Oct 30 2008

Nenea G… şi cântecele de munte

Din urmările neaşteptate ale unei căutări banale pe Google. Vă las să vă uitaţi pe poză, nu vreau să-l tentez pe nea Gugăl să-mi trimită căutători de … sunete pe blog. :D

http://www.padureadevise.ro


Oct 27 2008

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă

– Bogdan, ce facem mâine? 

Mă bucur că rostesc aceste cuvinte. A câta oară o fi? Nu ştiu, s-au adunat anii de când, mânaţi de aceeaşi pasiune, tot adunăm împreună poteci şi zile de munte. Mi-ar fi plăcut să mă fi însoţit în mai multe din turele pe care le-am făcut anul acesta, dar…

Întâmpin cu bucurie venirea dimineţii. Este senin, este munte. De prin iarnă, de când am luat, de unul singur, drumul Taminei, n-am mai ajuns în Piatră. Într-un an în care am ajuns într-o grămadă de locuri frumoase, sufletul meu tânjea să ajung, din nou, pe potecile străbătute, cu drag, de atâtea ori.

– Pe unde mergem?

O luăm încet pe lângă Valea Şipoaiei. Sună codrul a amintiri. Un câine hoinar ne miroase mirat şi pleacă mai departe. Uite şi cascada. E tot aici, în fiecare an, la fiecare tură, mereu frumos voal de mireasă. Uite şi izvorul, uite şi scurtătura ce conduce la poteca de ocolire a Scărilor. O mai fi circulată?

Vremea ce se arată deja îndoielnică, a atras spre munte numai oamenii lui, aşa că e lume puţină şi faină… Salutăm politicos veteranii muntelui. Mi-a plăcut întotdeauna să-i văd cu pantalonii lor trei sferturi şi şosetele lungi pe gambă, având în mână un alpenstock cu coadă lungă ce nu ar putea să facă faţă pe o vale alpină dar este la locul lui în munţişorii ăştia plini de minuni nebănuite. Îi vezi mai mereu ieşind din cine ştie ce văioagă pe care nici nu bănuieşti că ar putea exista o potecă oricât de firavă. Dar ei sunt elevii lui Lehmann… iar noi, palizi urmaşi ai mocanilor de altă dat.

Facem stânga spre Prăpastia Urşilor. Întotdeauna a fost noroioasă poteca asta iar beţele mele şed fain de tot acasă. Asta e… N-ar fi prima oară când ies din munte cu pantalonii plini de noroi. Suntem tot cu ochii pe sus după pitoane. Într-o zi… Într-o zi o să mă uit de sus la potecă. Musai! Dar până atunci, mă bucur de liniştea pădurii.

La Belvedere dăm cu ochii de soare şi de ceaţă – muntele se joacă cu noi. Nu-i nimic, e şi la întoarcere un altădat!

Nu mai e stână de cine ştie când în Poiana Livezii, a rămas doar vegetaţia care spune: aici s-au cântat Doine. Nu mai e nici cea din Zăganu. De fapt nu prea mai sunt stâne pe nicăieri. Au rămas doar amintiri cu ciobani, mioare şi câini ciobăneşti, a rămas doar amintirea şi crucea bătrânului care, la margine de codru, mă învăţa să nu-mi fie frică de animalele pădurii. A fost odată. Ne vom reîntâlni, nea Gheorghe, acolo sus, acolo unde duci să pască turmele Domnului.

Nu prea mai sunt nici cerbi. Oare mai vin în marea Poiană să-şi curteze doamnele, scuturând din mândra podoabă şi făcând să răsune pădurea cu glasul lor răguşit?

Urcăm încet. De ce ne-am grăbi? Suntem acasă şi mă bucur de fiecare fir de iarbă, de fiecare copac, de fiecare stâncă! Sunt locuri pe care le ştiu, le visez, le tânjesc!

De pe Puşcaş se deschide zarea. Uite Renţea, uite Ciucaşul, Grohotişul, Muntele Cailor, uite Tesla cum râde la soare. Doar Neamţului se ascunde sub pătura de nori. Mă las pe marginea abruptului cu picioarele atârnând în gol şi-mi pierd privirea minute în şir prin poienile şi pădurile de dincolo de Valea Gârciniului.

– Hai să mâncăm.

Privesc cu bucurie la cabana cochetă. Atâţia ani am urcat aici cu speranţa unui adăpost şi a unui ceai cald… Acum privesc la Căsuţa din Poveşti.

– Ziua bună!

Înăuntru e cald şi e plin, ca de obicei, de săceleni urcaţi pe cine ştie ce potecă ascunsă. Se adună aici după ce au colindat muntele. Unii dintre ei ştiu toate ascunzişurile acestui munte de care nu s-ar despărţi niciodată.

Cu greu îmi vine să plec. Dar mă cheamă Şura de Piatră. Din cine ştie ce motive, am tot trecut pe lângă ea dar n-am mai urcat-o de ani buni. Mă răsplăteşte soarele învelind coama într-o blândă mantie aurie. De aici se vede cel mai frumos faţa sălbatecă a Pietrei Mari, cu prăpăstii adânci, cu dantelării de stâncă albă parţial ascunse de mantia verde a pădurii. Şi mă răsfăţ privind la locurile ce le iubesc nespus!

Timpul nu iartă şi trebuie să coborâm. O luăm încetişor pe sub nebănuitul pod natural de sub vârful Şurii de Piatră. Hera ne priveşte de pe terasa cabanei. Mai devreme, în prezenţa lui Attila s-a lăsat rasfăţată dar acum a redevenit uriaş şi calm câine de pază.

Coborâm încet… Nu ne grăbim. De ce am face-o? Ne bucurăm că suntem acasă!


Oct 25 2008

Să înveţi să fii fericit dintr-o carte…

Mă uitam zilele trecute la nişte cărţi. Frumoase, colorate, absurde. “Cartea fericirii”, “Cum să alegem fericirea”, “Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie pozitivă”.

Oare trebuie să înveţi cum să fii fericit? Nu mai este suficient să miroşi o floare, să citeşti o carte, să vezi un film bun, să vorbeşti cu un prieten drag, nu mai este suficient să visezi? Atât de storşi de iniţiativă şi depersonalizaţi am ajuns încât ca să avem nevoie de o fericire ca la carte?

Fericirea e doar un v-aţi ascunsea cu viaţa şi nu se învaţă, se dobândeşte visând, departe de tastatură şi mouse, departe de lecţiile de fericire servite la pungă de către nişte guru ai pseudopsihologiei.

Poate că le-am judecat superficial, poate că doar analizau fericirea filozofic dar mie mi-a plăcut fericirea simplă şi mi-e dor să privesc soarele dispărând dincolo de Tâmpa în serile fierbinţi de vară sau să muşc dintr-un măr copt cules din vârfului pomului – fără să-mi mai bat capul să-l mai spăl, să colind pădurile în căutarea fragilor, să cad în zăpada pufoasă, să mă plimb aiurea sub clar de lună în aşteptarea dimineţii, să visez o lume paralelă în timp ce citesc o carte bună, mi-e dor să fiu copil.


Oct 20 2008

Lungul drum al nopţii către zi

De la o vreme nopţile-mi sunt mai scurte şi gândurile – mai multe.

Poate că e toamna, poate că sunt frunzele ce mor şi-mi sună drumul către casă… poate că a început să mă apese gândul iernii ce va să vie…

Poate că dacă nu ar fi lungul drum al nopţii către zi, am fi mai fericiţi cu o secundă.


Oct 19 2008

Aproape jurnal: Ciucaş

A câta tură în Ciucaş? Cine mai ştie? În cei aproape 20 de ani ce s-au scurs de la prima tură, au fost multe.

Fiecare din noi are un loc special. Al meu este Ciucaşul. Este locul în care m-am îndrăgostit de munte şi locul care m-a întors pe munte atunci când, în nebunia mea, negam această iubire.

Nu am ajuns astăzi unde îmi propusesem. Ei şi? Am făcut un traseu nou (nu ajunsesem niciodata prin zona Poienii Stânii deşi am văzut-o de atâtea ori de sus, din Culmea Gropşoarelor ori din cea Stâncoasă), am revăzut stâncile mele dragi, am revenit în culmea Zăganului, locul unor amintiri atât de frumoase.

Un singur zâmbet trist după o zi frumoasă. Stâna din Zăganu se prăpadeşte. Era singura stână de ai cărei câini mă leagă amintiri faine. Poiana în care se afla stâna este acum invadată de burieni şi arată de mistreţi.