May 28 2008

Interviu cu mine însumi

– Cine eşti?
– Nu ştiu.

– Ce faci?
– Habar n-am…

– Unde te duci?
– Încă nu sunt hotărât.

– Ce laşi în urmă?
– …

————————-

– Cine eşti?
– Visătorul…

– Ce faci?
– Sper.

– Unde te duci?
– Peste tot.

– Ce laşi în urmă?
– Amintiri frumoase.

————————-

– Cine eşti?
– Copilul…

– Ce faci?
– Mă joc.

– Unde te duci?
– Pe drumuri vechi.

– Ce laşi în urmă?
– Ani frumoşi.

————————-

– Cine eşti?
– Nemulţumitul…

– Ce faci?
– Prea puţine.

– Unde te duci?
– Nu suficient de departe.

– Ce laşi în urmă?
– Nu îndeajuns de multe.

————————-

– Cine eşti?
– Curiosul…

– Ce faci?
– Pun întrebări.

– Unde te duci?
– În căutarea răspunsurilor.

– Ce laşi în urmă?
– Alte întrebări.


May 23 2008

Alte vremuri

Odată cu urcarea în Turnuri – Padina Popii – mi-am mai ostoit un pic dorul de pereţii de calcar ai Craiului. Nu de tot, tânjesc la următoarea ieşire, acolo pe cremenea albă. Probabil că ca mai trece un pic de timp, dar voi reveni, acolo în creasta sălbatecă.

Nu ştiu cum se face, dar urcările mele din Curmătură în Turnuri se termină întotdeauna cu trăznete si ploi în vârful Padina Popii. Pare a fi o tradiţie deja, inaugurată odată demult, când am parcurs pentru prima oară Nordica de la un cap la altul. Atunci am revenit a doua zi în creastă şi am dus-o până la capăt, coborând apoi pe La Lanţuri, coborâre ce pare azi nebunească – cu rucsaci cu cadru, cortul uriaş al primelor ture şi ghete cu care nu ar urca nici măcar în autobuz, unul din adolescenţii de azi. Îi înteleg, nu au de unde să ştie că nu mai departe de acum 10 ani magazinele de munte erau o raritate şi că ghetele speciale de munte erau un lux pe care ţi-l permiteai numai când găseai o “pilă” la fabrica de încălţăminte sau pe la armată. Urcam, totuşi, din dragoste de munte.

Am urcat, iar, acolo sus, în Turnuri, pe drumuri vechi… dar când a încetat ploaia nu am mai revenit în creastă… Rămâne pe altă dată, muntele rămâne acolo şi la fel si dorul meu de ajunge din nou acolo sus, mai aproape de Cer.


May 11 2008

Zăpada mieilor

Un soare blând bate în geam. E încă devreme şi chiar şi micuţul pisoi portocaliu, ce s-a substituit de ceva timp ceasului deşteptător, mai leneveşte încă. Îmi închei încet şireturile, cu privirea la colţarii ce stau cuminţi într-un colţ. N-am nevoie de ei astăzi, aş fi avut la Omu, dar n-a fost să fie… Ies, în sfârşit, la maşină, după ce îl evit în ultima clipă pe Boris care şi-ar înfige cu mare plăcere gheruţele în pantalonii mei de munte.

Credincioasa maşinuţă a lui Bogdan, ne readuce în parcarea de la limita judeţului Braşov şi gândul ne zboară simultan la dimineaţa de iarnă când am debarcat cu noaptea în cap în Şaua Bratocei şi am plecat împreună cu Gabi şi cu Suru spre vârful Ciucaş. Faină tură…

De data asta o luăm în sens opus. Un drum forestier, parţial noroios ne duce, în sfârşit, spre Grohotiş. Ne promisesem demult această tură, în munţii ăştia mai neumblaţi pe care îi descoperisem cu ani în urmă prin lectura anunţurilor afişate în autobuz: “În data de 3 iunie …., în poligonul Grohotiş se vor executa trageri cu muniţie de război. Prezenţa populaţiei în munţilor Babeş, Bobu Mic, Bobu Mare este strict interzisă”. Am amânat, totuşi, ceva ani, Grohotişul, mai mereu atraşi de mirajul Ciucaşului.

Marcajul bun îmi dă speranţe că ne vom descurca, deşi harta, cam schematică pentru gustul meu, mă cam lasă rece. Urcăm panta blândă a Plaiului Sterp ce ne scoate destul de repede la izvoarele Ramurii mici. Două izvoare, formează încă de la început un pârău zdravăn, a cărui apă spumoasă lasă impresia unei lungi si continue cascade. Undeva în dreapta zărim printre copaci stâna din Babeş: am ajuns în gol alpin. Continuăm pe curbă de nivel, ocolind Babeşul, în continuare pe un drum forestier ce pare a se îngusta la fiece pas. E frumos Babeşul ăsta cu dinţii săi de piatră ce spintecă abruptul. Mai arunc, din când în când câte-o privire către semeţul Ciucaş. De la o vreme nu se mai zăreşte decât Tesla. Dar se vede în toată splendoarea, Piatra Mare. E faţa mai puţin cunoscută a acestui munte, cu abrupturi zdravene şi pereţi imenşi. Îmi promit că anul acesta voi reveni pe poteca ce pleacă cuminte de lângă casa mea, străbate poienile copilăriei, pentru a trece în Valea Gârciniului pe care o însoţeşte până sub Poiana Şurii, urcând apoi panta repede ce duce direct la căbănuţa cu muşcate de acolo de sus, de sub vârful Şura de Piatră. Pe moment, sunt nevoit să mă mulţumesc în a privi de departe locurile ce-mi sunt atât de dragi.

Ajungem într-o şa, undeva între Babeş şi Bobu Mic. Facem o pauză, timp în care Manu observă undeva jos un semn care pare a fi marcajul cu cruce roşie ce ar trebui să ne ducă spre Cheia. Realizez că nu am întâlnit marcajul cu bandă galbenă ce ar fi trebuit să vină din Babarunca prin Muntele Cailor.

Vremea s-a schimbat. Soarele se joacă cu norii aici în Grohotiş iar vis-à-vis de noi, Zăganul şi-a luat o căciulă cenuşie din care curge apă. Ne uităm din nou pe hartă. Marcajul nu pare a mai continua, iar mai sus pajiştile cu brânduşe violet par a se împleti cu albul zăpezii de pe văi. “Hai până la Bobu Mic şi mai vedem după ce-o fi”. Urcăm pe poteca cu alură de drum, pe lângă un vâlcel ce ne face cu ochiul.. Ce fain ar fi fost să avem schiurile la noi. E de reţinut locul pentru un schi de primăvară departe de lumea dezlănţuită a pârtiilor din Poiană. Ajungând pe culme, descoperim că nu am ajuns pe Bobu Mic, el e undeva în stânga noastra, iar norii se apropie din ce în ce mai ameninţător.

Ajungem pe vârf ghidaţi de urmele unui cerb. O poză de grup şi-o strângere de mână lângă floarea de metal ce marchează punctul cel mai înalt şi pornim din nou la drum… Cui îi pasă de nori, de vânt? Nu nouă. Poteca ce se vede pe pajiştea blândă cu mii de brânduşe ce ţine loc de creastă ne atrage. În dreapta se deschide Valea Neagră şi dincolo de ea, în răstimpuri apare Baiul. Dacă am fi prins vreme bună am fi văzut Bucegii, dar chiar şi aşa priveliştea ne răsplăteşte efortul.

La un moment dat spre Bobu Mare se desprinde, la stânga, o muchie separată. Nu vom merge pe ea azi, ne îndreptăm spre vârful Grohotiş. În şaua de dinaintea vârfului facem o scurtă pauză, privind la două delicate brânduşe albe, regine în marea violetă. Norii ne ameninţă şi de undeva de departe se aud înfundate două tunete. Nu-i timp de stat, urcăm pe vârf şi ne lăsăm privirea dezmierdată pentru câteva secunde de noile perspective. Începe ninsoarea… Până apucăm să coborâm în şa, brânduşele au fost acoperite de un strat alb de zăpadă.

Ne reîntoarcem pe acelaşi drum, e mai sigur. De data asta ocolim Bobu Mic, prin ceaţă riscăm sa nu mai regăsim valea pe care coboară drumul. Relieful e înşelator, lipsit de orice stânci sau vegetaţie care să ne dea siguranţa unei orientări în condiţiile actuale. Ninge viscolit iar pe jos s-a întins, în covor, zăpada mieilor…

La un moment dat, coborâm într-o obârşie de vale şi ceaţa se îndeseşte, oare pe unde o fi drumul? Bâjbâim un pic dar ajungem cu bine în şaua de sub Babeş. Ufff.. E bine, de aici e drum clar. Şi dacă tot e drum, iese soarele şi mai risipeşte ceaţa lasând în urmă zdrenţe de abur ce se joacă prin văi într-un imens spectacol de teatru.

Pe o piatră ne oprim în sfârşit să mâncăm şi să ne uscăm un pic, am mers cu orele fără să avem ocazia unei pauze binemeritate. În spate, spre Bobu Mic furtuna e încă stăpână, iar noi o privim de departe dezmierdaţi de un soare binefăcător.

Părăsim Grohotişul. Ne-a cucerit. Poate vom reveni în toamnă, după ce coboară stânele, într-o altă tură cu prieteni vechi şi locuri noi.

http://www.carpati.org/jurnal/zapada_mieilor/941/


May 8 2008

Asociaţia Montană Carpaţi

A luat fiinţă o nouă asociaţie montană: Asociaţia Montană Carpaţi:

DE CE ASOCIATIA MONTANA CARPATI?

Pentru că în aproape 4 ani de funcţionare a carpaţi.org s-a dezvoltat o comunitate a iubitorilor de munte şi de natură în general.
Pentru că până în acest moment totul s-a realizat din surse proprii (fără a beneficia de venituri din publicitate, sponsorizări, donaţii sau alte fonduri asemănătoare) şi pe bază de voluntariat.
Pentru că dorim să facem mai mult pentru munţii României şi pentru cei care îi respectă.
Pentru că dorim ca iubitorii de munte să dispună de cele mai recente si corecte informaţii din domeniu.

http://www.carpati.org/de_actualitate/asociatia_montana_carpati/14/


May 4 2008

Joaca lorzilor

Doi jucători, două tacuri, o suprafaţă verde, ceva bile roşii, câteva bile colorate, una neagră, multă răbdare şi inteligenţă, toate într-un teatru. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume li s-a spus Snooker!

Şi pentru că cineva trebuie să fie copilul teribil, există un Ronnie şi a devenit, din nou campion.