Apr 30 2008

A fost odată…

Da! Mâine mă duc acasă, adică la munte. Şi mă duc iarăşi pe Drumuri vechi. Nu plec în căutarea copilului ci a altor amintiri, amintiri cu stâne şi câini şi prieteni vechi.
Stâna o sa fie acolo. Poate şi câinii de la mănăstire. Prietenii… S-au dus anii când plecam la drum cu toţii, cu bucuria de a mai parcurge o cărare, de a mai spune o glumă, de a petrece câteva clipe împreună. A fost odată… Au rămas doar amintirile, estompate şi ele de încrâncenare.


Apr 27 2008

Erau acolo…

“Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Nicicând nu mi se pare mai frumoasă biserica decât în noaptea Învierii. Atunci când clopotul bate, spre miezul nopţii, să cheme credincioşii la Slujba Învierii Domnului, urc, an de an, în noaptea ce s-a lăsat peste străzile satului, mereu grăbit, mereu spre aceeaşi biserică veche ce se lasă înconjurată de Lumină. Mă grăbesc, de fiecare dată, să văd acelaşi părinte bătrân, pe care l-am văzut de atâtea ori chemând credincioşii: “Veniţi de luaţi Lumină!”, aceeaşi oameni pe care i-am văzut de atâtea ori răspunzând prin cântarea “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”, mă grăbesc să fiu acolo, eu, păcătosul, la chemarea Lui.

Am fost şi anul acesta, la aceeaşi biserică, acum cu pictura curăţată de fumul luminilor arse în cei peste două sute de ani. Am fost şi, pentru câteva clipe, i-am văzut. Erau acolo, nu numai cei de astăzi, erau şi ei, mocanii săceleni ce au ridicat biserica, în cămăşile lor albe si cu sumane negre. Erau acolo, aşa cum erau şi acum sute de ani, atunci când se întorceau pentru câteva săptămâni din munţii cei bătrâni unde îşi duceau oile peste iarnă, veneau la Sărbatoarea Învierii în biserica pe care o ridicaseră acasă, în satul de la poalele codrului, pentru a pleca, iarăşi, în munţii cei tineri. Erau acolo şi erau frumoşi, în straie de sărbătoare, erau acolo, mărturie a Învierii celei adevărate a Domnului nostru Iisus Hristos. Erau acolo şi biserica era plină.


Apr 20 2008

Vizitatorii

– Salut!

Mă uit buimac la forma din faţa mea şi nu o recunosc.

– Salut! repetă forma. Sunt sticla de plastic aruncată acolo sus în pădure.

Din ce în ce mai confuz, dau să închid uşa.

– Hei.. de ce închizi. Te-am văzut. M-ai privit pentru pentru mai multe secunde şi m-ai lăsat acolo!
– Eu.. ăăăăă… da, păi ştii… nu eu am fost cel care te-a aruncat!

De data asta sunt mai hotărât şi închid uşa! Cioc-cioc. Mă uit afară si văd ceva galben.. Uff, am scăpat, nu e sticla! Deschis şi în faţa mea găsesc o pungă de plastic. Parcă am vazut-o undeva…

– Salut, sunt punga galbenă de la izvor!

Bufff… am închis şi de data asta uşa. Ce vină am eu, că nişte idoţi au aruncat aiurea gunoaiele? Mă bag în pat şi încerc să dorm… să dorm, dar cum aş putea. În faţa uşii mele este o hărmălaie de nedescris..

– Ce doriţi?!? Şi până să mi se răspundă, casa mi s-a umplut de gunoaiele lăsate de alţii!

Nepăsarea unora şi nesimţirea altora crează munţi de gunoaie!

http://www.carpati.org/articol/atitudini_vizitatorii/480/


Apr 20 2008

La noblesse oblige

Cand urmezi unui şir lung de feline, a cărui prim şezător în amintirile scriitorului acestor rânduri este Ţili, când vii să ocupi locul ocupat odată de lordul Freddie – cel a cărui agilitate era pe cât de frumoasă vizual pe atât de mortală pentru inamici, când, în sfârşit îi urmezi direct în dinastie lui Smartie, cel atât demn de numele primit, ai obligaţii. Când mai primeşti şi un nume francez, apăi trebuie să fii de-a dreptul deosebit.

Sub aceste auspicii, a sosit în curte acum aproape un an, un mic tigrişor gri-tărcat. Din prima zi şi-a arătat clasa, dându-i cu flit lui Max, cockerul nostru cel poznaş, şi şi-a găsit un loc ferit de unde îl privea de sus. Adoptat rapid (dacă tot ne-a ales ce era să facem?) a devenit curând noul stăpân al curţii, în special după dispariţia mult regretatului Smartie ( :( )

La aproape un an, Jacques a devenit un motan în toată regula. Dar a devenit în acelaşi timp un nobil Monsieur. Face numai ce vrea: îl mângâi numai când şi cât vrea (O dată, nu de mai multe ori.. Ţi-am zis eu că vreau în braţe?), când nu vrea nici atât îţi arată coada fără să îţi lase loc de replică, se aşează unde vrea (Deci, aici staţi voi? No las că eu prefer să stau la soare!) şi mai ales, important pentru o casă a cărei grădină are ieşire spre câmp, face curăţenie fără milă printre rozătorii gri care fac greşeala să treacă prin teritoriul său. A devenit fără nici-o îndoială regele curţii şi este demn de acest titlu.

– Hei! Ce faci acolo? Doi ochi verzi privesc spre mine dojenitori.. Ţi-am dat eu voie să scrii despre mine? Miauuu…


Apr 15 2008

Ploaia

A plouat un pic azi…

M-am trezit greu. Era întuneric şi eram obosit. Şi ploua.
Am plecat la servici aproape nemâncat. În timp ce colegul meu naviga printre bălţi şi supravieţuia cu greu traficului, eu m-am mulţumit să privesc ploaia pe parbriz.
M-am aşezat ca de obicei pe scaun şi mi-am facut rondul de dimineaţă, în timp ce afară ploua.
Spre prânz, mi-am aruncat ochii spre geamul biroului. N-am văzut mare lucru. Stropi mari înlocuiau imaginea obişnuită a îndepărtaţilor Perşani. “Tiii, uite că plouă afară”.
Am înlocuit pentru o oră, norii de ploaie cu norii groşi de ţigară. Mda… frumos prânz (nu mai intru în bodega aia să mănânc!). Uff, păi dacă plouă…

După amiază mi-am ridicat din nou privirea spre geam. Ploua…
Seara am plecat cu autobuzul spre casă. Am ajuns acasă ud. Bogdan mi-a reamintit că trebuia să trec pe la el. Ufff…

Fără inspiraţie, scriu nişte cuvinte într-o zi gri şi cam aiurea. Afară plouă.