Aug 31 2008

Cântec de vânt printre creste – Ziua II

Sâmbătă – 17 august

– Trezirea!

Ufff… Gabi s-a ţinut de cuvânt şi face apelul de dimineaţă! Nu!! Nu vreau, e prea bine în sacul de dormit!

– Ieşim şi noi?
– Ce să mai zic, ieşim.

Cuvintele ies din mine ca un oftat. Până să mă dezmeticesc ca lumea constat că lumea e de mult în vervă. Georgiana şi Adi au facut ochi la ora patru şi s-au dus să vadă rasăritul. Dar soarele a fost ceva mai timid şi şi-a tras perdea de nori.

– Hai, că suntem ultimii.

Deşi am tras de mine să termin bagajele, reuşesc să fiu ultimul care urcă rucsacul în spate. Trimit un gând pios faţă de alpiniştii căzuţi la datorie şi iau încet drumul ce urcă pe Piciorul Caprei. Ne reunim chiar pe picior pentru o poză de grup, coborâm în mica căldare dintre Piciorul Caprei şi Creasta Arpăşelului, apoi ne aliniem pe poteca ce încinge ca un brâu uriaş Arpăşelul. În vreo două locuri zăresc un firişor de apă, prea slab să ne alimentăm de la el. Undeva jos, în căldarea Fundul Caprei se zăreşte un drum şi o apă mai zdravănă. La un moment dat zăresc şi un cort. Tot privind la cei din vale, ajungem să urcăm semn, că am ajuns sub Creasta Vârtopelului. De aici şi până în Portiţa Arpaşului nu mai e mult.

Privind în spate, constat că micile firişoare de apă se transformă, nu mult sub potecă, în mici cascade. Din păcate sunt prea mici şi prea departe ca să le fotografiez. Le reţin totuşi în memoria vizuală, frumoase şi albe, atât de aproape de potecă şi, totuşi, relativ inaccesibile. Panta se domoleşte şi ajung aproape imediat în Portiţa Arpaşului. Iată şi celebra gaură, numită de unii Fereastra Zmeilor. Din lecturile mele, numele de Fereastra Zmeilor nu este decât o alternativă la denumirea de Portiţa Arpaşului, este numele şeii, îndeosebi atunci când este privită de la sud (aşa cum şi ieşirile în creastă dinspre Cabana Sâmbăta, tot numele de Ferestre au primit).

Vântul sălbatic ne trimite în căldările Arpaşului. Privesc cu regret la creasta a cărei parcurgere mi-ar fi fost atât de dragă şi mă alătur grupului ce străbate deja Căldarea Pietroasă, prima dintre căldările Văii Arpaşului, nu înainte de a privi în jos la refugiul de sub Fereastra Zmeilor de unde un alt grup abia porneşte spre creastă. Privesc la văile din faţa mea: Căldarea Pietroasă, Căldarea Vârtopului şi apoi, sub Culmea Piscul Podragului dominată de vârful Podragu(2462m) – Căldarea Podrăgelului. Pe cele două din urmă, le ghicesc adânci şi devin uşor morocănos. N-am nici-un chef de coborâri în văi pentru a avea de unde să urc din nou cu rucsacul ce se încăpăţânează să respecte legile gravitaţiei.

Dar perspectivele devin impresionante. De jos apare pentru prima oară ceaţa ce ne va deveni însoţitor permanent în zilele următoare. Azi încă nu se prezintă compact, ceaţa este un uriaş iluzionist ce se joacă cu sălbatica muchie a Albotei, ascunzând-o pentru câteva secunde pentru a ne-o arăta din nou, în doar câteva secunde, doar pentru ai pune în altă parte un văl. Sunt fascinat, ceaţa devenind un alfabet într-un dialog al sufletului meu cu muntele.

Pe nesimţite am ajuns deja pe coama ce desparte Căldarea Pietroasă de Căldarea Vârtopului, dar înainte de a ajunge în aceasta mai avem de străbătut Căldăruşa Frunţii, închisă între două scurte creste ce se desprind de sub Arpaşul mic. Sub această găleată găsesc afine coapte. Mă înfrupt din ele în linişte înainte de a coborî înspre izvoarele ce-şi macină neobosite drum prin principala căldare a Arpaşului Mare. Pe malul micului pârâiaş îmi reiau dialogulul cu muntele de la umbra unei mici stânci. Undeva sus, muntele a adus noi litere în joc sub forma unei turme de oi, a căror vesel behăit sparge din când în când zgomotul apei.

Mă desprind din nou cu greu de la locul meu de verdeaţă şi odihnă pentru a începe încet, lunga şi abrupta urcarea pe Muchia Vârtopului. Nea Mircea a pornit pe un picior secundar, undeva mai la nord de poteca oficială şi ajunge mai uşor sus în timp ce restul asudăm din greu pe serpentinele potecii. E momentul în care grupul se rupe în două, după viteză, urmând să ne regrupăm fie în căldarea Podragelului, fie direct în cea a Podragului. În spate, jocului Albotei cu ceaţa i se alătură Vânătoarea lui Buteanu, prilej pentru câte-o poză în pauzele din ce în ce mai dese.

Uff, am scăpat. Am ajuns pe curba de nivel ce mă duce cale de o sută de metri spre nord, numai bună să-mi trag sufletul, potecă ce mă duce în mica strungă de deasupra Căldării Podrăgelului. Sunt atras de lac; aş fi de-a dreptul fascinat dacă în faţa mea nu s-ar zări căldarea adâncă, până la ea o coborâre abruptă cu grohotiş mărunt şi dincolo de ea o nouă urcare abruptă până în Curmătura dintre Lacuri (2270m). În timp ce cobor, zăresc mai jos un grup de cehi ce se regrupează înaintea urcării. Nu sunt greu de recunoscut. Toate grupurile de cehi sunt vesele şi gălăgioase. În timp ce mă odihnesc, schimb cu unii dintre ei câteva cuvinte despre traseul care-i aşteaptă şi despre valea în care ne aflăm. Din păcate, au cuvinte nu prea plăcute despre Podragu şi îmi trece prin cap pentru prima oară gândul de a pune cortul la malul Podrăgelului.

Până să ajung eu în partea de jos a găleţii, amici mei au început deja ascensiunea pe Culmea Piscul Podragului. Atâta bai să fie, eu am propriul meu dialog cu muntele şi acesta îmi spune să cobor spre lac. Descopăr printre şisturi o lume minunată cu mici cascade gălăgioase. Lipseşte marmota, o fii şi ea în concediu. O lungă sesiune de fotografii face ca o parte din grup să ajungă deja în Curmătură, în timp ce eu abia mă întorc în potecă ce întretaie căldarea. La baza urcării mă aşteaptă Vali, Georgiana şi Adi. Îi găsesc fascinaţi de imaginea unui ciopor de capre negre. Să le spun că am găsit pe o piatră o parte dintr-un craniu de capră neagră? Nu, muntele e dur iar viaţa e făcută în aşa fel încât să nu aibă un final, dar nu e locul şi nici timpul pentru o astfel de discuţie. Mai bine mă bucur împreună cu ei de imaginea jucăuşelor capre…

Am ajuns în Curmătură şi noi. Jos, în căldarea Podragu, crâmpeie de ceaţă ascund în răstimpuri poteca, cabana şi lacul. Muntele s-a săturat de dialogul cu mine şi se arată jucăuş, transformând găsirea prietenilor mei şi a locului de cort într-un uriaş puzzle ce trebuie descifrat.

Devreme de tot, ceaţa îmi aduce pe la gene somnul şi adorm cu gândul la ziua de azi, la Podragel şi la ziua de mâine.


Aug 22 2008

Cântec de vânt printre creste – Ziua I

Sâmbătă – 16 august

Gândul îmi zboară departe, în timp ce microbuzul urcă încet panta din ce în ce mai aglomerată a Transfăgărăşanului. Făgăraşul mă cheamă, ca un magnet uriaş, iar eu îl trişez. S-ar fi cuvenit să-l urc de jos, dintr-una din potecile ce urcă văile nordice, dar eu mă fac că nu ştiu acest lucru şi mă complac în visarea-mi la timpul în care copil fiind, am fost dus în excursie cu autocarul către Bâlea.

Iată, am ajuns în frumoasa căldare a Bâlii. Plec repede, cu furie, vrând parcă să trag cortina peste acest spectacol jalnic al parcării supraaglomerate, al bâlciului de pe marginea drumului, al poliţistului ce încearcă să dirijeze haosul. Nu arunc nici măcar o privire în spate, în lungile minute de urcare spre Şaua Caprei. Întâlnim un baiat cu privirea pierdută după ce venise în 8 ore de la Podragu deşi avea în spate un biet rucsăcel, apoi o fatucă ce plânge în hohote speriată de poteca ce coboară repede spre lac. Mă întreb, pentru a câta oară? – ce caută oamenii ăştia pe munte? De ce nu se întreabă dacă au echipamentul şi mai ales antrenamentul fizic şi psihic pentru a parcurge un traseu de munte. Simpla vecinătate a Transfăgărăşanului le oferă aparenţa mincinoasă a accesibilităţii traseelor din preajmă?

În Şaua Caprei(2315 m) mă întâmpină vântul şi traseul de creastă. Nu apuc să mă bucur prea mult de privelişte. Plecăm să ne punem la adăpost pe malul lacului Capra.

Lacul este situat la o altitudine de 2230 m şi are o adâncime de 8 metri. Este alimentat de mai multe izvoare, cele mai puternice fiind situate sub pantele ce coboară dinspre Vârful Văiugii. Profităm de faptul că am ajuns devreme şi ne punem corturile în locuri ceva mai adăpostite, vântul puternic punând la îndoială rezistenţa beţelor din fibră de sticlă ale bravului meu cort. Mâncăm, urmează o mică pauză de relaxare şi apoi urcăm spre vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 metri), unul din cele opt vârfuri de peste 2500 de metri ale masivului (dintr-un total de paisprezece ale ţării). Cum nu are sens să ne mai întoarcem în Şaua Caprei, urcăm în diagonală, direct spre Şaua Văiugii, loc în care întâlnim poteca marcată ce vine pe sub Vârful Văiugii din Şaua Caprei dar şi poteca ce urcă dinspre nord prin Căldarea Văiugii. Ne-am făcut un pic de cap pe această urcare, folosind micile hornuri de sub Vârful Caprei pentru a ne exersa (anti)talentele de căţărători, care oricum ne vor folosi prea puţin în această tură ce ne-am dorit-o să fie mai degrabă frumoasă şi relaxantă decât una plină de adrenalină.

Din Şaua Văiugii urcăm din greu pentru a-l ajunge din urmă pe nea Mircea, seniorul grupului şi, paradoxal, cel mai rapid şi mai în formă dintre noi, care e deja în Portiţă, mica şa care desparte vârful Vânătoarea lui Buteanu de mai puţin înaltul Vârf Capra. Ajungem pe vârf la momentul prielnic, adică la ceas de după-amiază târzie, moment în care zările estice sunt clare şi vedem hăt departe, până în spatele culmii Viştea-Moldoveanu. Sunt atât de prins de ceea ce văd departe, încât arunc abia târziu o privire fugară prin văile şi custurile apropiate, suficient ca pe un colţ de retină să se imprime imaginea unei creste ce închide căldarea aflată sub Vânătoarea lui Buteanu. O poză de grup sub cea mai rămas din crucea (?!?) de pe vârful Buteanu şi coborâm înapoi spre Portiţă. În timp ce prietenii noştrii coboară înapoi spre corturi, mie mi-e gândul la custura de mai devreme, aşa că urc cu Vali şi până pe Capra.

DA! Ea este! Creasta Arpăşelului şi mai în spate cea a Vârtopelului mi se dezvăluie sub privire! Minunate, sălbatece, mult dorite! O sa vină şi ziua când voi privi de pe custura îngustă spre vârful Capra. Până atunci mă mulţumesc să le privesc de sus zdrenţuirile de stâncă ce domină Căldarea Arpăşelului.

Revin încet spre Şaua Caprei privind din când în când spre vest spre soarele care se pregăteşte să trimită lumea la culcare. Numai vântul mai are energie şi pentru ora aceea şi aproape reuşeşte să mă trimită de-a berbeleacul spre lacul Bâlea, acum la ceas de înserare un pic mai eliberat din strânsoarea şarpelui de metal ce s-a prelins toată ziua pe şoseaua stropită cu sudoare şi sânge a Transfăgărăşanului.

Revenim la cort şi mâncăm. Dar micul arc ce mă pune zilnic în mişcare nu şi-a dus cursa până la capăt. “Hai până la Monumentul alpiniştilor”. Bineînţeles că mersul până la monumentul ridicat în memoria alpiniştilor ce au căzut în capcana avalanşei după ce reuşiseră premiera de iarnă a Arpăşelului, nu ne-ajunge nici pe-o măsea şi plec aiurea cu Manu până ajungem pe piciorul de sub Vârful Iezerului(2417m) de unde privim de sus Refugiul Salvamont “Cota 2000” şi ieşirea din tunel. Soarele apune undeva departe spre vârful Lespezi şi Cornul Călţunului şi eu parcă nu m-aş da dus privind fascinat spre culmea ce coboară dinspre Arpaşul mic şi îşi caldă extremităţile sudice în lacul Vidraru. Să fie Râiosu şi Muşeteica, vârfurile spre care privesc? Busola şi harta au rămas la cort. O sa mă lamuresc altădată, cine ştie, poate chiar bălăurind pe creasta respectivă.

Vântul pleacă obosit la culcare lăsând să cadă cortina nopţii peste corturile noastre de pe malul lacului Capra. Noapte bună!


Aug 21 2008

Făgăraş în imagini

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro


Aug 5 2008

Înapoi…

Mi-a fost întotdeauna frică să sar peste şanţuri. Mi-era frică atunci când eram copil, încă am o reticienţă din punctul acesta de vedere – trecerea unui mic râu sau a unui şanţ, mă face să ma gândesc de două ori înainte de a face saltul decisiv. Surprinzător, poate. Câteva sute de metri sub creasta de două palme pe care mă aflu şi nu mă încearcă nici-o emoţie, un şanţ de un metru lăţime şi me reîntorc la frustrările copilăriei.

Când am decis să scriu câte un rând-două într-un blog, am avut de depăşit un “şanţ”. Este oareşcum pervers să te deschizi lumii întregi (ehh – luni de zile această lume a fost foarte restrânsă), să-ţi exprimi trăirile sau opiniile şi asta într-un mediu deschis tuturor – şi celor care te cunosc şi celor care te judecă doar prin ceea ce citesc cu mai multă sau puţină atenţie. Până la urmă expui lumii un dialog cu viaţa ta, aşa cum frumos spunea Cristina. Încă nu sunt sigur că a fost bine că am sărit şanţul, dar am avut nevoie de acest spaţiu de refulare a unor gânduri mai frumos sau mai puţin reuşit exprimate.

E adevărat că blogul s-a dorit la început prin a fi altceva. Un spaţiu de dialog interior în care muntele să nu ocupe un spaţiu atât de larg – un contrabalans necesar la carpati.org, un spaţiu de exprimare a unor dorinţe şi mai puţin de exprimare a unor opinii. A devenit ceea ce este pentru că nu ştiu să fiu altfel, pentru că muntele este o mare parte din ceea ce ştiu să fiu sau poate pentru că în ultima vreme nu am mai avut timp să visez. Sau poate că, pur şi simplu, Grinch s-a hotărât ca anul acesta să petreacă ceva mai mult timp cu mine. Nu-i nici-o problemă, eu am timp şi pentru el.