Dec 31 2007

Eroii copilariei

Ca aproape orice baiat, visam cand eram mic numai lupte, razboi, spadasini, parasutisti, aviatori.

Pentru mine, unul din eroii copilariei era locotenetul Edgar Thomé din cartea (autobiografica) “Misiune speciala”.
Am citit de mai multe ori cartea identificandu-ma adeseori cu personajul, un asalcian crescut in mijlocul naturii. Ma vedeam, de atatea ori, luptand cu indarjire, evadand din lagar, evadand din Franta ocupata, facand munca de spion, sarind cu parasuta, luptand in spatele frontului.
Ma identificam cu eroul cartii, incercam sa il imit in comportament (cred ca de asta nu am pus in gura alcool pana prin anul 2 de facultate).

Am recitit recent cartea. Am reusit cu ocazia asta sa imi demolez unul din miturile copilariei. Experienta de viata si joburile au reusit sa ma faca sa vad cu un alt ochi tipologia umana. Ei bine, eroul copilariei mele face parte din acea categorie de oameni pe care nu o suport. Parsivi, urmarindu-si cu insistenta interesul propriu, genul de om pe care daca il dai afara pe usa, ai ocazia sa il vezi revenind pe geam.

Am pierdut un prieten (unul imaginar, bineinteles), dar am resimtit durerea asa cum am resimtit-o de cate ori am inteles ca unul din prietenii (fizici) nu se dovedea omul pe care il credeam.


Dec 31 2007

Casa din vis

Crescut la casa, am fost ingrozit intotdeauna de blocuri. Relativa lipsa de intimitate din acestea continua sa imi displaca si sa ma faca sa ma simt inconfortabil dupa cateva ore petrecute intr-o camera de bloc cu cine stie ce ocazie.

Recunosc, o parte din timiditatea care a caracterizat adolescentul care eram acum 10-12 ani, si parte din reticenta si lipsa de comunicare care ma insotesc uneori pe mine cel de acum, se datoreaza si mediului oarecum izolat in care am crescut. Nu ma simt in largul meu atunci cand sunt in prezenta multor oameni si nici nu stiu atatea trucuri sociale pe care le cunosc atat de bine cei mai multi dintre cei crescuti in mijlocul gastii din cartier.

Eu am crescut ca si Nica, afara, impreuna cu mica noastra trupa, plecand in “expeditii” prin lanul de porumb, band apa din izvoarele padurii, sarind dupa mingea ce se incapatana sa aterizeze in gradina vecinului care avea cele mai faine mere, cele mai bune agrise sau cea mai buna zmeura, facandu-ne mici cabanute in claile de fan.

Ma uit de multe ori la casele contruite alandala in orasele, satele si statiunile din jurul Brasovului (si nu numai). Ei bine, pe mine vederea acestor case nu ma umplu de invidie ci de dispret. Nu exista o idee arhitecturala unitara, nu exista o logica a acestor constructii (in sensul ca nu se potrivesc cu zona) si mai mult de atat, mi-este greu sa inteleg faptul ca unii au cumparat teren la munte pentru a construi o casa pe 400 de metri patrati (dintre care 250 de metri inseamna constructia). Sa fi fost atat de mare prostia astfel incat sa nu fi inteles ca mai devreme sau mai tarziu si altii vor cumpara loturile vecine si vor sta ca intr-un bloc, cu vecinul care scoate boxele pe geam si urla manelele pentru toti burtosii care-l insotesc “la munte”? Sau pur si simplu totul a fost gandit ca si afacere (lucru cu mult mai probabil, pentru ca ma indoiesc ca aceste “case de vacanta” sunt ocupate mai mult de 10-15 zile pe an si nici acelea intregi pentru ca pentru a se ajunge la ele se sta cu nervii intinsi cu orele in blocajele rutiere de pe DN1).

Singurul “necaz” care a umbrit cumva aceasta bucurie de a trai la casa, a fost si este ingustimea curtii si faptul ca zidul casei vecinului este foarte aproape de ferestrele mele dinspre curte. Poate de aceea cand eram mai mic (inca inconstient oarecum de acest neajuns) imi doream sa “mostenesc” urmatoarele 3-4 case si sa imi extind curtea.

Visul acesta inca ma urmareste. Acum nu imi mai doresc sa cumpar casele vecinilor. Imi doresc pur si simplu sa cumpar o livada, undeva intr-o margine de sat de munte, unde sa imi construiesc o mica casuta (sau mai bine zis o cabanuta).


Dec 29 2007

Grinch

Cand eram mic traiam bucuria Craciunului ca orice copil. Mos Gerila? Mos Craciun? Pentru mine veneau amandoi si ii intampinam cu aceeasi bucurie.

Intre timp Grinch mi-a furat Craciunul.

De ceva timp nu mai intampin Craciunul cu bucurie. Nu mai am chef nici de brad si nici de cadouri. Anul asta mi-am inchis telefonul.

Cine este Grinch pentru mine? Sunt chiar eu. Am pierdut bunul obicei de a merge la biserica. Poate chiar si credinta. Iar Craciunul oamenilor a devenit mult prea comercial pentru gustul meu. Nu inteleg aceasta furie a cumparaturilor, nu inteleg nici cozile imense din supermarketuri si de la vanghelioane.

Visez adesea la un Craciun intr-un catun de munte izolat, unde colindul sa vina in seara de Ajun si nu din noiembrie, sa miroasa a cozonac si a porcarii (carnati, slana, racituri).


Dec 29 2007

Masina galbena

Alt vis vechi…

Nu mi-am permis niciodata masina. Sunt un risipitor? Nu stiu sa castig bani? Nu stiu sa ii pastrez? Ramane un mister, dar nu imi permit o masina. Asa cum nu reusesc sa imi incropesc nici un echipament de munte decent.

Dar asta nu ma impiedica sa visez.

Copil mic fiind vroiam sa detin o masina albastra. Probabil Dacie pentru ca altceva nu prea circula. Apoi am vrut Volswagen Golf negru. Apoi Mercedes rosu (nu va ganditi prea departe) – o “Cobra” rosie.

Mai nou imi doresc un Seat Leon. Neaparat galben. De ce? Nu stiu… Reminiscenta poate a momentului in care am aflat ca Ferrari are ca si culoare traditionala galbenul Modenei.

Visul meu este real. Este parcat in fiecare zi in fata blocului de birouri unde lucrez. Pentru cineva el este realitate. Pentru mine un vis.

Am visat intodeauna ca sunt la volan.
Eram inca un copil cand am vazut intr-o revista nemteasca (adusa de niste sasi veniti sa isi viziteze rudele ramase in Romania), o masinuta de jucarie, genul de masinuta pe care o vedem astazi in parcuri. Eram deja mare pentru ea dar asta nu m-a impiedicat sa mi-o doresc. Era prima oara cand m-am visat sofer.

Adolescent mi-am dorit un … autobuz! Sau un camion. Apoi a venit in viata mea Mercedesul rosu. O Cobra superba pe care o conducea unul din prietenii mei. Inca mi-o mai doresc!

Masina reprezinta pentru mine un vis care devine cosmar. Faptul ca nu reusesc sa transform visul in realitate este dezamagitor pentru mine. De ani de zile ma amagesc cu gandul ca in anul ce va sa vie, voi conduce o micuta bestie pe roti.
Lipsa ei devine cu atat mai chinuitoare cu cat in ziua de astazi masina a incetat sa mai fie un lux (mai putin in viziunea guvernantilor), dovada soselele din ce in ce mai aglomerate.

De ce galbena? Poate pentru ca este culoarea invidiei..


Dec 29 2007

Muntele

Poate cel mai vechi vis al meu.

M-am nascut aproape de munti. Vad de pe fereastra casei mele padurea.

Nu stiu cand am iesit prima oare la iarba verde cu bunicii mei. Asa ii spunea atunci, “mergem la iarna verde”. Acum ii spune mergem la picnic sau mergem la niste mici. Dar nu mai este la fel. Avea ceva magic acea iesire la iarba verde. Bunicul meu face hagmatokan (asa i-o zice? n-am reusit sa invat niciodata maghiara. In romana asta inseamna tocana de ceapa. Era de fapt o omleta cu ceapa si cu slana, facuta la ceaun.)

Bunicul era un fel de tatal al tuturor. Mai in varsta decat toti fratii, a devenit capul familiei dupa moartea tatalui sau. El era regele. Am avut bucuria in anii aceia sa vad cum se strangeau toate rudele la sarbatori, la taiatul porcului, la stransul rujincanelor. La moartea sa, scaunul de rege a ramas gol. Nimeni nu a mai reusit sa il inlocuiasca, iar regatul copilariei mele s-a destramat.

Mai visez din cand in cand la una din iesirile din poienile de sub munte. Sa fii avut patru ani. Imi aduc aminte ca cei mari au plecat sa culeaga ciuperci, iar zvarluga de copil din mine a plecat dupa ei. Am intrat in padure si padurea era neagra. Era intuneric. Am revazut dupa vreo 7-8 ani acel loc dar isi pierduse magia.

Dupa moarte bunicului meu, padurea incetase sa ma fie magica. Un alt om special a sadit in inima mea un alt vis : cel al varfurilor si al crestelor. Cel al vanturilor si al visului de a fi un pic mai aproape de Dumnezeu.

Prima mea tura adevarata a fost in Ciucas. Sa fii avut 12 sau 13 ani cand am atins pentru prima data tablita cu inscriptia Vf. Ciucas, 1954m. Tablita e inca acolo. Si o parte din sufletul meu. Si mai e ceva acolo. Amintirea unui dascal plecat intre timp dintre noi.

Apoi a urmat Piatra Mare, Bucegi, Piatra Craiului.. apoi lista de trasee a devenit lunga. Dar sufletul meu este inca acolo, Ciucas – 1954m.

Am pierdut la un moment dat muntele. Nu muntele ma tradase si nici eu pe el. Continuam sa visez la el. A fost un moment in care a trebuit sa ma readaptez. Am urcat rar in acea perioada. Apoi, am revenit in Ciucas. Eram prima oara cand ma reintorceam ACASA. Am revenit apoi in fiecare an de trei – patru ori si urc de fiecare data cu bucuria copilului care am fost. Este singurul munte pe care am simtit de fiecare data acest sentiment.

Incet si sigur un alt munte a inceput sa ma cucereasca. Acasa inseamna acum si Piatra Mare. Am inceput de la o vreme sa merg singur pe acest munte. Asa ma simt cel mai bine. De ce? Pentru ca sunt acasa? Pentru ca undeva in acest munte am pierdut fata pe care ar fi trebuit sa o iubesc? Nu stiu. Asa simt. Pentru mine Piatra Mare a devenit o experienta intima pe care nu mai sunt dispus sa o impartasesc cu cineva.

Am urcat de zeci de ori traseul de la Sapte Scari. Undeva acolo sus este un punct de belvedere. Nu am mai fost de zece ani acolo. De ce? O parte din atractia mea pentru acest loc s-a stins in ziua in care au fost refacute scarile. Locul meu fusese invadat de nepoftiti incaltati in sandale, mancand seminte si band bere.
De atunci nu am mai urcat in acea mica poiana de deasupra canionului. Dar o mai visez inca. Asa cum era ea odata. Mica, necunoscuta, vesela. Prietenii mei nu mai sunt in acea poiana. Nu mai sunt nici eu.

Revenit pe munte am descoperit o alta bucurie. In adolescenta ma incantau turele in Crai, in Bucegi. Acum ma atrag muntii mici. E efectul Padisului cred. O lume minunata dar impanzita de tampiti. De altfel tot muntele este asa.

Adolescent fiind urcam pentru bucuria de a fi acolo sus. Acum se urca pentru ca este cool. Muntele a devenit altceva decat un refugiu in fata lumii dezlantuite. Acum este un loc unde mergi ca sa te faci remarcat, ca sa bati noi si noi recorduri. Urci ca sa poti spune ca ai fost la Omu, la Malaiesti. Urci pentru a-ti tine ziua si duci cu tine doi rucsaci cu bautura.

Anul acesta am regasit bucuria muntelui asa cum o traiam in adolescenta.

Ciudat. Visul a fost readus la intensitatea de odinioara de … un site. Visele mele au intrat in secolul 21. carpati.org a devenit o parte din sufletul meu.

Am cunoscut prin intermediul portalului o altfel de lume. Oamenii cand se ascund in spatele unor id-uri tind sa se comporte altfel. Anonimi, in lumea virtuala devin altcineva. Dau sfaturi, sunt mai buni, mai frumosi, mai destepti. E interesant sa le urmaresc (si imi urmaresc) metamorfoza. E un fel de viata de familie. Cu scandalurile si intrigile interioare. Cu rivalitatea dintre clanul carpatistilor si cel al alpinetilor. Cu oameni care dau dovada de omenie, cu necunoscuti care iti spun pe nume si iti devin amici, cu necunoscuti care iti devin “dusmani” pentru ca nu esti de acord cu actiunile lor. Cu oameni care iti trimit mailuri primite de la altii ca sa iti dovedeasca ca X nu e atat de destept, de onest.

Si mai e ceva… Mai sunt niste oameni noi in viata mea. Pe unii ii stiu mai bine, pe altii mai putin bine. Viata mea de zi cu zi inseamna si un pic de varverica, de urlea2002, de cristi_dav, de stefalexe, de mihai.telemark, de marian, de cristina.moldoveanu, de kya, de mike, de marasb, de gabrielbv… si de cati altii carora incerc sa le citesc un pic din suflet prin intermediul fotografiilor, al jurnalelor, al comentariilor.

Mi-am facut prieteni printre ei? Greu de spus… Am capatat respect pentru unii, am invatat cate ceva de la altii. Prietenia este un dar pe care nu il daruiesc atat de usor. Dar unii dintre acesti oameni au inceput sa insemne ceva pentru mine.

Ma visez des pe munte. Eu nu visez in somn. Eu visez cu ochii deschisi.
Ma visez parcurgand vai inzapezite, schiind in zapada pulver (in Piatra Mare, pe fata sudica pana in Tamina). Ma visez revenit pe crestele Craiesei.

Lipseste ceva? Fagarasul. Eu nu am visul acesta. Creasta salbateca a Fagarasilor nu ma atrage decat in scrierile lui Dinu Mititeanu. Probabil ca pana la urma o voi parcurge. Dar nu din dorinta de a o inscrie la proiecte realizate. Ci pentru ca este un munte.

Daca visez sa ajung undeva departe? Kilimanjaro..