May 11 2015

Normalitate

Duminică de mai, un magazin mic, într-un sat la fel de mic, undeva în România.

Cumpăr marfă de 3 lei si cinzeci de bani, dau 4 lei si vânzătoarea, senină, încheie definitiv tranzacţia băgând banii în sertar.

Am plecat, renunţând la a mai protesta, zâmbind relativ la uluirea mea: a fi surprins de anormalitate este un semn bun şi a meritat cei 50 de bani. Înseamnă că, măcar pe alocuri, măcar în zonele urbane, normalul a început să înlocuiască anormalul ca şi regulă de funcţionare de zi cu zi şi asta lasă loc măcar speranţei că ieşirea mult aşteptată din tunel există.


Aug 20 2013

Despre refacerea amenajarilor in zona Canionului 7 Scari

De pe pagina de facebook “Canionul Sapte Scari” aflam cu interes (si de ce nu, cu oaresce speranta) ca urmeaza sa se refaca amenajarile din Canion. Din context si din comentariile (usor agramate, dar asta este o alta poveste), aflam ca in spatele actiunii se afla (legitim as spune eu) Regia Padurilor Sacele (sau cum s-o numi ea).

De aici, lucrurile o iau, usor-usor, pe o alta turnura.

Aflam cu interes ca este nevoie de “betonarea” zonelor mlastinoase (interesant, dar era nevoie de betoane?) pentru a creea un drum care sa poata fi folosit permanent de masinile Regiei (?!?) si ale Salvamontului. Sa zicem ca pot sa inteleg asta cu masinile Salvamontului, desi de la capatul drumului forestier pana la Canion este o distanta de circa 20 de minute – e drept uneori esentiale, dar – ducand lucrurile la extrem, daca va fi sa fie un accidentat pe varful Piatra Mare, ce vom face? Conform teoriei Drobului de sare, vom construi un drum pana acolo? Zona mlastinoasa cu pricina era in afara potecii turistice si fusese “armata” la precedenta lucrare (din 2003) cu materiale eco (respectiv busteni). De ce a fost nevoie de armare permanenta cu betoane? Poate pentru ca era nevoie de a acoperi niste fonduri?

Aflam apoi cu interes ca acum 20 (sic!) de ani a fost construita o cabana in imediata apropiere a Canionului, cabana care va fi acum reconstruita si va servi aceluiasi scop ca si cea initiala. Cabana construita acum 10 (si nu 20 de ani) nu a fost finalizata niciodata, nu a avut usa sau ferestre nu a folosit decat pentru adapostul chefliilor din zona si a gunoaielor. Si nu cred ca este cineva “mai vechi” al zonei care sa nu isi aduca aminte ca dupa precedenta refacere (indubitabil necesara!) zona a devenit brusc accesibila si prin urmare s-a umplut de gunoaie (cu sau fara doua picioare), iar baraca a servit drept rampa de gunoi. Ar fi trist ca si actuala sa serveasca aceluiasi scop. Cui este necesara o astfel de cabana? Cei din spatele actiunii ne-au servit justificativ afirmatia “aceluiasi scop”, uitand ca unii nu s-au nascut nici azi si nici ieri si nici nu umbla pe munte de cand au descoperit internetul.

Mai aflam ca pentru refacerea canionului se vor utiliza, conform proiectului – pentru ca se pare ca exista si un proiect – 55 (da, 5X10 + 5) tone de materiale si ca “ONG-urile de “ecologie montana”” sunt cu gura mare, dar nu ar fi putut sa care materialul cu un elicopter. Pai da, nimeni nu ar fi dat banii sa care 55! de tone de materiale cu elicopterul pe o distanta mai mica de 1km si nici nu cred ca ONG-urile (care ONG-uri? a fost contactat macar unul serios?!?) ar fi fost de acord cu aceasta cantitate. Dar nici nu pot sa cred (e drept, nu sunt inginer, sunt doar un biet matematician la baza) ca o astfel de cantitate de materiale este necesara intr-un astfel de proiect.

Si mai sunt curios, caci asta e firea mea, cum ar suna un raport (real si neindulcit) al unei institutii abilitate sa verifice modul in care s-a lucrat si modul in care au fost gestionate niste fonduri. Caci mie toata treaba asta imi miroase. Si nu de bine.


Jan 16 2013

Der weiße Rausch – 1931

Un filmuleţ simpatic. Foarte simpatic pe la minutul 6 (filmări cu GoPro, varianta anilor ‘930)


Jul 20 2012

Pe drumuri vechi: Bucuria de a fi acasă… în doi

“- You are happy! You are really happy!

– Yes, I am”

A trecut ceva vreme de când nu am mai simţit atât de intens bucuria de a merge pe munte, bucuria de neînţeles de a îmi simţi trupul dezmierdat de acea oboseală ce însoţeşte turele în care tragi de el fără milă, biciundu-l ca pe un corp străin, doar pentru a da minţii satisfacţia de a fi acolo sus, departe de lumea dezlănţuită, şi de a vedea ceea ce alţii nu văd, chiar şi atunci când împărţim aceleaşi poteci. Şi unde altundeva să simţi lucrurile acestea mai acut decât în munţii dragi “de acasă”?

— — —

După o lungă perioadă în care programul, vremea sau sănătatea ne-au ţinut mult prea departe de munţii dragi, ne-am fi dorit să avem un concediu montan, cu creste de Parâng şi miros de otavă proaspăt cosită prin grădinile Trascăului. N-a fost să fie, ploaia schimbând radical mult prea scurtul concediu. Am simţit un pic bucuria de a avea sub gheata potecile Parângului după care, goniţi de ploaie, am coborât spre oraşe. Totuşi, n-a ieşit deloc rău, căci şi anul acesta ne-am bucurat de reîntâlnirea cu prieteni vechi de pe Carpaţi.org. Dacă anul trecut ne-am întâlnit prin Oradea cu Moni (ally_mony) si Cristi (cristi_dav), având parte de prea frumoasă tură cu Cristi prin Pădurea Craiului, concediul de anul acesta ne-a dat prilejul să petrecem zile frumoase în compania Marei (marasb), a lui Cristi (urlea2002),  a lui Cosmin (metalgreu) si a Andrei (sadikaro), căreia am avut şi ocazia de a îi spune, un pic anticipat, “La mulţi ani!”.

I-am promis Marei că o să încercăm să ne reîntâlnim, nu mai departe decât week-end-ul următor, prin Făgăraşii ei, fără a bănui măcar că nu vom avea nici cea mai mică şansă de o face. Siliţi fiind să rămânem în zona Braşovului şi nevrând să ratăm un sfârşit de săptămâna ce se anunţa lipsit de precipitaţii, ne-am reorientat planurile spre două ture separate, fără obiective măreţe, doar cu bucuria de a fi pe munte şi de a ne întâni cu alţi prieteni dragi (acolo sus la cabana de sub Şura de Piatră).

După ce vineri seara ne-am întins la o limonadă şi povestit concediile cu Bogdan, dimineaţa de sâmbătă ne găseşte cam amorţiţi. Punem totuşi cap-compas dragii noastre maşinuţe roşii spre Valea Berii, chiar dacă un pic târzior. Dacă pe drum aerul condiţionat (de deschiderea geamului) al bolidului ne răcoreşte cât de cât, pe vale, soarele ne goneşte cu drag şi spor în căutarea răcorii “Fântânii” dedicate profesorului Nicolae Ioan, mentorul Asociaţiei “România Pitorească”. Mergem repede, robotic aproape, aruncând doar priviri furişe spre fostele lacuri, acum distruse şi colmatate, spre poienile încărcate până la refuz cu margarete, spre izvoarele ene. Revenit, după o bună bucată de vreme pe acest drum ce odinioară mi-era atât de cunoscut, nu pot să nu remarc schimbările. Marea cabană născută de curând pe pantele Chiruşcăi şi mutarea barierei ce închidea odinioară accesul pe vale încă de la drumul naţional, au modificat iremediabil acest drum. Se vede că este circulat. Şi, într-adevăr, nu durează mult până să fim depăşiţi de maşini ce trec în ambele direcţii. Maşinile turiştilor înaintează o parte din vale înainte să fie preluaţi de cabanieri. Moral? Legal? Frumos? Ce mai contează. Liniştea s-a pierdut demult…

Pe la izvor facem o pauză mai lungă. Suficient de lungă încât să ne treacă prin cap că vom mai reveni pe vale doar sezoanele schiurilor de tură, atunci când nu va mai trece niciun motorizat pe lângă noi (Sic! Sunt unii care au şi şenile…) şi cât se ne ajungă din urmă o familie demnă de toată admiraţia. Patru generaţii de montagnarde, de la codiţele de grădiniţă al fetiţei (încălţate de munte!) până la părul alb al (stră?)bunicii. Atunci când astfel de familii vor deveni o regulă şi nu o excepţie în România, vom avea o şansă. Până atunci…

Binecunoscutul molid uscat ne întâmpină la ieşirea din pădure. Dar dincolo de el, nu ne mai întâmpină ruinele vechii cabane, ci cea nouă.  Uriaşă, dar totuşi zveltă, îmi provoacă sentimente amestecate. Pe de o parte, simt că era inevitabil şi mă resemnez, pe de altă parte marea mea nostalgică îşi trimite furioase valuri spre marginile sufletului meu. Ne aşezăm, pentru câteva clipe, stingheri, pe-o bancă încercând să ne protejăm de căldură. Poate ar fi fost mai răcoare înauntru, dar ce să căutăm acolo?

Tigăile încă se oglindesc în mica baltă de pe Chiruşca. Uitat este mastodontul ce îl lăsăm în spate. În faţă sunt doar planuri şi dorinţe şi vise ce se doresc împlinite. Urcând prin căldura sufocantă ce a înlocuit ploile, zăresc montagnarzi ce se întorc deja de pe vârf. Cine se trezeşte de dimineaţă… ajunge pe Carpaţi. Barba aceea mi-este cunoscută! Şi mult după ce “Bună ziua!”-ul tradiţional se va fi pierdut în vânt, ne dăm seama că l-am văzut în pozele de la întâlnirea de la Capra. Nu apucă să ne dezmeticim complet, şi pe lângă noi trec alte figuri cunoscute… din alte vremuri… din alt Carpaţi. Îi salutăm discret, căci nu am vrea să  deranjăm.

Undeva sub Tigăi, un bolovan îmi este drag loc de popas. Sufletul meu a scrijelit poveşti destule pe piatra lui aspră. Poveşti cu turme şi dulăi, cu flori şi iarbă verde, cu alb şi gheaţă rece. Nu ne grăbim nicaieri. Nici la vârf, nici acasă. Ne bucurăm că suntem aici, ne facem planuri, râdem încet şi ne lăsăm o vreme mângăiaţi de vântul ce mai îndulceşte căldura sufocantă. Un vâlcel din zonă ne face să visăm la iarnă şi la alunecări măiastre pe ţandere.

— — —

A trecut un an de când am scris rândurile de mai sus, rânduri ce vi le ofer incomplete pentru că nu şi-au mai găsit niciodată continuare. De ce? Cine ştie? Poate că sufletu-mi  a vrut să închidă clipele în mine, ca orice comoară preţioasă… Sau poate că Timpul, da! el, Timpul – marele ucigaş de clipe, nu a vrut să-mi acorde răgaz aruncându-mă în tumultul unei vieţi ce nu mai seamănă cu cea dinainte, deşi are, în mare, aceleaşi personaje principale.

Dar – nu, nu regret că nu voi termina vreodată acest jurnal. Nici că arar mă mai aplec deasupra tastaturii pentru a lăsa să curgă gânduri negândite… deşi, recunosc, mi-e dor.


Jul 11 2012

E prea mult?

E prea mult sa zici “Te rog”? E prea mult sa ceri voie înainte de a copia? De aici, de dincolo, de oriunde? E chiar atât de greu de înţeles faptul că nu îmi faci nicio favoare copiind conţinutul pe site-ul tău?

 

Chiar a devenit un lucru atât de dificil de înţeles că nu tot ce e publicat pe net poate fi preluat fără a supăra omul care a muncit la acel material?

 

UPDATE :

Aceeaşi fotografie a fost folosită de 3 website-uri diferite. Deşi fiecare din administratori a fost contactat, nu am primit nici măcar o literă de scuze.

Reacţii :

– un blogger a retras-o. (Îi mulţumesc, deşi nu şi-a cerut scuze, dar, de la om de munte la om de munte, aş fi preferat să mi-o ceară înainte să o folosească. Nu scot bani din ceea ce scrie / apare pe-aici… deci nu vreau decât un amărât de “Vă/Te rog…”)

– împotriva altuia am emis un “copyright claim” ( http://automattic.com/dmca/ ) – aştept răspuns.

– al treilea site… Deocamdată “Echh…” şi caut hosterul. Gestul acestora din urmă mă irită cu atât mai tare cu cât este vorba de o organizaţie aflată (cel puţin declarativ) sub patronajul unei biserici (“Să nu furi”?!?).