Jun 26 2008

Pe drumuri vechi: Lecţiile muntelui

– Trenul personal Braşov – Zărneşti pleacă din staţie la linia 6.

Odinioară pleca de la linia 1. S-au dus timpurile… Mintea mea se duce blând spre anii de demult când urcam rucsacii grei la Curmătura, rucsaci cu cadru ce făceau din traversarea pasajelor înguste un adevărat chin, timpuri frumoase de pe vremea când înspre Plaiul Foii trecea arar câte-o căruţă încărcată cu fân, când liniştea drumului prăfuit era tulburată doar de foşnetul plopilor ce străjuiau drumul până în dreptul Văii Crăpăturii. Praful drumului s-a scuturat demult din plete, iar în părul copilului de altă dat se pregăteşte să se aştearnă praful anilor.

Pe lângă mine îşi fac loc în vagon o trupă de adolescenţi. Îi privesc cu îngăduinţă, fie din obişnuinţa anilor petrecuţi la catedră, fie din cauza amintirilor care m-au invadat pe peron. Nu pot să nu regret, totuşi, faptul că s-a dus liniştea mea. Speram să nimeresc un colţ liniştit în care să mai recuperez cu un pui de somn ceva din oboseala acută a ultimelor zile.

Şi pentru că nu pot să dorm privesc absent pe fereastră şi îmi reiau visarea la anii când aveam vârsta lor, la anii când descopeream templul Pietrei Craiului. Atunci, cu mult timp în urmă am făcut pentru prima oară, în sens invers, traseul pe care îl voi parcurge astăzi, un traseu dur, de multe ore, destul de tehnic şi pe care, la vremea aceea, muntele ne pedepsise pentru supraestimarea puterilor.

Zâmbesc în timp ce cobor din tren. Cu vreo două zile mai devreme, Dorina mă întrebase dacă e greu traseul. Întrebarea vine din partea unui om de munte adevărat, cu mult ture la activ prin Făgăraşul ei drag.

Pentru că nu mă aşteaptă nimeni în faţa gării, o pornesc agale spre centru. După numai câteva sute de metri sunt prins în foc încrucişat. Din faţă apare maşinuţa roşie a lui Marius, iar din spate sunt prins din urmă de Dorina. Fac cunoştinţă cu Lucian şi ca să fie totul echitabil îmi las rucsacul într-o maşină şi urc în cealaltă. În numai câteva minute debarcăm veseli în faţa poştei, locul atâtor amintiri. Nu mă pot abţine să nu mă gandesc că altă dată aici eram deja obosit şi simţeam nevoia unei mici pauze pe una din băncile micului parc. Încerc o negociere cu unul din “rechinii” ce-şi aşteaptă clienţii. Preţul cerut mă face să revin cu totul în anul 2008. Să fii sănătoasă, doamnă dragă, până să te gândeşti să mai laşi din preţ, noi am şi găsit soluţia şi gonim veseli spre Plaiul Foii, cu maşinuţa lui Marius burduşită cu bagaje şi oameni.

Parcăm maşina lipită de gardul ce împrejmuieşte refugiul Salvamont şi plecăm repede la deal. Toate clădirile astea de s-au construit în Plaiul Foii mă strivesc. Mai privesc încă o dată cu regret la locul liniştit unde odinioară puneam cortul pentru a ne arunca în apele atât de curate pe atunci.

Odată trecută bariera mă mai liniştesc. Am intrat în lumea mea. “Şi noi umblam hai-hui prin Piatra Craiului”. Eh, ai dreptate Dorina, nu e chiar hai-hui că doar urmăm marcajul… Muuu… niste văcuţe nu prea Milka pasc liniştite în preajma izvorului. Ne privesc liniştite în timp ce noi facem o pauză. Câţiva montagnarzi ne depăşesc. Cu rucsacele noastre de două zile ieşim în evidenţă. Numai mie putea să-mi vină ideea “strălucită” de a spune pe Carpaţi că o sa vin de peste munte să dorm la Curmătura. Prea târziu Isteţilă pentru astfel de gânduri, umple mai repede sticla de apă ca să nu faci iară setea pe stânca asta ce te usucă. Doi litri jumate de apă fac ca toate nopţile mai puţin dormite din ultima perioadă să se adune în rucsacul deja nu prea uşor. Hai la deal că-i ziua mică. Mă amuz la gândul ăsta. Ironic – în cea mai lungă zi a anului – mie la socoteală îmi iese că sunt la limită cu timpul.

Urcarea spre Şpirla (sau Şpirlea, cum apare în harta veche a lui Emilian Cristea) mi s-a părut un întotdeauna un fel de urcare spre Poiana Izvoarelor – varianta de Crai. Dacă ai alergat prea repede pe forestier, ai toate şansele să ajungi cu limba de-un cot la refugiu. În mica poiana nu mai mai aşteaptă demult căsuţa – refugiu. A ars ca mai toate refugiile din lemn ale Craiului. “Cu toţii mergem la munte, nu suntem toţi oameni de munte” – sunt vorbele Cătălinei – scrise la un mic articol de-al meu la câteva zile după tură. Se potrivesc atât de bine sentimentelor ce m-au încercat. Cupola semisferică ce vine să înlocuiască refugiul cel frumos este în stare destul de bună dar uşa se închide cu un băţ prins de o sfoară, iar prin lateral, acolo unde ar trebui sa fie un horn de sobă e o tablă ce nu stă bine.

Din spate apar, în sfârşit, Marius şi Lucian. Hai să mergem spre Zăplaz.

– Atenţie mare! Aici o luaţi la stânga.

Urc cu greu grohotişul de sub Zăplaz. Uff.. am ajuns. Hai să facem o pauză. I-am pierdut din nou pe cei doi amici! Mâncăm câte ceva şi-mi pică foarte bine prăjitura facută de mama Dorinei! Sărut mâna doamnă! A fost excelentă! Pauza se lungeşte considerabil şi când ajung prietenii noştri hotărâm de comun acord să continuăm în echipe pentru a nu ne încurca reciproc.

Ocolim Zăplazul şi ne angajăm într-un mic hornuleţ asigurat cu cablu ce ne scoate deasupra imenselor găuri. Uff! Cam greu după o pauză aşa lungă! Imediat după Zăplaz o cotim la stanga şi, după o urcare zdravănă dar scurtă, urmează un traverseu la stânga. Pe stâncă udă e chiar aiurea, dar astăzi e cald şi prizele suficient de stabile. Cablu după cablu, săritoare după săritoare depăşim partea dificilă – La lanţuri – din Drumul lui Deubel. Pe ici colo câte-o limbă de zăpadă se mai chinuie să supravieţuiască pe partea îngustă a acestui traseu. Avem noroc. De sus nu vine nimeni şi prin urmare scăpăm fără să trebuiască să ne ferim capetele de vreun bolovan rătăcit. Nu-i nimic mai aiurea pe această porţiune decât să prinzi o echipă care coboară. Un bolovan scăpat aiurea de pe grohotiş şi ai toate şansele să termini cariera de montagnard în timp ce ţii strâns unul din cabluri! Traversând grohotişul, fac, fără să vreau, o demonstraţie a pericolelor ce se ascund sub grohotişul văii, trimiţând un bolovan spre Marius, care deşi prevenit nu are loc decât să se ferească la limită de proiectul ce-i pusese gând rău.

Ieşim, pe rând, la larg şi dau de căldură. Urc din ce în ce mai greu! Gata! “Mi-e rău, facem pauză”. Am greşit ca un începător sadea plecând la drum într-o stare fizică proastă. Locul unde ne oprim nu e prielnic unei recuperări rapide. Suntem în plin soare, undeva la 200 de metri de creastă, într-un loc ferit de vânt. O pauză lungă şi hidratare din belşug mă pun cât de cât pe picioare. Între timp ne ajunge din urmă Marius. Lucian e un pic mai în spate urcând în ritmul lui. Hai să urcăm. Un ultim cablu şi un pic de efort şi suntem sus. Vântul care adie dinspre vest îmi aduce readuce tonusul la normal şi urc destul de uşor, ultimii metri ce mă despart de Piscul Baciului, după ce fac un efort să nu mă enervez la văzul mizeriei din refugiul din Şaua Grindului.

– Bună ziua tuturor. Găsesc puterea de a saluta pe toată lumea de pe vârf în timp ce privesc uimit la Creasta nordică – un adevărat furnicar pe toate vârfurile. Mă întorc spre Sudică – şi acolo e cineva îndreptându-se spre Şaua Funduri. Şi e deja aproape ora 4. Mă întreb cum o fi fost mai devreme. Îmi zboară subit gândul la prima mea tură pe acest traseu. Urcasem din sens opus şi La om rămăsesem deja fără apă. Coborârea pe Deubel a fost un chin, muntele îmi oferise o lecţie zdravănă! Iată că, zece ani mai târziu, îmi oferă o nouă lecţie. Am crezut că sunt în stare să parcurg acest traseu greu după o zi în care m-am simţit foarte rău şi am încălcat cu această ocazie una din cele mai importante legi: “Să nu vii pe munte decât dacă eşti perfect sănătos”.

Dorina stă de vorbă cu nişte prieteni ce au parcus deja Creasta Nordică, în timp ce eu pălăvrăgesc la telefon cu Bogdan aflat undeva pe sub Culmea Ţigăneşti. Odinioară prezenţa unui telefon pe munte m-ar fi scandalizat, azi a devenit un lucru banal să îl folosesc… din păcate. :(

Plecăm spre Ascuţit. Creasta, atât de binecunoscută mie, prezintă azi două feţe diferite. Faţa vestică cu un vânt moderat şi cea estică un adevărat iad în condiţiile în care aerul fierbinte nu este mişcat de nici-o pală de vânt cât de măruntă. În aceste condiţii sunt nevoit să-i cer Dorinei, odată ajunşi pe Ţimbalul Mic, îngăduinţa unei noi pauze. Suntem uşor dezamăgiţi, creasta este mult prea aglomerată şi lumea e pestriţă. Unii trec pe lângă noi răspunzând vag la salutul nostru iar alţii trec fără să salute deloc. Din fericire mai sunt şi oameni care nu aşteaptă de invitaţie să salute şi mă întreabă dacă mă simt bine. (Aici trebuie să spun, în primul rând: Mulţumesc Dorina!)

Cu toată pauza ajungem la Ascuţit în timpul de marcaj. Ne-am mişcat una peste alta destul de bine, ce-i drept eu ocolind pe curbă de nivel ultimele vârfuri. Nu este încă ora 7 şi refugiul este deja plin. Bate vânt puternic şi de undeva din vest este din ce în ce mai evident că vine furtuna. Ne facem griji pentru prietenii noştri. Ne este imposibil să stabilim o legătură telefonică stabilă cu ei, aşa încât ultimele veşti clare sunt cele aflate destul de devreme: am plecat pe Creastă spre Ascuţit. Au plecat cu o jumătate de oră întârziere din La om, vor ajunge la Ascuţit abia la la 9. O pauză de masă mai mult decât necesară şi ceva probleme de sănătate, i-au întârziat pe traseu. Au găsit refugiul ocupat până la refuz şi ceva corturi în singurele locuri mai ferite din jurul refugiului. Din păcate refugiile au devenit locuri de cazare gratuită şi nu un loc de adăpost în caz de urgenţă.

Între timp, împreună cu Dorina, am ajuns la cabană, unde suntem întâmpinaţi de feţe cunoscute. Trupa lui Mike se adună încet, încet de pe traseu. Recunosc pinguni de seamă: Octavian şi Viorica, Vintilă, Andrei, Emil. În cabană dau peste Suru şi Mugur. Sunt şi o grămadă de feţe noi. “Copii lui Mike” cel mai probabil.

– Poftă bună!

Mă arunc asupra unui MBS numa’ bun să mă pună pe picioare pe care mi-l dă chiar Doru – pe care-l regăsesc cu plăcere în Curmătură.

Rând pe rând apar din ce în ce mai mulţi carpatişti. Pe unii îi stiu numai după site, pe alţii i-am mai întâlnit prin Cozia.

Ies afară şi o salut din mers pe Mara.

– Stai că-mi montez cortul şi mai vorbim.

Până să apuc eu să întind cortul poiana se umple de-a dreptul de carpatişti şi nici rândurile “Sectei” nu slăbesc, întârite de-acum cu toată trupa din Brăila cu tot cu “puii de pinguin”.

Odată cu venirea serii, apar primele îngrijorări.

– Nu am găsit nici măcar loc de cort. Coborâm la Curmătură.

Începe să-mi pierd răbdarea iar dialogul surzilor pe care îl port la telefon cu Marius mă face să mă îngrijorez chiar mai tare, nereuşind să-i poziţionez corect faţă de cabană, uitând de faptul că poteca mai şi traversează grohotişuri – nu doar coboară pe ele. Mai stau de vorbă cu Dorina şi cu Mara în cabană la o ultimă cană cu ceai. Băieţii ajung târziu de tot, muntele oferind cu această ocazie o nouă lecţie. “Când pleci pe traseu, trebuie să îţi laşi o marjă de timp suficientă ca să fii sigur că ajungi la timp la adăpost”.

Un grup mai găseşte puterea să mai cânte ceva pe lângă foc, în timp ce somnul mă trimite rapid într-o lume de vise. Mă mai trezesc din când în când Ploaia şi Vântul, dar sunt suficient de amabili(sic) să mă lase să adorm de îndată ce mă întorc pe partea cealaltă.

Dorina pleacă devreme spre Colţul Chiliilor în timp ce eu mai schimb câteva vorbe cu Vintilă. Apare şi Marius şi ne punem pe picioare cu un ceai cald şi o omletă cu branză.

Strângem corturile, în timp ce trupa lui Mike pleacă spre Zărneşti. Eu mă retrag în cabană la o ultimă cană cu ceai unde, la repetat la nesfârşit, ascult cu drag “Spune-mi cine eşti”. Îmi iau “La revedere” de la Cabană şi cabanieri şi plecăm spre Valea Crăpăturii. Mă încearcă o umbră de regret pentru faptul că nu mai urc iarăşi sus, dar e mai bine să nu forţez, muntele nu pleacă nicăieri.

Undeva sub Acul Crăpăturii îi zăresc pregătindu-se de rapel pe Griz şi pe Muha.

– Da’ ce faceţi acolo de vă jucaţi cu sforicelele alea colorate?

Coborâm încet pe Valea Crăpăturii, umedă – chiar mai umedă decât o ştiu eu – după ploaia de azi noapte şi tura se termină brusc în căldura şi traficul sufocant al drumului de Plaiul Foii, unde mă uit zadarnic după căruţa cu fân a anilor de odinoară.

http://www.carpati.org/jurnal/pe_drumuri_vechi_lecţiile_muntelui/989/


Jun 23 2008

Atitudini: Salutul

Dragi prieteni, când mergeţi pe munte daţi bineţe oamenilor din faţa voastră. Daţi bineţe, nu se ştie când omul pe care îl salutaţi vă va ajuta să ieşiţi din situaţii dificile. E un obicei vechi de munte care începe să nu mai fie respectat.

– Ce faci? Vii?
– Nu pot…

Înţelepciunea îmi spune să stau acasă sau să mă limitez la o excursie scurtă în Piatra Mare… Urşii fac titlul tuturor ştirilor despre munte în perioada asta şi Bucegiul, ca de obicei, este cel care ţine prima pagină.

Dar cum nu întotdeauna întelepciunea este cea care grăieşte mai tare în mine şi inima mă trage aţă spre Bucşoiu, fac totuşi bagajul şi mă pregătesc să iau la picior drumul spre înălţimile muntelui.

Uit să pun ceasul să sune devreme şi mă trezesc numai bine, la câteva minute după ce personalul de 6 îşi începuse lunga şi înceata-i urcare spre Predeal. Privesc lung la rucsacul ce mă aşteaptă cuminte, să-l duc acolo sus şi decizia-i luată în două secunde: “Hai amice, mergem acolo unde ne simţim noi cel mai bine! Personalul de 8 şi mergem sus!”. Cum e prea târziu pentru Bucşoiu şi cum nici direct spre Caraiman nu aş urca, mă decid să cotesc pe spre Urlătoarea şi să urc apoi încet pe Schiel. Drumul e suficient de umblat ca să nu fiu chiar singur cu ursul şi suficient de liber ca să fiu liniştit.

Câteva clipe de “civilizaţie” la Urlătoarea şi apoi hai, hai în sus spre canton. Urc, nici încet şi nici repede, cât să mă bucur de peisaj. De la o vreme îmi atrag atenţia urmele de pe potecă. Ploile recente lăsaseră pământul suficient de moale încât să se întrevadă din când în când tălpile unor adidaşi şi nişte urme de beţe de trekking. “Deci, în faţa mea sunt cel puţin trei persoane şi numai una e echipată cum trebuie.” Cum urc singur, îmi fac ritmul şi nu am nevoie de pauze lungi, astfel încât, curând, pe undeva pe sus, zăresc omul cu beţele de trekking. Pare destul de tânăr de la distanţa asta. Un solitar ca şi mine, în căutare de frumuseţi prin munţii aştia atât de huliţi de unii.

– Bună ziua!

Obiceiul salutului pe munte îl am în reflex. Salut indiferent dacă persoana din faţa mea este mai în vârstă sau mai tânără. De data asta am dat “Salut”-ul pe care îl pregatisem din timp, pe “Bună ziua”. Persoana din faţa mea nu este atat de tânără pe cât mă aşteptam. Este un om în al cărui păr au înflorit anii tot urcând prin munţi.
Trebuie să recunosc că sunt suprins şi cum am oricum de gând să fac o pauză intru în vorbă cu domnul din faţa mea. Cinci minute de pauză m-au făcut să uit de tot Bucşoiul şi trenul pierdut. Am devenit brusc învăţăcel şi numai buna cuviinţă mă face, totuşi, să întreb dacă mi se permite să continui tura în ritmul dumnealui. Primesc acceptul şi urcăm spre Canton.

– Uite acolo e traseul “23 august”… Acolo e Brâul lui Răducu… Şi Baticu, după ce a ieşit din închisoare, urca spre munte cu un radio mic…

Soarele urcă încet spre amiază, iar eu ascult vrăjit poveştile despre alpinişti, despre munte, despre locuri din muntele acesta pe care, brusc, îl văd cu alţi ochi.

– Uite eu pe aici e intrarea în Brâul lui Răducu, eu pe aici vroiam să o iau… dar o să vin cu dumneavoastră spre Canton.

Atât am vrut să aud, aş fi putut să-i propun să îl însoţesc eu pe dumnealui, dar Brâul nu pleacă nicăieri, iar eu am chef, mai degrabă, de poveşti decât de poteci nemarcate. Sunt vrăjit de cuvinte şi muntele se transformă în jurul meu, sunt un copil la gura sobei ascultând povestiri nemuritoare. Un sandvich şi apoi coborâm pe valea ce coboară repede pe sub cabana Caraiman.

Am ajuns prea repede jos în Buşteni, mult prea repede pentru copilul din mine. Am ajuns vrăjit de omul ce, pentru o zi, îmi făcuse onoarea de a-mi fi coleg de tură.

Dragi prieteni, când mergeţi pe munte daţi bineţe oamenilor din faţa voastră. Poate că în faţa voastră se află un Sandu Iacob sau un State Moldoveanu sau oricare din oamenii care pot să vă transforme o tură banală de munte într-o zi de poveste.

http://www.carpati.org/jurnal/atitudini_salutul/977/


Jun 22 2008

Spune-mi cine eşti

Dimineaţa la cabana din Curmatură, atunci când nebunia se mai terminase şi cei mai mulţi dintre cei ce dormiseră prin şi pe lângă cabană plecaseră deja în traseu sau spre casă, am mai băut un ceai de “La revedere, locuri dragi” ascultând, repetată la nesfârşit, melodia celor de la Semnal M.

Tu stai singură la geam şi afară plouă
Îţi cuprinzi tâmplele calde cu mâinile-amândouă
Şi aştepţi în noaptea grea un gând bun de undeva
Să-ţi aprindă-n ochii negri prima stea

Glasul ploii îţi şopteşte-acum un cântec trist
Tu nu ştii că eu te-ascult, tu nu ştii că exist
Dar speranţa-mi va purta paşii cu puterea sa
Către norul unde e fereastra ta

Spune-mi cine eşti, spune-mi ce doreşti, spune-mi dacă mă iubeşti
Spune-mi dacă vei veni-ntr-o zi în calea mea
Spune-mi cine eşti, spune-mi ce gândeşti, spune-mi dacă voi afla
Într-o bună zi şi drumul spre inima ta


Jun 19 2008

Spre Drumuri vechi … cu oameni noi

Mă pregătesc iar de o tură pe drumuri vechi, acolo în cetatea prea frumoasă a Craiului – o tură pe drumuri cu amintiri faine – cu autostopuri făcute la căruţa cu fân pe drumul ce leagă Plaiul Foii de Zărneşti, atât de liniştit şi puţin umblat odinioară, ore lungi de alergat în creastă – amintiri ale ultimei ture cu gaşca de odinoară.

Trecuta timpul … pletele s-au scuturat demult de praful drumului şi se pregătesc să se albească de praful anilor, trecuta timpul dar nu a obosit dorul de Crai şi de anii aceia când stăteam cu toţii la foc în Curmătură.

Poate că o să regăsesc la Curmătură o parte din copilăria mea… agăţată într-o coardă de chitară.

Prieten drag, ce Craiul ne-a legat,
Acolo sus pe munte am jurat,
Să păstrăm prietenia clipelor ce ne-au unit,
Prieteni buni vom fi la nesfârşit.

Jun 16 2008

Casuţa din vise (II)

M-am jucat un pic cu visele altora… din nou!

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

padureadevise.ro

Photographer: Mara Constantinescu