, voi reuşi să-l stăpânesc cu legătura deschisă? Cele câteva coborâri frânate de foci din Ciucaş, nu mi-au lăsat mari speranţe că voi reuşi să mă adaptez rapid, chiar dimpotrivă.

Până la urmă stângăcia inerentă începutului nu mă încurcă prea tare. Bunicu a ales excelent traseul, numai bun pentru un debutant în ale schiului de tură. Cobor din ce în ce mai încrezător, frânând în plug doar din când în când. Prea multă lejeritate strică şi mă trezesc cu nasul între schiuri (la propriu). Urmând cu stricteţe urmele profesorului meu, n-am reuşit să analizez cum trebuie configuraţia terenului şi m-am trezit cu vârful schiului înţepenit într-un dâmb, legătura deschisă a funcţionat ca o balama şi m-a proiectat cu capul în zăpadă.

Din fericire incidentul nu are nicio urmare, dimpotrivă, mă înveseleşte teribil ideea de a fi creat, prin mişcarea mea, un sfert de disc portocaliu pe pelicula unui aparat foto imaginar cu declanşatorul pe expunere relativ mare. Îl urmez pe Bunicu ceva mai atent, iar acolo unde e cazul îmi aleg propria mea traiectorie.

Ajungem repede în Valea Râşnoavei, în zona Sanatoriului. Traversăm drumul şi nu mai urcăm spre poteca marcată ci, profitând de avantajul ţanderelor, o luăm de-a dreptul. Intru într-o stare de exuberanţă la văzul zăpezii neatinse peste care alunec cu uşurinţă, schiul devenind parte din mine – ca şi cum m-aş fi născut cu el în picioare.

În circa 10 minute ieşim pe drumul ce urcă spre Dihamul militar. Cu ochii pe Crai şi pe Bucegiul drag remarc totuşi starea drumului ce pare a fi extrem de circulat. Uit repede de el şi arunc spre Bunicu o şuvoi de întrebări de parcă ar fi intrat zilele în sac şi e musai să îmi lămuresc toate dilemele existenţiale legate de cei doi munţi ce fălindu-se în soarele îngheţat, îmi mângâie privirea.

Urcând spre cabana militară începem să întâlnim oameni şi apoi maşini. Multe maşini. Şi de toate felurile: autoturisme echipate sau nu 4×4, ATV-uri, snowmobile. Liniştea muntelui a fost spartă. Încep să mă simt din ce în ce mai stingher prin aceste locuri prin care în alte ierni am trecut cu drag. Mă strivesc construcţiile nou apărute, mă strivesc maşinile parcate în apropierea releelor. Acest loc nu îmi mai aparţine, iar eu nu mai aparţin acestui loc. Muntele începe din ce în ce mai mult să nu îmi mai fie refugiu şi din ce în ce mai des îi asociez ideea de paradis profanat. Eu nu aparţin acestei epoci. Sunt incapabil să mă adaptez şi să accept şi să asimilez schimbările în ritmul în care se succed. Sunt copleşit şi hăituit de românii zilelor noastre, sunt un biet animal pe cale de dispariţie ce s-a născut mult prea târziu. Şi îmi vine să urlu.

Coborârea spre Gura Diham pe „cărarea noastră” pufoasă, mă mai linişteşte puţin, cât să supravieţuiesc câtorva zile, la capătul cărora să părăsesc din nou cu lehamite prezentul şi să visez la timpul când muntele era munte şi oamenii erau mai oameni.


Jan 22 2009

Gânduri fugare…

Mă simt ciudat.

Mi-e dor sa fiu acolo sus, mi-e dor să fie linişte, să fie aer curat şi un jar care să mă încălzească blând, mi-e dor să nu asociez muntele cu paradisul profanat, să nu mă gândesc la lume, să nu mă gândesc la bani…

Şi… mi-e tare dor de tine…


Jan 21 2009

Istorie…

Un pic de istorie, Emilio Comici

Mai multe despre Emilio Comici:
http://www.summitpost.org/article/322590/emilio-comici.html